Skip to main content

Full text of "Epilog la lumea veche I.1 editia a doua"

See other formats


Dr. Gianina Maria-Cristina 

PICIORUŞ 

3 




sfrihq 



urnea 



Vec 




Teologie pentxu azî 



Bucureşti 
2014 



/a 



r/C 



ia 



AN--- 



roTahirrui/Krri'h«M 
ni/MiiAroh'iirei'tTMiin 





Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş 

Epilog la lumea veche 

Literatura română între 
viziunea tradiţională şi ideologia modernă. 
Mentalităţi, forme literare 
şi univers spiritual 



POEZIA 
Vol.I 

(partea întâi) 



Ediţia a Il-a 

5 



Teologie pentru azi 

Bucureşti 
2014 



O evaluare, pe planul cultural-istoric 
concret, a influenţei exercitate de vechea 
tradiţie lingvistică şi literară, în special 
asupra constituirii limbajului metaforic al 
poeziei şi asupra definirii geniului expresiv 
al scriitorilor moderni, rămâne - după câte 
ştim - în întregime de făcut. 

Rosa del Conte 1 



Literatura şi chiar istoria literaturii nu 
pot fi imaginate în afara religiei [...] a 
spiritului religios, a misterului, a misticii, a 
revelaţiei şi a altor noţiuni care [...] sunt 
comune celor două domenii. 

Mircea Anghelescu 2 



1 Eminescu sau despre Absolut, ediţia a Il-a, îngrijire, traducere şi 
prefaţă Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, 
postfaţă de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediţia românească de Rosa 
del Conte, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 281. 

Prima ediţie a cărţii: Mihai Eminescu o dell'Assoluto, Instituto di 
Filologia Romanza dell'Universitâ di Roma. Studi e Testi, Societâ 
Tipografica Mondenese, Modena, 1963. 

Date despre autoare aici: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rosa_del_Conte. 

2 Mircea Anghelescu, Clasicii noştri, Ed. Eminescu, 1996, p. 221. 
Ase vedea: http://www.mircea-anghelescu.com/. 



4 



Prefaţă 



Cartea de faţă este o reeditare a voi. I (partea întâi) din 
Epilog la lumea veches, într-o formă revăzută şi adăugită. 

Am inserat în această ediţie şi o a doua carte pe care am 
publicat-o anterior, tot la nivel online, şi anume Studii de 
poezie paşoptistă*, cu texte de asemenea revăzute. 

Am procedat la editarea lor împreună, pentru că oricum 
gândisem Studiile de poezie paşoptistă ca pe o cercetare 
complementară, deoarece în momentul elaborării Epilogului 
nu am avut timpul şi condiţiile necesare unei dezvoltări prea 
mari a subiectului cercetat, aşa cum ne-am fi dorit. 

Pe lângă acestea, am introdus capitole noi în cartea de 

faţă. 

Am purces deci la modificări şi adăugiri semnificative, 
faţă de substanţa primă a lucrării. 

Scriind Epilog la lumea veche (cele 4 voi. şi lucrăm la al 
5-lea), am dorit să arătăm în mod peremptoriu că literatura 
noastră medievală nu are de ce să fie eliminată din proiectele 
de studii moderne şi nici nu are de ce să fie tratată 
ca... periferică. 

Literatura română veche nu este improprie unor analize 
moderne şi nici cercetării ei în mod diacronic, în raport de 
contiguitate cu literatura romantică, modernă şi postmodernă. 

Am avut în minte acest deziderat, căruia i-am dedicat o 
bună parte din cărţile pe care le-am elaborat până în prezent - 
o demonstraţie de amploare pe care n-a întreprins-o nimeni 
până acum - pentru că am vrut să îndepărtez de epoca 
medievală discreditarea celor care o vroiau şi o vor izolată şi 
chiar uitată definitiv. 



3 Ediţia întâi a fost publicată în 2010, aici: 
http://www.teologiepentruazi.ro/ 2010/05/14/epilog-la-lumea-veche-i-i/. 

4 Cartea a fost editată online, în 2011, aici: 
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/28/studii-de-poezie-pasoptista- 
2011/. 



Ignorarea literaturii vechi şi a aportului ei pentru 
naşterea literaturii moderne a ajuns într-o fază avansată, care 
necesită o neapărată dezminţire a receptării ei pejorante. 

Personal, ni se pare că ceea ce am întreprins este un 
demers absolut necesar, întrucât vechiştii noştri s-au aplecat - 
după cum era şi firesc - spre analiza materiei lor şi aşa foarte 
vaste şi nu au stat să riposteze contestatarilor prin analize 
exhaustive. 

Acest lucru a oferit prilejul lovinescienilor (cu sau fără 
ghilimeles), care o doresc eliminată din orizontul critic, să o 
privească din ce în ce mai persistent ca nedemnă de luat în 
seamă. 

Considerăm că aceasta din urmă e o premisă falsă şi 
care aduce mari deservicii culturii române şi istoriei noastre 
literare. 

E o perspectivă reducţionistă şi care privează literatura 
română de un sector întins şi important din istoria sa şi, 
totodată, de fundamentul dezvoltării ei ulterioare. 

Prin urmare, aveam datoria ca mai întâi să dezamorsăm 
suspiciunile care nu consideră necesare sau concludente 
studiile de literatură veche. Cu toate că unii dintre cei ce 
exprimă reticenţe perpetue ştiu foarte bine că, în Occident, 
cercetarea perioadei medievale alimentează numeroase studii 
şi este susţinută cu generozitate şi fără rezerve. 

însă lipsa de suprapunere a istoriei noastre culturale cu 
cea occidentală, în Evul Mediu, determină inhibiţii critice 
majore, în perimetrul nostru literar, dar care nu se justifică, în 
opinia mea, fiind datorate exclusiv unor preconcepţii. 

Aceste prejudecăţi sunt determinate de dorinţa de a ne 
confunda fără rest cu tradiţia apuseană, în loc de a căuta să ne 
formulăm identitatea - care presupune diferenţe, dar şi 
asemănări sau confluenţe cu Apusul -, ceea ce reprezintă o 



s S-au auzit mai multe voci, mai ales în prima jumătate a secolului 
trecut, care au susţinut irelevanţa substanţială a literaturii vechi pentru 
formarea literaturii noi, moderne. în această privinţă, Ibrăileanu s-a 
poziţionat de aceeaşi parte cu Lovinescu. 

Iar această atitudine de frondă la adresa trecutului este reanimată 
din timp în timp sau de către unii critici, ceea ce ne-a determinat să 
încercăm să-i oferim un răspuns. 



6 



mistificare foarte gravă din punct de vedere ştiinţific, mai 
înainte de toate. 

Indignarea faţă de aceste inhibiţii i-a determinat, de 
altfel, pe unii dintre cercetătorii epocii vechi, să încerce să 
creeze un raport istoric echilibrat, descifrând epoci 
corespondente celor din Apus şi în spaţiul nostru: 
renascentism, umanism, baroc, iluminism. 

Şi, într-o anumită măsură, mai mare sau mai mică, 
aceste etichete pot fi aplicate şi scriitorilor noştri, pentru că au 
fost înregistrate ecouri şi au existat interferenţe culturale, fără 
discuţie. 

Există însă şi un mare grad de specificitate care nu este 
exploatat pe măsură de istoria noastră critică. 

Dacă un cărturar occidental ar învăţa limba română 
încât să se ocupe de literatura noastră veche la nivel academic 
- cam în felul în care a procedat Rosa del Conte cu Eminescu - 
cred că mulţi ar rămâne uluiţi (unii însă în mod ipocrit) de 
ceea ce ar putea să ne spună şi, mai ales, cred că ar acuza 
inerţia inexplicabilă a românilor în această direcţie. 

în fine, reamintesc motivaţia lui Curtius 6 , pentru care a 
scris celebrul său studiu, Literatura europeană şi Evul Mediu 
latin, motivaţie care la noi ar fi stârnit contestări vehemente: 

„Cartea mea nu s-a născut din scopuri pur 
ştiinţifice, ci din grija pentru păstrarea culturii 
occidentale. 

Ea reprezintă o încercare de a evidenţia cu 
metode noi unitatea unei asemenea tradiţii în timp şi 
spaţiu. 

în haosul spiritual al contemporaneităţii a 
devenit necesar şi totodată posibil a demonstra această 
unitate"?. 



6 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ernst_Curtius. 

7 Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, 
în româneşte de Adolf Armbruster, cu o introducere de Alexandru Duţu, 
Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 7. 



7 



Eseu asupra evoluţiei literaturii române, 
de la tradiţia bizantin-ortodoxă la modernism 



Lucrarea de faţă şi-a propus să fie o istorie a poeziei 
româneşti (şi a prozei, dacă va voi Dumnezeu). 

Ea urmăreşte să ofere o altă perspectivă asupra 
organicităţii literaturii române, a continuităţii ei de-a lungul 
istoriei, studiind zonele de interferenţă (destul de întinse) ale 
literaturii române moderne (începând cu epoca preromantică) 
cu literatura veche, cu spiritualitatea şi cultura noastră 
tradiţionale. 

O iniţiativă care, pe cât este absolut de firească, a fost 
tot pe atât de imposibil de săvârşit până în prezent, din varii 
motive, obiective şi subiective. 

Dacă vrem să fim corecţi şi să purcedem cu obiectivitate 
la descoperirea modernităţii literaturii româneşti, trebuie să 
începem... cu începutul. 

Adică nu de la modernitate, ci de la a stabili, cât mai 
exact cu putinţă, dimensiunea tradiţională a acestei literaturi. 

Atunci când se va determina care e matca în care curge 
arta literară românească, se vor putea discerne şi numărul, şi 
calitatea, şi impactul influenţelor înnoitoare: de la umanism 
până la postmodernism. 

Şi aceasta fără a mai avea sentimentul că umblăm pe 
nisipuri mişcătoare şi că fiecare epocă istorică îşi impune 
optica critică în conflagraţie cu stabilimentele anterioare. 

Ceea ce se revendică adesea din literatura modernă 
reprezintă, de fapt, numai suprafaţa de genuri şi forme 
literare. Acestea încep, din perioada pre-paşoptistă şi 
paşoptistă, să se sincronizeze cu Occidentul. 

Dar nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu adâncurile de 
cugetare şi mentalitate, moştenite din vechime, iar în gândirea 
nouă se vădesc reflexiile spiritualităţii străvechi. Cugetarea 
veche nu poate fi dizolvată la prima clătinare - chiar mai 
serioasă - de vânt ideologic. 



Formele literaturii sunt cele care fluctuează, în funcţie 
de climatul socio-istoric, de influenţe culturale şi mentalităţi 
seculare. Fondul ei, însă, nu poate fi fluctuant, temeliile 
acestea nu pot fi mişcătoare. 

Acestor temelii încercăm să le descoperim esenţa 
ideatic-vizionară. 

Ele aparţin, în cazul literaturii noastre, pentru un ochi 
pătrunzător şi onest, spiritualităţii şi culturii bizantin- 
ortodoxe. 

Ele vin - şi împrumutăm cuvintele Zoei Dumitrescu- 
Buşulenga 8 , pentru că ne oferă o sinteză revelatoare a 
fenomenului literar românesc - : 

„din acelaşi Bizanţ9 care pe toţi ai acestei lumi 
ne-a călăuzit şi ne-a înrâurit. [...] 

Şi dacă în cadrul culturilor medievale atât de 
înrudite ale sud-estului prin impactul comun al 
Bizanţului, românii au dat bolţile lor specifice în 
arhitectură, izvoadele lor în pictura miniaturală şi în cea 
monumentală, broderiile lor sau cântările psaltice de 
unică frumuseţe, cu dulceaţa bucuriilor ori mâhnirilor 
duhovniceşti, atunci în literatură să fi rămas oare ei mai 
prejos decât în tărâmul celorlalte arte, adică mai 
întârziaţi din punctul de vedere al producerii valorilor 
de limbă şi literatură? [...] 

Dar cercetătorii români şi străini sunt de acord 
că manuscrisele slavone înseşi poartă de timpuriu 
pecetea minţii româneşti. [...] Mintea intelectualilor 
timpului, cu precădere clerici, lucra, mlădiindu-şi şi 
perfecţionându-şi necontenit mijloacele de expresie, în 
slavonă ca şi în română (ba chiar, uneori, în greacă...) 
[•••]. 

De aceea, chiar de la apariţie, scrierile în 
româneşte, traduceri ori originale, se bucură de o limbă 



8 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Zoe_Dumitrescu_Buşulenga. 

9 Aici aveţi date introductive despre Imperiul Roman de Răsărit: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman_de_Răsărit. 



9 



viguroasă şi spornică, având un potenţial expresiv 
notabil, decelabil chiar de la primul nivel al lecturii. [...] 

Căci nu generalitatea reflecţiilor umaniste ale 
occidentului european te izbeşte în nucleele literare din 
textele noastre de început, ci o necontenită relatare a 
unor fapte specifice, revelatorii pentru o anumită 
condiţie umană. [...] 

Abia mai e nevoie de un adaos de ficţiune şi de o 
brumă de generalizare pentru ca literatura să se nască. 
Iar limba capătă sonurile 10 gravităţii şi solemnităţii ori 
răsfrângeri polemice, după caracterul precumpănitor al 
relatărilor. 

O pietate adâncă, dar raţională se desprinde din 
paginile mult răsfoite ale scrierilor canonice 11 şi 
omiletice 12 , o judecată dreaptă şi încrezătoare într-o 
justiţie imanentă [de fapt, într-o justiţie transcendentă 
care se răsfrânge în imanent] răsare din orice rând pus 
pe pergamente. 

Nestatornicia lucrurilor lumii se echilibrează 
printr-o nădejde moderată într-un viitor mereu crezut 
mai luminos în pofida realităţii grele. 

Umaniştii istorici ori prelaţi, dieci^ ori voievozi 
se supun vremii, adică necesităţii istorice, într-un fel de 
înţelepciune specifică în care se amestecă eroicul 
fatalism al dacilor, spiritul moderat al acţiunii romane, 
precum şi urmele isihasmului bizantin. 

Sinteza teologic-filosofică literară a acestei 
atitudini o va înfăţişa acel monument literar edificat de 
Neagoe Basarab^ în învăţăturile către fiul său 
Theodosie^..." 16 . 



10 Sonul este unitatea de măsură a tăriei sunetelor. 
Son = sunet, ton, tonalitate. 

11 Se referă, în general, la scrierile recepte/ acceptate în Biserica 
Ortodoxă şi, în special, la cărţile Sfintei Scripturi. 

12 Cărţile de predici ale Sfinţilor Părinţi. 

!3 Diac = copist, cărturar, cântăreţ bisericesc. 

ha se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Neagoe_Basarab. 

*5 La nivel online aici: 

http://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8Env%C4%83%C8%9B%C4% 
83turile_lui_Neagoe_Basarab_c%C4%83tre_fîul_s%C4%83u_Teodosie. 



10 



Se spune adesea că poporul român s-a născut creştin şi 
că limba română s-a păstrat, şi-a conservat caracterul latin şi 
s-a ctitorit ca limbă cultă, în Biserică. 

Nu se remarcă însă şi faptul că, totodată, literatura 
română s-a născut tot în Biserica Ortodoxă, ca şi/ odată cu 
limba română, nu în afara ei, şi că nu a părăsit-o in integrum 
niciodată. 

Acest lucru e confesat de operele literare înseşi. Dar 
multe dintre studiile literare susţin contrariul (mai cu seamă 
în ultimele decenii), anume că nu avem, în literatura noastră, 
medievală şi modernă - între scriitorii de luat în seamă -, 
decât neoclasici, umanişti, iluminişti, (neo)platonicieni, 
nihilişti... 

Discuţiile asupra operelor literaturii române s-au 
purtat, în general, venind către ele pe un traseu al ideilor 
culturale propagate în ultimele două secole. 

„Exegeţii poeziei române din deceniile 4-6 ale 
secolului trecut au pornit de la trăsăturile 
romantismului european spre analiza propriu-zisă a 
poeziilor. Iar atunci când atenţia îţi e orientată, 
descoperi mai uşor, supralicitând, latenţele. Trebuie 
însă denunţată această eroare, căci ea a generat la 
rându-i alte erori" 1 ?. 

Din păcate, această tradiţie critică, de a impune în 
mentalitatea publică un construct cultural în mod artificial 
creat, se perpetuează până în epoca modernă şi până în zilele 
noastre: 



16 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cuvânt înainte la Crestomaţie de 
literatură română veche, voi. I, coordonatori I. C. Chiţimia şi Stela Toma, 
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 6-9. 

Volumul se poate downloada de aici: 

http : / / www. archive.org/ details / CrestomatieDeLiteratur aRomana 
Vechevol.i. 

!7 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. I, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1982, p. 61. 

Despre autror a se vedea: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Scarlat. 



11 



„poezia lui Vinea 18 , cea a lui Fundoianu 1 ^ şi chiar 
a lui Voronca 20 din anii '20 nu justifică nici pe departe - 
cum am mai spus - denumirea de modernism extremist 
pe care au impus-o, cu câteva decenii în urmă, istoricii 
literari, ce veniseră la întâlnire doar spre a confirma 
teoria generală a avangardei" 21 . 

Nu o cercetare critică a textelor literare a condus la 
concluzia unui profil atent conturat al literaturii române, ci 
ideea preconcepută a ceea ce ar trebui să fie cultura şi 
literatura română a determinat viziunea critică asupra 
literaturii şi direcţia hermeneutică. 

Iar primul amendament al acestei constituţii culturale 
care domină concepţia critică este următorul: cultură 
europeană nu există cu adevărat decât în Occident şi o cultură 
română modernă nu se poate naşte decât sub auspicii 
occidentale: Ex Occidente lex et lux, ex 0riente...nihil 22 . 

în lucrarea noastră, vom privi sub lupă textele în sine, 
pentru a evita dubiile sau acuzaţia de imprimare silită a unei 
hermeneutici inadecvate. 

Acel joc sclipitor de suprafaţă, de forme şi genuri 
literare, pare să tragă literatura română şi s-o integreze, 
treptat dar definitiv, începând cu paşoptismul, în apele 
modernismului şi postmodernismului pur, de inspiraţie vest- 
europeană sau (într-o măsură mai mică) americană. 



18 Ion Vinea, pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanaki: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vinea. 

!9 Benjamin Fundoianu, pseudonimul literar al lui Benjamin 

Wexler: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Benjamin_Fundoianu_-_Fondane. 
Un blog românesc dedicat lui: http://fondane.net/. 

20 Ilarie Voronca, unul dintre cele trei pseudonime literare al lui 
Eduard Marcus: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarie_Voronca. 

21 Eugen Negriei, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea 
românească, Bucureşti, 2008, p. 165. 

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Negrici. 

22 în limba latină: Din Occident [a venit] legea şi lumina, [pe când] 
din Orient... nimic. 



12 



Se ignoră, însă, uneori intenţionat, abisurile psihologice 
şi spirituale ale scriitorilor născuţi aici şi care nu pot fi 
recolajate 2 ^ ca o simplă pânză postmodernistă. 

Imprimările din suflet nu se şterg şi nu se repictează 
nici cu pensula, nici cu alt instrument, oricât de fantastic. 

Numai privită în orizontul şi în matricea sa stilistică 
european-răsăriteană şi bizantin-ortodoxă, literatura română 
are continuitate şi nu este unpuzzle ireconciliabil. 

într-o ambianţă a unor idei culturaliste preconcepute, 
adevărate forme fără fond 2 * - nu pentru că nu exista absolut 
niciun fond, ci pentru că nu era cel care trebuia pentru noile 
forme anvizajate - s-a început construcţia unui edificiu solid, 
al instituţiei critice, care trebuia să susţină intrarea noastră 
literară în Europa şi în cultura occidentală, cu orice preţ, chiar 
cu cel al pierderii oricărei tradiţii şi identităţi. 

Prima care trebuia să cadă, care trebuia demolată în 
acest proces, era tradiţia religioasă şi, mai ales, cea ortodoxă. 

Ulterior, comunismul n-a făcut decât să treacă la proba 
practică. 

Susţinerea unui fundament spiritual est-european/ 
răsăritean al culturii române ar fi însemnat construirea 
modernităţii pe o altă fundaţie decât exclusiv cea de tip 
occidental şi acest lucru nu trebuia deconspirat. 

întorcându-ne ă nos moutons 2 ^, viziunea primară 
asupra literaturii este una bizantin-ortodoxă. Chiar dacă 
acceptăm să vorbim, cu adevărat, despre literatură - ca 
intenţionalitate -, numai începând cu paşoptismul. 

Şi aceasta, cu toate că paşoptiştii resping atribuirea 
statutului de scriitori. 

Discutând însă în termeni generici, primii noştri 
scriitori şi poeţi moderni (preromantici şi romantici) au 
conştiinţa tradiţiei şi a continuităţii cultural-spirituale, şi nu a 
rupturii sau a singularităţii. 



2 3 Referitor la o posibilă refolosire a unui colaj. 

2 4 A se vedea articolul: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Formele_f%C4%83r%C4%83_fond. 

2 s în limba franceză: la oile noastre. E vorba de o expresie 
idiomatică, tradusă în franceză, în mod abuziv, de personajul Chiriţa al lui 
Vasile Alecsandri. 



13 



Nici măcar Eminescu nu are în vedere teza unicităţii 
sale personale sau a epocii sale, la scara istoriei (a se vedea 
Epigonii 26 ), ba dimpotrivă, deposedează constant epoca sa 
modernă de o perspectivă superioristă. 

Scriitorii paşoptişti nu cunosc sentimente adverse faţă 
de religie sau faţă de interconexiunea dintre credinţa lor 
religioasă şi literatură. 

Ei nu dau senzaţia unei discrepanţe sau disocieri între 
viziunea ortodoxă asupra lumii şi a existenţei (cu tot aerul 
revoluţionar al tinerei generaţii exhibat în contra inerţiei 
tombaterei 2 ?) şi nevoia de a crea o literatură naţională. 

Dimpotrivă, ei asociază datele spirituale ale cugetării 
vechi - constitutivă fiinţei şi viziunii lor - cu imperativul 
literar. 

Pentru paşoptişti, poezia e profeţie a unor timpuri noi şi 
fericite. 

Doar Eminescu are o problemă cu optimismul futurist... 

Literatura este însă percepută, în începuturile sale, în 
secolul al XlX-lea, ca un instrument epocal: ca o paradigmă a 
dezvoltării cultural-spirituale a poporului, specifică epocii. 

Minţile cărturare ale neamului nu sesizează în literatură 
decât un instrument al vremii, necesar pentru emancipare şi 
evoluţie. 

De aceea nici nu apare vreun conflict între literatură şi 
religie. Nici nu se pune problema disocierii sau a polemicii 
între cele două. Ortodoxia este intrinsecă fiinţei neamului şi 
literatura lui o ilustrează. 

De altfel, secolul al XlX-lea literar - interpretat textual 
- este profund retrospectiv, în ciuda presiunii, a şarjelor care 
încearcă schimbarea la faţă a României după chipul şi 
asemănarea Apusului, fără a face să funcţioneze, din păcate, o 
distilerie valorică în privinţa a ceea ce primim din Apus. 



26 întregul poem, la nivel online, e regăsibil aici: 

http : / / www.romanianvoice.com / poezii /poezii/ epigonii, php . 

2 7 Tombateră era, în trecut, un acoperământ pentru cap sau 
îmbrăcăminte de modă orientală iar, la figurat: un om cu idei învechite. 
Etimologia cuvântului vine de la substantivul sincopat xov -nazkpa (pe 
tatăl; Ac. sg.), cu sensul de: a imita pe tatăl. 



14 



Mai bine-zis, acest conflict religie-cultură nu va apărea 
niciodată în literatura română, ilustrat printr-o operă 
monumentală. 

Conflictul va fi identificat însă, în mod artificial, va fi 
mult exacerbat de către unii dintre critici, începând cu secolul 
al XX-lea. 

Sau, dacă nu e sesizat niciun conflict, cel puţin 
dimensiunea spiritual-religioasă a literaturii este evaluată 
depreciativ. 

Şi aceasta nu numai de către socialişti sau modernişti, 
ci şi (din păcate) de către un tradiţionalist ca Iorga 28 , spre 
exemplu, pentru care Didahiile Sfântului Antim 2 9 sau Istoria 
ieroglifică a lui Cantemir3° nu au nicio valoare literară. 

De altfel, „tradiţionalismele" lui Ibrăileanus 1 sau Iorga 
nu se preocupă să determine un profil al tradiţiei literare 
româneşti, ci se concentrează, mai degrabă, asupra impunerii 
de direcţii. 

De la Maiorescus 2 până la epoca de aur a 
comunismului, toată lumea trasează direcţii, făureşte 
programe, atât în poezie, cât şi în proză (deşi nu întotdeauna 
scopurile didactice trebuie interpretate negativ). 

Scriitorii înşişi concep articole, eseuri şi cărţi 
programatice despre cum trebuie să fie literatura, uneori 
lăsând demonstraţia literară (literatura propriu-zisă) pentru 
mai târziu. 

Numai că adesea nu pot să-şi împlinească propriile 
deziderate sau nu le respectă (parţial sau integral). Ori, odată 
cu schimbarea climatului politic, recurg la o metamorfoză 

28 Nicolae Iorga: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga. 

2 9 Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Antim_Ivireanul. 

Teza noastră doctorală, care a avut drept obiect de studiu viaţa, 
activitatea şi opera Sfântului Antim, o puteţi downloada de aici: 
http://www.teologiepentruazi.ro/ 2010/03/10/ antim-ivireanul-avangarda- 
literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/. 

3° Dimitrie Cantemir: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir. 

3 1 Garabet Ibrăileanu: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Garabet_Ibr%C4%83ileanu. 

3 2 Titu Liviu Maiorescu: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu. 



15 



dramatică de viziune literară, părăsind foarte uşor crezurile 
modernist-avangardiste pe care anterior le proclamaseră în 
mod fulminant. 

Urmărirea cu fidelitate a programelor literare în 
hermeneutica pe care avem a o întreprinde este, de aceea, 
începând cu Macedonski33, o eroare fatală pentru acurateţea 
şi onestitatea demersului critic. 

Poezia lui Macedonski e wagneriană^ numai în teorie 
(nici măcar nu e o anticipare a ei, în vreun fel), la fel şi lirica 
avangardistă a lui Ion Vinea sau cea a lui Ilarie Voronca. 

în vremea comunismului, libertatea de a trage cu 
puşca35 în Biserică şi în credinţa religioasă - mai cu seamă în 
cea Ortodoxă - va determina o avalanşă de mistificări, în ceea 
ce priveşte receptarea corectă şi definirea tradiţiei literare 
româneşti. Mistificări din încrengătura cărora nu am ieşit, 
încă, nici astăzi. 

Tradiţia religioasă (susţinută de practica ei, pe care o 
mărturisesc destul de mulţi scriitori români sau o lasă să se 
întrevadă) este cea care a impus forma literară şi norma 
morală, în literatura română, pentru multă vreme. 

Ea continuă să o impună, în operele unor autori foarte 
importanţi, chiar în perioada modernă şi postmodernă a 
istoriei noastre, cu toate că scriitorii caută acum să beneficieze, 
la modul optim, de suportul ideologico-literar al epocii, pentru 
a se plasa şi a se menţine în elita scriitoricească. 

Adeseori ei îşi camuflează adevăratele pulsiuni 
interioare sub aspecte literare şi stilistice care să le facă 
invizibil resortul spiritual. 

E un război psihologic cu moda şi cu ideologia artistică 
în vogă, care se vrea câştigat de credinţa scriitorului în forţa sa 
de creaţie. 



33 Alexandru M. Macedonski: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Macedonski. 

34 Aluzie la muzica lui Richard (Wilhelm) Wagner: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Richard_Wagner. 

35 Titlul unui celebru poem al lui Geo Dumitrescu, pe care îl puteţi 
citi aici la nivel online: http://atelier.liternet.ro/articol/n68/Geo- 
Dumitrescu/Libertatea-de-a-trage-cu-pusca-si-alte-poezii.html. 

Despre autor aici: http://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Dumitrescu. 



16 



Cu precădere, marii artişti şi scriitori au tangenţe 
profunde cu spiritualitatea şi mistica, neechivoce. 

Chiar dacă, sau poate tocmai de aceea, decenii de 
propagandă comunistă au condamnat bigotismul obscurantist 
şi misticismul, precum şi dezorientarea scriitorilor care au 
filosofat şi au făcut teologie obscurantistă pentru uzul 
burgheziei. Au condamnat dezorientarea intelectualităţii 
antrenate în fideism ieftin şi alambicat, care a dezvoltat o 
cultură şi o gândire în descompunere^. 

în acelaşi timp, este lesne observabilă absenţa unor 
accente nihilist-revoluţionare profunde, ivankaramazoviene^, 
camusiene^ 8 ori sartriene^ din literatura română, care să 
determine conceperea unor opere pe măsura idealului măreţ 
ateist. 

Pentru că, în comparaţie cu ce ar putea scrie un Ivan 
Karamazov român, literat, spre exemplu, avangardismul 
nostru literar poate fi catalogat drept operă de caritate 
creştină, menită să zguduie conştiinţele inerte şi inimile 
pietrificate spiritual. 

în literatura română nu s-a născut încă niciun scriitor 
mare sau genial care să se afle în război deschis cu religia şi 
spiritualitatea neamului său. 

Cel puţin, eu nu am identificat un astfel de scriitor. 

Tendinţele nihilist-profanatoare sunt de slabă 
intensitate. Aserţiunea noastră este valabilă în proporţie 
covârşitoare mai ales în poezie. Şi motivaţia e una foarte 
serioasă. Dar nici proza românească n-a căpătat niciodată un 
profil autentic nitzschean. 



3 6 A se vedea Cultele religioase în Republica Populară Română, 
Bucureşti, 1949, p. 15, apud. George Enache, Ortodoxie şi putere politică în 
România contemporană. Studii şi eseuri, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 
385-386, n. 14. Exprimarea este proprie epocii comuniste. 

37 Ivan Karamazov, un personaj de roman, creat de Dostoievski. 
A se vedea despre personaj: 

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Brothers_Karamazov şi despre 
autor: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski. 

3 8 Albert Camus: http://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Camus. 

39 Jean-Paul Sartre: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean- 
Paul_Sartre. 



17 



Dumnezeu n-a murit pentru majoritatea scriitorilor 
români, nici măcar nu trage să moară - după expresia unui 
personaj eliadese* . 

De asemenea, apetenţa pentru o simbolistică şi o 
hermeneutică abisală în poezia modernă, a cărei interpretare - 
în cazul literaturii noastre moderniste - este unisemantică şi 
nu polisemantică, este un reflex al literaturii vechi, al 
hermeneuticii teologice şi patristice. 

Eminescu şi, în urma lui, poezia română modernă, 
caută expresia abisală, care să exprime adâncurile de sens şi 
de cunoaştere, irelevabile unei lecturi primare şi/ sau 
superficiale. 

însă aceasta este o consecinţă a mai bine de 16 secole de 
hermeneutică biblică, exprimată scriptic şi oratoric în Biserica 
şi apoi în literatura acestui neam. 

Eminescu este cel care face din poezie un codru de 
simboluri, de litere mistice. Aşa cum este grădina cosmică, 
edenul universal, în tradiţia patristic-bizantină, dar şi în 
tradiţia noastră literară medievală. 

Şi tot el stabileşte antiteza profundă dintre poezie, ca 
imagine ideală a unui Eden fericit, şi proză, ca expresie a 
imanenţei, a lumii reale, a decăderii umane: 



4° Este vorba de nuvela lui Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 
ani..., în care Dumitru, un tânăr sărac de la Dunăre, refugiat în America, 
înfruntă dezarmant necredinţa unui fost ilustru predicator şi taumaturg 
(de fapt, un escroc). Acest doctor Martin, pe numele adevărat Dugay, 
rezumă astfel ideologia deist-nihilistă a lumii moderne: „Dumnezeu s-a 
retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, 
fără urme de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur şi simplu, pentru că nu 
mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel 
undeva nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filozofii îl numesc 
transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. 
Deci, dacă Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se 
mântuiască într-o Biserică?". Răspunsul lui Dumitru este: „Să vă dea 
Dumnezeu noroc, doctore Martin, spuse. Noroc şi sănătate. Dar degeaba 
încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră, cum că Dumnezeu ar trage să 
moară. Nu mă las eu aşa uşor păcălit de o glumă...", cf. Mircea Eliade, 
Proză fantastică, voi. I, ediţie şi postfaţă de Eugen Simion, Ed. Moldova, 
Iaşi, 1994, P- 390. 



18 



„Dumas4! zice că romanul a existat totdeauna. 
Se poate. El e metafora vieţei. Priviţi reversul aurit a 
unei monede calpe, ascultaţi cântecul absurd a unei zile, 
care n-a avut pretenţiunea de-a face mai mult zgomot în 
lume decât celelalte în genere, estrageţi din aste poezia 
ce poate exista în ele şi iată romanul" (Geniu pustiu)* 2 . 

El operează o dihotomie irevocabilă, când separă poezia 
de proză. 

Unde proza este înţeleasă în sensul de tablou concret al 
vieţii şi este amară (Scrisoarea IV), pentru că ea reprezintă 
teluricul decepţionant, în comparaţie cu poezia care încearcă 
să recupereze Paradisul, Raiul pierdut. 

Aceasta este poezia ideală, pentru că şi la nivel poetic 
Eminescu operează cu distincţii categorice, între viziunea lirică 
tradiţională, fundamentată pe o credinţă solidă şi pe idealuri 
imuabile, şi viziunea modernă în care simbolul e aleatoriu, iar 
oamenii numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează 
(Epigonii). 

Marii poeţi moderni concep poezia ca pe o recuperare a 
acestui vizionarism esenţial, a expresiei poetice abisale 
(coincidente cu căutarea poeziei pure şi a limbajului poetic 
transempiric în Occident, începând cu simbolismul şi cu 
Valery43). 

Dar simbolul nu e aleatoriu în poezia românească 
simbolistă şi modernistă şi nici polisemantic, ci e recuperabil 
într-o viziune hermeneutică unisemantică. 

Absolut toţi marii poeţi (Bacovia44, Blaga45, Barbu4 6 , 
Arghezi47 j Pillat4 8 , Botta49, Nichitas , Sorescusi etc.) se 



4 1 Alexandre Dumas - Dumas Davy de la Pailleterie: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandre_Dumas. 

4 2 M. Eminescu, Opere VII. Proză literară, ed. întemeiată de 
Perpessicius, Ed. Academiei Române şi Muzeul Literaturii Române, 
Bucureşti, 1977, p. 177. 

43 Paul Ambroise Valery: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Val%C3%A9ry. 

44 George Bacovia, pseudonimul literar al lui George Andone 
Vasiliu: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia. 

45 Lucian Blaga: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga. 

4 6 Ion Barbu, pseudonimul literar al lui Dan Barbilian: 



19 



raportează numai la un singur poet, în mod esenţial, şi acesta 
este Eminescus 2 . 

George Gană53 exprimă foarte clar acest lucru: 

„Un mare noroc istoric a făcut ca această 
generaţie literară de după război să cuprindă câţiva 
mari poeţi, mai mulţi decât oricare alta dinainte: 
Arghezi, Blaga, Barbu, Adrian Maniu54, Philippidess, 
Piliats 6 , Vinea, Voiculescu57. 

Dincolo de toate deosebirile de formaţie 
culturală, de opţiune estetică şi de formulă poetică, ei au 
în spate o tradiţie comună, în centrul căreia se află, 
pentru toţi, Eminescu. 

El este, va scrie unul dintre ei, Blaga, marele 
copac din care toţi ne tragem. [...] Aceasta [opera lui 
Eminescu] nu mai reprezenta pentru ei un model 
stilistic, dar ilustra exemplar o viziune asupra lumii 
[•••]. 

Ceva din spiritul eminescian se regăseşte şi la 
poeţi din generaţiile următoare, până la Nichita 
Stănescu şi dincoace de el. 



http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Barbilian. 

47 Tudor Arghezi, pseudonimul literar al lui Ion N. Theodorescu: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi. 

4 8 Ion Pillat: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pillat. 

49 Emil Botta: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Botta. 
5° Nichita Hristea Stănescu: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_Stanescu. 

s 1 Marin Sorescu: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu. 

s 2 Mihai Eminescu, psudonimul literar al lui Mihail Eminovici: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu. 

Opera sa, în 16 volume, ediţia Perpessicius, poate fi consultată la 
nivel online aici: http://eminescu.petar.ro/opera_completa/index.html. 

53 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Gan%C4%83. 

54 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Maniu. 

55 Alexandru I. Philippide: 

http://www.poezie.r0/index.php/author/0013261/index.html#bio. 
s 6 Ion Pillat: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pillat. 
57 Vasile Voiculescu: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu. Puteţi citi 82 de 
poeme ale autorului aici: http://poezii.t2i.info/poeti/vasile-voiculescu/. 



20 



Chiar pentru cei care n-au avut afinităţi cu acest 
spirit pe nicio latură a lui, Eminescu a reprezentat un 
reper axiologic"^. 

Lirica românească, avându-1 în centru pe Eminescu, se 
situează, ideatic şi vizionar, în tradiţia textelor religioase cu 
caracter poetic şi chiar în tradiţia omileticii, a literaturii 
oratorice româneşti medievale (oricât de sceptici ar fi 
scepticii). 

Aceasta este infuzată adesea de un lirism ieşit din 
comun şi caracterizată de o apetenţă deosebită pentru alegorie 
şi hermetism, pentru încriptări şi decriptări de simboluri şi 
mesaje, coborâte din tradiţia bizantină a lecturii simbolurilor 
cosmice şi a înţelesurilor biblice. 

întâmplător sau nu, dezideratul poeziei româneşti e 
convergent - măcar în aparenţă - cu idealurile de 
abstractizare şi de simbolizare a limbajului poetic, practicate 
de poeţii aparţinând curentelor moderniste apusene. 

însă observaţiile critice, în general, se cramponează 
numai de acest ultim aspect al literaturii noastre moderne. 

Impresia noastră este că marii poeţi români modernişti, 
Blaga, Bacovia, Barbu şi Arghezi, au profitat din plin de 
confuzia (incomprehensibilă pentru neiniţiaţi) dintre teoriile 
literare şi poetice specifice curentelor contemporane 
(modernismul şi avangardismul) şi datele tradiţiei conservate 
şi exprimate simbolic şi perifrastic. 

Arghezi preciza undeva, într-un articol teoretic, că 
simbolismul e vechi de când lumea. 

Pentru începuturile literaturii române însă, este 
caracteristică atenuarea distanţei dintre poezie şi proză sau, 
mai bine-zis, lipsa unei delimitări categorice între cele două. 

Avem o proză cu accente lirice, solemne şi moraliste şi o 
poezie cu inserţie narativă - pentru că, tradiţional, naraţiunea 
bizantină nu însemna proză. 

Mai mult decât atât, tradiţia acestei confuzii a genurilor 
se păstrează până târziu, ca dovadă proza lirică a lui Mihail 
Sadoveanu, dar şi poezia narativă a lui Ion Barbu, Tudor 



5 8 George Gană, Melancolia lui Eminescu, Ed. Fundaţiei Culturale 
Române, Bucureşti, 2002, p. 328-329. 



21 



Arghezi, Marin Sorescu, revitalizarea baladei prin gândirişti şi 
apoi prin cercul literar de la Sibiu, etc. 

însă acesta este un reflex al literaturii vechi, din care 
fragmente dar şi pagini întregi, atât din literatura oratorică 
religioasă (Antim Ivireanul, cu precădere), dar chiar şi din cea 
retoric-istoriografică (remarcabil de poetică este Istoria 
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir), se pretează poetizării. Se 
pretează, adică, reconfîgurării lor sub formă de versuri, 
datorită ritmului interior şi a lirismului profund, fără a mai lua 
în seamă ritmul melodic şi rima internă, aleatorie sau nu. 

Mircea Scarlat remarca admirabil: 

„Echivalarea clasicizantă a poeziei cu rostirea în 
versuri a privat cultura română de recunoaşterea 
câtorva secole de poezie scrisă. 

Căci, privită ca efort deliberat de obiectivare în 
versuri a lirismului, poezia cultă românească apare 
neaccidental abia începând cu primii romantici. 

Dar „învăţăturile lui Neagoe Basarab" sunt o 
dovadă că noi avem poezie scrisă încă din secolul al 
XVI-lea! (s. n.) 

în literatura română, versificaţia a pătruns şi s-a 
dezvoltat independent de Poezie (s. n.)"59. 

Proza lirică şi poezia narativă, confuzia genurilor, 
cultivate până târziu, atestă, între multe altele, în opinia 
noastră, existenţa unor forme şi a unei viziuni tradiţionale 
asupra literaturii. 

însă, de multe ori, ele creează impresia abordării unor 
tehnici literare moderniste „avânt la lettre", eterizând opţiunea 
tradiţionalistă a scriitorilor. 

Cu forţa sa vizionară remarcabilă, Eminescu este cel 
care trasează coordonatele esenţiale ale polemicii dintre 
tradiţie şi modernitate, exprimate astfel: simbolism şi 
hermeneutică abisală/ cosmică versus literalism şi realism 
profan. 



59 Mircea Scarlat, Introducere în opera lui Miron Costin, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1976, p. 131. 



22 



Traiectului hermeneutic, care plasează natura cosmică 
sub pecete simbolică, îi vor rămâne fideli toţi marii poeţi 
modernişti, scriind sub umbrela ideologiei moderniste. 

Ei au şi apanajul simbolismului modern, al tehnicilor 
poetice moderniste şi al limbajului neobişnuit, fracturat, care 
tinde să spargă tiparele logicii şi ale sintaxei normale, 
revendicate de tronsonul literar realist. 

Realismul este, de aceea, mai puţin tradiţional, din 
perspectiva unei literaturi ortodoxe, care este profund 
simbolică şi, adesea, chiar hermetică, care presupune 
abisalităţi psihologice şi interpretative. 

Proza sau romanul realist consemnează o distanţă 
morală şi religioasă a autorului faţă de evenimentele expuse - 
cel puţin în aparenţă. 

Scriitorii români au avut multă vreme aversiune faţă de 
realism, înţeles ca mimetism şi descriptivism neutru din punct 
de vedere moral, impersonal. Slavici nu se desprinsese încă de 
comentariile morale proprii şi cronicarilor moldoveni. 

De aceea romanul românesc realist-obiectiv s-a născut 
greu, neputându-se dispensa mai cu seamă de norma morală 
tradiţională. Pe care nici nu a părăsit-o definitiv, decât la nivel 
de artificiu stilistic, de dragul de a se sincroniza 60 cu romanul 
vest-european. 

Şi poate că tot de aceea, marele roman românesc 
aşteaptă încă să se nască... 

în paralel cu acesta, a continuat să se perpetueze proza 
şi romanul liric, precum şi proza magico-fantastică, a 
protestului împotriva realismului (pozitivist prin esenţă). 

în proză, proporţiile sunt mai echilibrate, în literatura 
noastră, între scriitorii care exhibă o viziune arhaică/ 
tradiţională asupra lumii (cei mai mulţi au fost încadraţi la 
proză lirică, magică sau fantastică) şi cei care manifestă 



60 Sincronizarea e fenomenul literar prin care autorii români au 
încercat, în moduri personale, să desfiinţeze declajul dintre ei şi literatura 
din Occident. Cel care a introdus termenul în literatura română este Eugen 
Lovinescu şi el 1-a văzut ca un fapt profund pozitiv, excluzând realitatea ca 
atare, aceea că nu se poate trece la o altă literatură fără ca interiorul 
spiritual al scriitorilor să fie altul. 

Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Lovinescu. 



23 



indiferentism religios (nu neapărat ură sartriană împotriva 
religiei, ci dezinteres sau neimplicare teologică şi religioasă). 

însă firile poetice sunt cu preponderenţă fidele 
viziunilor determinate de locuirea în orizontul spiritual 
vizionar al revelaţiei. 

între aceştia se numără mai ales poeţii, pe care studiile 
de literatură îi consideră geniali, chiar dacă adeziunea lor 
interioară faţă de ceea ce înseamnă vizionarism şi expresie 
abisală/ metaforă revelatorie, ca trăsături tradiţionale ale 
literelor româneşti, nu este clar determinată sau confesată 
public cu obstinenţă. 

în acelaşi timp însă, romanul modern şi subiectiv 
ilustrează, ca şi poezia lui Bacovia şi a simboliştilor, aceleaşi 
crize interioare ale inadaptatului cu societatea modernă. 

Avem aici paradoxul remarcabil al scriitorului modern, 
care nu oferă decât paradigma inadaptării, din punct de 
vedere spiritual, la lumea modernă. 

Acest paradox a fost firav sesizat de critica noastră, prea 
preocupată să exulte pentru că avem prozatori moderni. 

Aşa încât arta modernă şi avangardistă este adesea, 
paradoxal, cel mai virulent protest anti-modernism, ca 
realitate socială şi spirituală. 

Exigenţele ideologice ale sincronizării cu Occidentul 
(autoimpuse sau impuse de epocă) reprezintă pentru scriitorii 
interbelici o mare presiune din afara esteticii şi a literaturii, 
căreia trebuiau să-i facă faţă. 

Avem iarăşi o generaţie de jertfă, cea interbelică, de la 
care se aştepta să creeze o literatură mare, sincronă cu 
literatura europeană. 

Această presiune istorică e comparabilă cu cea pe care o 
resimţea Ureche 61 , Costin 62 sau Dosoftei 6 3, când încercau să 
demonstreze că limba română e aptă pentru a fi instrumentată 
în conceperea unor opere de valoare. 

Paşoptiştii au trăit mai puţin intens această pasiune 
creatoare. 



61 Grigore Ureche: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Ureche. 

62 Miron Costin: http://ro.wikipedia.org/wiki/Miron_Costin. 

6 3 Sfântul Dosoftei al Moldovei: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei. 



24 



Paradoxul remarcabil este însă acela că epoca 
socialistă, care oprima literatura şi arta, pe de altă parte, însă, 
a creat un culoar de relaxare a constrângerilor estetice. 

Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Marin Predai nu 
mai creează în contratimp cu sincronizarea. 

Ba chiar, în ciuda climatului existenţial sufocant pe care 
îl presupunea comunismul, cred că marii creatori se puteau 
eschiva, totuşi, mai uşor în faţa factorului politic, care era unul 
exterior/ extraliterar, decât să suporte presiunea unui anumit 
tip de estetism sau de scriitură, ceea ce reprezenta un pat al 
lui Procust 6 ^ interior, mai stresant şi mai nemilos chiar decât 
infernul politic. 

Relaxaţi din partea concurenţei literare cu o Europă 
mult mai avansată şi ne mai fiind preocupaţi să recupereze 
handicapuri, obligaţi, în acelaşi timp, să-şi caute cu 
înfrigurare o tradiţie peste care regimul trăsese perdeaua, 
scriitorii se refugiază în trecut şi au timp să contemple şi să 
observe, din altă perspectivă, ceea ce nu se vedea 
din. ..maratonul 66 interbelic. 

în ce priveşte perioada amintită, dihotomia oarecum 
arbitrară între modernişti şi tradiţionalişti ne face şi astăzi să 
ignorăm adevărata discuţie despre actul literar interbelic, 
concentrându-ne exclusiv asupra tehnicilor literare, care 
constituie totuşi o formă superficială de abordare a temei. 

Ca să nu mai vorbim de faptul că, fără glumă, pe mulţi 
nu ştim unde să-i situăm - destui scriitori fac naveta între 
tradiţionalism şi modernism, în funcţie de epocă şi de optica 
critică. 

Dacă Arghezi era un avangardist pentru contemporani, 
acum e modernist cu indulgenţă (mai mult în virtutea 
limbajului poetic, dificil de înţeles din cauză că este eliptizat). 

Blaga a evoluat invers: de la tradiţionalist (E. 
Lovinescu) la modernist. 

6 4 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Preda. 

6 5 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Patul_lui_Procust. 

66 Graba scriitorilor de a se sincroniza cu Occidentul. Aluzie la 
modul în care s-a anunţat victoria bătăliei de la Marathon. 

A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Marat 

hon. 



25 



„Pentru G. Călinescu 6 ?, Ilarie Voronca era 
tradiţionalist, ca şi B. Fundoianu, în timp ce Aron 
Cotruş 68 era modern" 6 ? etc. 

Şi dacă interbelicul este o epocă fascinantă prin 
efervescenţa sa creatoare şi polemică, în schimb, cred că nume 
ca Nichita Stănescu, în poezie, sau Marin Preda, în proză, 
surclasează valoric această perioadă. Deşi nu perioada în 
întregime, ci pe reprezentanţii ei, priviţi comparativ. 

Şi explicaţia este, în parte, cea pe care am oferit-o 
anterior, aceea că nu se mai simţeau angoasaţi de o competiţie 
literară şi estetică cu marea literatură europeană. 

Cred că suntem încă prea aproape de ei şi prea marcaţi 
de epoca nefastă comunistă ca să fim în stare să-i reperăm 
obiectiv şi să-i valorizăm adecvat pe cei doi mari scriitori 
pomeniţi (şi nu doar p ei). 

Abia în anii '80 a reintrat pe scena literaturii române 
ambiţia sincronizării, de data aceasta cu literatura 
postmodernă. 

în ce-i priveşte pe postmodernişti, luaţi în general, ca 
fenomen, ni se par o nouă generaţie paşoptistă, obsedată de 
direcţii literare la modă în Occident. 

Această generaţie e receptivă la stimuli literari 
contemporani, proveniţi din zonele cu reputaţie 
civilizaţionistă, dar ca mental colectiv, nu depăşesc spaţiul 
matricial carpatin. 

Literatura şi cultura română - ca şi toată societatea 
românească - suferă prea mult (de la Ureche încoace) de ceea 
ce aş numi complexul lui Zenow : panica de a nu ajunge 
niciodată să întreacă broasca ţestoasă? 1 , adică orizonturile pe 
care singură le distanţează de sine. 



6 7 George Călinescu: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu. 

68 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Aron_Cotru%C5%9F. 

6 9 Eugen Negriei, Iluziile literaturii române, op. cit., p. 163. 
7° Zenon din Eleea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Zenon_din_Eleea. 
7 1 Sofismul lui Zenon la care facem referire aici se numeşte: Ahile şi 
broasca ţestoasă şi are următorul conţinut: „Ahile nu va întrece niciodată 



26 



în studiul nostru am operat cu distincţii inopinate, 
pentru că am privit operele literare din interiorul lor, şi nu de 
la suprafaţa fenomenului, receptat prin prisma ideologiei 
literare sau a mărcilor estetico-stilistice. 

Conceptul de poezie sau de literatură tradiţională, 
definit din punct de vedere estetic, nu este neapărat congruent 
cu viziunea tradiţională asupra textelor literare. 

Dimpotrivă, cele două puncte de vedere asupra 
tradiţiei, pot să opereze delimitări surprinzătoare, după cum 
se va putea observa. 

Neliniştile exprimate de poeţi precum Eminescu, Blaga, 
Bacovia, Barbu, Arghezi, Voronca, Vinea, Fundoianu, care 
determină temele majore ale poeziei lor, sunt de natură 
religioasă şi gnostico-teologică. (Ne referim la cunoaşterea 
teologică şi nu la erezia gnostică.) 

Ele vin în urma unei tradiţii şi nu ar fi existat sub 
această formă, dacă poeţii ar fi trăit într-un climat spiritual 
eterodox. Vom detalia acest subiect pe parcursul lucrării 
noastre. 

Ortodoxia integrează tradiţiei sale opere care denotă un 
fundament mental şi vizionar tradiţional, fără să se 
poticnească de calitatea modernă a limbajului sau a tehnicilor 
literare. 

Dostoievski este foarte bine, în acelaşi timp, un mare 
scriitor ortodox şi un mare scriitor modern - Blaga îl 
considera şi „un poet liric al trăirii ortodoxe"? 2 -, fără ca cele 
două concepte să intre în conflict. 

în ce priveşte literatura română, conflictul acesta a fost 
gonflat şi întreţinut cu abilitate. 



broasca ţestoasă. El trebuie să ajungă mai întâi în locul de unde broasca 
ţestoasă a plecat. în acest timp, broasca ţestoasă va căpăta un avans. Ahile 
va trebui s-o ajungă din urmă dar, în acest timp, broasca ţestoasă va profita 
şi va face un nou mic drum. El se va apropia tot timpul de ea dar fără s-o 
ajungă vreodată". 

7 2 Lucian Blaga, Trilogia culturii II. Spaţiul mioritic, Ed. 
Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 36: „Dostoievski n-a fost numai un 
neîntrecut analist al iadului şi al raiului sufletesc, el n-a fost numai un 
vizionar al mesianismului rusesc sau un dialectician ortodox de 
incomensurabilă anvergură, ci şi un poet liric al trăirii ortodoxe". 



27 



Asemenea, literatura magico-fantastică de la 
Sadoveanu73 la Eliade?4 sau literatura absurdă a unui Eugen 
Ionescu75 sunt creaţiile unor spirite religioase, în esenţă, 
profund neliniştite, cărora tradiţia spirituală autohtonă le 
imprimă o uriaşă forţă vizionară. 

Ei caută în arhaicitate ori în exfolierea absurdului un 
continent taumaturgic literar pentru conştiinţa lor nefericită, 
care trăieşte într-o lume antropocentrică şi egocentristă. 

Toate acestea sunt motive suficient de puternice pentru 
noi ca să ne determine să implicăm percepţia tradiţional- 
cultural-religioasă în aprecierea critică pe care trebuie s-o 
formulăm la adresa lor, fără a neglija esteticul. 

De altfel, în aprecierile noastre, am luat în considerare, 
în bună măsură, ierarhiile literare aşa cum sunt ele acceptate 
în acest moment. 

Pentru că nu ni se pare că ierarhiile în sine ar fi greşite, 
ci credem că semnificaţiile individuale ale operelor literare au 
fost mai mult sau mai puţin deviate. 

Am propus deci luarea în discuţie, la modul foarte 
serios, a unei influenţe masive a tradiţiei şi a lăuntricului 
spiritual bizantin-ortodox - esenţial în tradiţia literară 
românească - în viziunea literară a unor scriitori şi a unor 
opere majore ale literaturii române. 

Aceste influenţe au fost eludate conştient sau 
inconştient - din cauza ignoranţei în materie de teologie şi 
cultură ortodoxă a multor literaţi sau a afilierii lor unor 
curente şi concepţii nonreligioase, de care au ţinut seama în 
mod programatic şi - în opinia noastră - neacademic. 

Evaluarea sau reevaluarea dimensiunii tradiţionale a 
literaturii române a fost şi este de multe ori un deziderat 
imposibil. 

Şi aceasta, deoarece evaluatorii privesc, în timp ce scriu, 
exclusiv la viitor şi la perspectivele futuriste. 

Ei nu sunt preocupaţi, decât într-un procentaj drastic 
diminuat, să-şi focalizeze atenţia spre trecut şi să lase la o 



73 Mihail Sadoveanu: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sadoveanu. 

74 Mircea Eliade: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade. 

75 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu. 



28 



parte acea atitudine pe care Noica? 6 (în Pagini despre sufletul 
românesc) i-o reproşa lui Cantemir, de obiectivitate rece şi 
distantă, a omului de ştiinţă dublat de omul modern din viitor. 

Ni se pare esenţial, de asemenea, să nu trecem uşor cu 
vederea ce înseamnă aportul unei anumite viziuni teologice 
asupra lumii, pentru conceperea unei opere literare. 

Andrei Kuraev?? remarca faptul că viziunea creştină, 
care a transferat accentul de la morala exterioară a literaturii 
greco-latine păgâne la interiorul psiho-spiritual uman, a făcut 
posibilă apariţia literaturii de tip subiectiv-confesiv şi a 
literaturii psihologice, transformând epicul în introspecţie şi 
datele istorice în evenimente interioare, în conformitate cu 
importanţa pe care o are în creştinism exerciţiul duhovnicesc 
de sondare a abisurilor lăuntrice proprii: 

„Lumea pe care oamenii au descoperit-o în forul 
lor interior s-a dovedit a fi mai bogată decât lumea 
exterioară. 

Creştinismul consideră că ceea ce se petrece în 
sufletul omenesc este mai semnificativ decât ceea ce se 
petrece înjur. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va 
câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? 
(Mt. 16, 26). [...] 

Istoria literaturii consideră însă că momentul de 
cotitură care a marcat trecerea de la Antichitate la 
cultura europeană îl constituie Confesiunile Fericitului 
Augustin78. 

Scrisă la începutul secolului al V-lea, această 
carte are ca subiect viaţa lăuntrică a sufletului omenesc 
[ca avanpremieră pentru literatura psihologică 
modernă]. 

Personajele operelor antice sunt lipsite de 
evoluţie interioară. 



7 6 Constantin Noica: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica. 

77 A se vedea pagina sa personală, în limba rusă: 
http : / / www.kuraev.ru/. 

7 8 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona. 



29 



Caracterul lor este sculptural, parcă dăltuit de la 
început în forma lui definitivă. 

Se schimbă doar împrejurările, iar modificarea 
decorului produce jocuri de lumini, care scot în relief 
când o latură a personajului, când alta. 

Predica evanghelică a pocăinţei a îndemnat însă 
la schimbări lăuntrice ale omului. [...] 

îndemnul evanghelic la pocăinţă a hotărât că 
omul este eliberat de propria identitate, de propriul 
mediu şi de propriul trecut"79. 

Dacă distanţa între Sfântul Augustin şi literatura 
subiectivă modernă pare totuşi mult prea mare, faptul se poate 
explica prin redescoperirea literaturii antice în Renaştere şi 
supralicitarea ei (a artei mimesis 80 ) secole de-a rândul, până în 
epoca romantică. 

Reamintim că, înaintea lui Proust, meditaţiile şi 
confesiunile în care apare şi memoria afectivă aparţin 
romanticilor (Chateaubriand şi alţii) care încercau să 
revitalizeze arta/ literatura creştină medievală, cea mai 
poetică şi mai înaltă dintre toate, în opinia lor, şi pe care ei o 
opuneau literaturii clasice antice/ păgâne. 

Curtius vorbeşte despre prima istorie a literaturii 
universale în redactarea Sfântului Isidor de Sevilla 81 şi scoate 
în evidenţă aportul său la dezvoltarea literaturii europene 
medievale 82 . 

El afirmă că scrierile lui Isidor de Sevilla, cu precădere 
Etimologiile (Etymologiae) 8 ^ sale, au ajuns să aibă o 
importanţă deosebită pentru teoria literară. 



79 Diac. Prof. Dr. Andrei Kuraev, Daruri şi anateme. Ce a adus 
creştinismul lumii, trad. din limba rusă de Nina Nicolaevna, Ed. Sofia, 
Bucureşti, 2004, p. 29-30. 

80 A se vedea: 

http : / / www.britannica.com/EBchecked/topic/383233 / mimesis. 

81 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Isidor_din_Sevilla. 

82 Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, 
op. cit., p. 520 ş. u. 

8 3 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Etymologiae. 



30 



Acestea constituie o enciclopedie care conţine şi o 
scurtă istorie universală. Prin această recapitulare a istoriei 
universale, el continuă istoriografia literară cronicărească a 
Sfântului Ieronim 8 4. 

Etimologiile conţin in nuce 8 $ istoria literaturii 
universale, dacă se combină notiţele sale cronografice cu alte 
sale. Ele constituie astfel primele sinteze de teoria şi istoria 
literaturii, care au inspirat Evul Mediu apusean. 

Prin urmare, viziunea teologică nu este câtuşi de puţin 
indiferentă pentru determinarea concepţiilor literare, a 
genurilor, a tehnicilor şi a unei stilistici cu amprentă specială. 

Din păcate, la noi, în Răsărit, nu s-a făcut o cercetare 
asemănătoare, bine documentată, pe lucrările de anvergură ale 
Sfinţilor Părinţi care s-au ocupat şi de literatură 86 . 

De la Sfântul Vasile cel Mare până la Sfântul Fotie cel 
Mare şi mai departe, o astfel de lucrare, în genul celei 
întreprinse de Curtius pentru tradiţia apuseană (deşi în primul 
mileniu, Europa nu s-a despărţit spiritual între Apus şi 
Răsărit, ci era o Europă unită) ar fi cuprinzătoare şi bine- 
venită. 

în literatura română este foarte evidentă stilistica 
literară de tip bizantin-ortodox, înscrisă în felul în care este 
percepută poezia cosmică, relaţia dialogică dintre logosul 
uman şi logosul cosmic. 

Poezia şi literatura română, în general, are un caracter 
tradiţional, în sensul respectării unei tradiţii literare foarte 
vechi, începând cu literatura medievală. 

Scriitorii novatori sunt adepţii unor revoluţii de limbaj, 
în timp ce privirea contemplativă spre trecut este 



8 4 Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ieronim. 
8 s Expresie latină: în esenţă. 

86 în spaţiul nostru răsăritean nu s-a ocupat nimeni să discute, spre 
exemplu, despre opera Sfântului Fotie cel Mare, Miriobiblon sau 
bibliotheca. Cartea a fost tipărită în 1611 cu titlul: Photii miriobiblon, sive 
bibliotheca librorvm quos Photivs Patriarcha Constantinopolitanus legit 
et censuit. A se vedea: 

http://books.google.com.mx/books?id=qro- 
AAAAcAAJ&source=gbs_similarbooks. 



31 



recognoscibilă la toţi marii noştri creatori literari, până în 
epoca modernă şi chiar postmodernă. 

Nimeni nu s-a rupt definitiv de istoria, spiritualitatea şi 
tradiţia românească pentru a-şi însuşi concepţii total străine 
acestui popor sau atitudini malefice la adresa modului său 
tradiţional de a înţelege viaţa. Şi, credem că, în adâncul fiinţei 
lor, marii scriitori ar fi resimţit aceasta ca pe un sacrilegiu. 

Atâta timp cât tradiţia creştină răsăriteană determină 
viziuni decelabile în mod fundamental în opera unui autor, 
teme şi motive, viziuni poetice şi literare care nu ar fi apărut 
niciodată într-un spaţiu musulman, budist sau politeist şi care 
denotă o diferenţă sensibilă chiar şi faţă de arealul catolic şi 
protestant al creştinismului occidental, ca să nu mai vorbim de 
scriitura unui ateu nihilist (sau a unui satanist, dacă ar fi 
cazul), nu avem cum să ignorăm această situaţie de fapt, chiar 
dacă ideologii diferite au făcut, decenii la rând, ca ea să fie 
ignorată. 

Manuela Tănăsescu 8 ? publica, în 2009, O istorie a 
literaturii române, care s-a conturat, după cum spune 
autoarea, pe parcursul unor cercetări întinse pe trei decenii, şi 
prin care afirmă că răspunde apelului din 2005, apărut sub 
semnătura lui Mircea Anghelescu 88 , Ioana Bot 8 9, Ştefan 
Borbely9° şi Dan C. Mihăilescu9i. 



8 7 Pseudonimul literar al Emanuelei Athanasescu: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Manuela_T%C4%83n%C4%83sescu. 

88 De altfel, Mircea Anghelescu vede specializarea literară a 
viitorului în sens foarte larg, înţelegând perspectiva postmodernă, care are 
drept paradigmă esenţială reţeaua virtuală: 

„Cred însă că studiul literaturii nu mai poate fi doar o punere în 
evidenţă a valorilor ei "estetice" sau "expresive", nici o reconstituire a 
condiţiilor care au generat-o; nici critica impresionistă, nici istoria literară 
clasică, fără a fi inutilizabile azi, nu pot răspunde globalizărilor pe care le 
suferă toate procesele culturale din lumea de azi. 

Studiul literaturii în această perspectivă, în şcoala generală deci, 
dar şi în primele nivele ale învăţămîntului universitar, ale cercetării, ar 
putea fi o punere în evidenţă a structurilor antropologice (umane, sociale, 
istorice, artistice) ale lumii, aşa cum apar ele în textul literar. 

în fiecare text există un desen interior, o idee, o experienţă; el este 
cel care interesează masa consumatorilor, aceştia caută experienţa umană 



32 



Apelul a pledat pentru studierea istoriei literaturii în 
contextul cultural şi politic al unei epoci, iar nu exclusiv prin 
prisma unor restrictive principii estetice, care să impună o 
optică exclusivistă şi adeseori distorsionată a unei opere sau a 
însăşi ideii de literatură: 

„o istorie exclusiv estetică a literaturii noastre 
este, metodologic vorbind, o fantasmă perimată". 

în opinia celor menţionaţi, 

„esteticul se dovedeşte a fi, şi el, o funcţie de 
context, cu determinări precise, personale, politice, 
ideologice şi de altă natură, pe care o înţelegere 
integrativă a fenomenului lierar se cuvine să le 
cuprindă, nu să le elimine". 



concentrată într-o operă, şi a le răspunde (unde, cum şi de ce) este, cred eu, 
sarcina acestui studiu. 

Dincolo de el, toate celelalte specializări, vechi şi noi, sunt licite şi 
binevenite, dar pentru a conecta cercetarea literaturii la aceea 
contemporană a istoriei, a sociologiei, la ştiinţele politice şi la realitatea 
culturală de azi cred că această revizuire este indispensabilă (s. n.)", cf. 
Mircea Anghelescu, Totul sau aproape totul începe în secolul al XlX-lea, şi 
pînă nu vom înţelege acest lucru, nu vom putea să ne analizăm bine, 
interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache, în Adevărul literar şi artistic, 
nr. 733, sept. 2004. 

Adresa web: 

http://atelier.liternet.ro/ articol/ 1800/Daniel-Cristea-Enache- 
Mircea-Anghelescu/Mircea-Anghelescu-Totul-sau-aproape-totul-incepe- 
in-secolul-al-XIX-lea-si-pina-nu-vom-intelege-acest-lucru-nu-vom-putea- 
sa-ne-analizam-bine.html. 

Mircea Anghelescu: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Anghelescu. 
Daniel Cristea Enache: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Daniel_Cristea-Enache. 
8 9 Pseudonimul Ioanei Both: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Bot. 
9° A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_Borb%C3%A9ly. 
9 1 Saitul său personal: http://www.dancmihailescu.ro/. 



33 



Considerăm că elementul spiritual tradiţional, alături 
de cel istoric, formează o determinare esenţială a fenomenului 
literar şi că acesta nu poate exista decât sub o anumită 
amprentă vizionară religioasă, care trebuie identificată şi 
studiată corect şi fără mofturi. 

Manuela Tănăsescu răspunde, aşadar, „prin abordarea 
în primul rând a literaturii vechi"? 2 . 

O perspectivă care nu mai agreează linile trasate de 
direcţia estetizantă: 

„Un modern prin definiţie, G. Călinescu ne 
propune o abordare în răspăr: bine stabiliţi în criteriile 
de azi, să privim spre literatura medievală ca spre 
marile bucăţi de marmură brută din care viitori 
michelangeli vor ciopli capodoperele. 

Ceea ce, în isforz'a...lui, a şi făcut. Dar azi 
modernismul a ajuns şi el la apus, iar ideea că în artă 
(cel puţin) ar exista un progres de la rudimentar la 
perfecţiune este o pură iluzie. 

Autonomia esteticului, ne dăm seama, nu a fost 
decât un caz special şi trecător al culturalismului 
consubstanţial care ne defineşte. [...] 

O istorie a literaturii române care exclude 
perioada veche este, desigur, fragmentară şi lipsită de 
perspectivă (s. n.)"93. 

Cam acelaşi lucru, în esenţă, am încercat şi noi să facem 
în ultimii ani, radiografiind fenomenul literar românesc prin 
prisma unor mentalităţi cu valoare de tipar literar. 

Am pus în lumină amprenta cugetării şi a literelor 
româneşti vechi asupra fondului de gândire şi de simţire 
conţinut de literatura considerată modernă. 

Dacă Manuela Tănăsescu a pus literatura în contextul 
istoric - şi religios în mod tangenţial -, personal am 
considerat că elementul spiritual, specific acestui spaţiu 



9 2 Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române (partea 
întâi), Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2009, p. 6. 

93 Idem, p. 9, 15. 



34 



geografic şi istoric, este esenţial pentru literatură ca produs al 
spiritului omenesc. 

Viziunea religioasă nu poate să nu-şi lase o amprentă 
profundă asupra lăuntricităţii umane, a interiorităţii 
creatorului de literatură şi artă. 

Drept urmare, acest aport al religiosului tradiţional - 
ţinând seama de ceea ce spunea şi Dan Horia Mazilu94; „un 
temei obligatoriu: literatura Bisericii"95 - la formarea 
literaturii române nu doar medievale, ci şi moderne, nu poate 
să fie superficial. 

Şi nici nu ne poate rămâne indiferent la nesfârşit, 
ignorat de o cercetare literară atentă. 

Un lucru a fost subliniat şi socotit esenţial de Manuela 
Tănăsescu şi subscriem cu toată convingerea: textele în sine nu 
indică adesea ceea ce susţin studiile, mai ales cele din epoca 
roşie. 

O parte din critica literară a încercat de multe ori, în 
trecut, să europenizeze (ar trebui să spun: să 
vesteuropenizeze) forţat mentalităţile, să inventeze un fond de 
gândire liber-pansistă? 6 chiar şi atunci când realitatea nu 
putea să confirme asemenea demersuri. 

Despre tradiţia şi viziunea ortodox-bizantină a 
scriitorilor noştri nu se vorbeşte prea des, ca şi cum aproape 
două milenii de istorie şi cultură creştin-ortodoxă n-ar fi lăsat 
nicio urmă şi ar fi putut fi şterse cu buretele sau înghiţite de 
neant. 

Lucru de care eu însămi am fost convinsă şi în care am 
crezut mult timp. 

Nu mai cred, însă, că putem să continuăm a avea, prea 
mult timp de acum înainte, faţă de Ortodoxie, în cele mai 
înalte foruri universitare şi academice, atitudinea românilor 
autoexilaţi, care refuză să îşi deconspire etnia. 

Ideologiile europenist-ateiste şi cea comunistă au reuşit 
performanţa de a impune, nesilite de intervenţii externe ostile, 



94 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Horia_Mazilu. 

95 Este titlul capitolului I din cartea lui Dan Horia Mazilu, Studii de 
literatură română veche, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005. 

9 6 Este o expresie folosită de Caragiale în piesa O scrisoare 
pierdută şi înseamnă: liber cugetător. 



35 



imaginea unei Românii care a fost aproape 1800 de ani terra 
deşerta^ din punct de vedere spiritual şi apoi literar, şi care a 
început să fie locuită în secolele XIX-XX. 

Dacă nu cumva apelul la Europa noastră a fost şi este 
doar un paravan pentru implementarea de idei şi concepţii 
străine de morala şi filosofia tradiţională şi nu o adeziune 
interioară profundă şi responsabilă. 

Tonul pentru această atitudine nu a fost însă dat în 
perioada comunistă, ci în interbelic, prin E. Lovinescu. 

El a fost însă precedat însă şi de alţi teoreticieni din 
secolul al XX-lea, dar şi de o atmosferă de secol XIX semi- 
intelectuală - aş zice semidoctă - de efervescenţă faţă de 
Europa şi de rejectare a valorilor tradiţionale. 

Rejectarea a venit din partea tinerilor cu posibilităţi şi 
cu pretenţii, care ies peste graniţă la studii, se întorc şi 
formează pătura intelectuală, instruită, a ţării. 

Din nefericire, cea mai mare parte a acestor tineri nu fac 
decât să acumuleze dispreţ faţă de cultura şi spiritualitatea 
ţării lor, căzând în prosternaţie fără limite şi fără raţiune 
critică în faţa Occidentului. 

Ne întrebăm sincer dacă sensibilitatea lor, ca şi a 
multora din ziua de astăzi, se manifesta în faţa unei înţelegeri 
şi aprecieri reale a valorilor culturale şi de civilizaţie ale 
Occidentului sau, în mod cvasi-exclusiv, în faţa prosperităţii 
materiale. 

Despre un asemenea voiajor în Apus, Creangă scrie, în 
Amintiri, că se duce bou şi se întoarce vacă, iar Eminescu le 
reproşează unora ca aceştia că au minte de oaie creaţă şi că nu 
sunt în stare să discearnă între adevăr şi ceea ce este calp (Ce 
a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?). 

Intelighenţia a fost şi ea absorbită de apropierea 
culturală de Occident: 

„Alexandru Duţu^ 8 , pe bună dreptate, reproşează 
paşoptismului trecerea în umbră a unor veacuri întregi 
în care ne-am aflat sub influenţa culturii bizantine. [...] 



97 Expresie latină: pământ nelocuit. 

98 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Du%C5%A3u. 



36 



Sub ameninţarea de a dispărea pentru 
totdeauna de pe harta continentului, paşoptiştii au 
îmbrăţişat în totalitate formulele occidentale şi, privind 
trecutul nostru cu astfel de ochi, au reuşit să arunce 
odată cu apa din copaie şi copilul"^. 

Lovinescu devine însă, în interbelic, vârful de lance 
împotriva tradiţiei şi pune punctul pe i la adresa religiei şi a 
Ortodoxiei, atunci când lansează o direcţie critică împotriva 
Gândirii 100 şi a curentelor tradiţionaliste. 

El face uz de pretextul - ideologic la rândul lui -, al 
purificării principiului estetic de alte impurităţi ideologice, 
invocând modernismul, evoluţia culturală şi sincronizarea cu 
literatura europeană. 

Teoretic însă, rejectând definitiv şi samavolnic 
sensurile mistice şi religioase în literatură, Lovinescu era cel 
puţin la fel de ideolog ca şi Ibrăileanu, Iorga sau Nichifor 
Crainic, doar că nu în câmpul tradiţionalismului, ci în cel al 
modernismului. 

Estetica poetică/ literară nu exclude mistica. 

Dacă estetica este independentă de orice ideologie, 
atunci ea poate să îmbrace orice conţinut ideatic, fie religios, 
fie ateu. 

Numai că estetica a fost şi este folosită ca un paravan 
fals pentru o ideologie, care caută să contravină moralei şi să 
dizolve urmele de religiozitate care au mai rămas, după decenii 
de depeizare spirituală, în poporul român. 

în contextul discuţiei sale despre poeţii mistici ai 
Gândirii, E. Lovinescu afirma, aiuritor pentru noi, nici mai 
mult şi nici mai puţin, decât faptul că: 

„literatura românească - ca şi sufletul românesc 

(s. n.) - nu se recunoaşte în acest misticism 

[ortodox]" 101 . 



99 Dan Horia Mazilu, Studii de literatură română veche, op. cit., p. 

184. 

100 Arhiva de unde poate fi downloadată revista Gândirea (1921- 
1944) : http : //dspace.bcucluj .ro /handle/123456789/6861. 

101 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900- 
1937), postfaţă de Eugen Simion, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989, p. 41. 



37 



Este o afirmaţie de o vehemenţă uluitoare, având în 
vedere gravitatea subiectului, cu pretenţii de sentinţă 
definitivă şi irevocabilă, care învederează întreaga literatură şi 
cultură română, neavând nimic de-a face cu libertatea de 
opţiune de care trebuie să se bucure atât cititorii, cât şi critica. 

Inutil să mai precizăm că renumitul critic nu îşi 
argumentează nicăieri afirmaţiile, printr-o analiză amplă şi 
acrivică, aplicată textelor literare şi care să ofere probele 
irefutabile ale onestităţii sale ştiinţifice. 

Ne-am propus, şi din acest motiv, să întreprindem, în 
lucrarea de faţă, un studiu onest al textelor literare, pentru a 
investiga în ce măsură putem vorbi despre influenţa literaturii 
vechi şi a surselor ortodoxe, mistice şi isihaste, în literatura 
română, per ansamblu. 

De altfel, cele afirmate de noi, într-o proporţie destul de 
mare, ţin de domeniul evidenţei şi nu al speculaţiei. Evidenţă 
cu care nu mai suntem, însă, obişnuiţi. 

De altminteri, epoca modernă interbelică manifestă un 
interes cel puţin egal, ca valoare, atât pentru Occident, cât şi 
pentru Orient (Ion Barbu, Mateiu Caragiale 102 , Mircea Eliade). 

Ceea ce denotă o perspectivă a cunoaşterii 
universalistă, care nu se restrânge la orientarea spre cultura 
occidentală. 

Ba chiar, de multe ori, mai aproape pare Levantul 10 ^ 
decât Parisul, inclusiv în literatură. 

Studiul nostru se vrea unul care să restaureze şi să 
recupereze, pentru public şi pentru critica literară, sensurile 
primare ale textelor în sine. 

Şi anume: fără deviaţii circumstanţiale, speculative, 
care nu s-ar putea întemeia niciodată pe text şi pe contextul 
operei şi al biografiei unui scriitor. 

Am observat că operele nu se pretează atât de mult 
constructelor cu pretenţii filosofice ale criticii. Fie că e vorba 
de filosofia platonică, indo-brahmană - care sunt mai 
degrabă teologii decât filosofii, dar care sunt preferate sau 
bine tolerate de critică, întrucât s-au infiltrat în sistemul 



102 Mateiu Caragiale: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mateiu_Caragiale. 

10 3 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Levant. 



38 



filosofic şi de gândire apusean, una din Renaştere şi alta din 
Romantism (sau servesc unei anumite ideologii culturaliste). 

Fie de filosofiile germane - care nici ele, nu pot fi cu 
adevărat înţelese în afara arealului teologic protestant, 
luterano-calvin, în care s-au născut şi de care sunt puternic 
ancorate. 

De asemenea, tot Lovinescu decide că nu există o 
tradiţie literară românească. Că scriitorii moderni nu se pot 
inspira din Cazania lui Varlaam, din Psaltirea lui Dosoftei, din 
cronica lui Ureche sau din versurile lui Miron Costin. 

în ce sens nu pot să se inspire? 

în mod cert, operele indicate au inspirat foarte mulţi 
scriitori, într-un fel sau altul, începând cu epoca paşoptistă şi 
până în postmodernism. 

El susţine ideea că „literatura noastră estetică nu începe 
decât odată cu veacul al XIX-lea" 10 4. 

Credem însă că este o incomensurabilă diferenţă între a 
lua în considerare valoarea estetică a unei opere şi a 
absolutiza principiul estetic. 

Toată literatura noastră veche este, fără discuţie, 
sensibilă la estetica discursului ei, numai că nu consideră 
principiul estetic o formă fără fond. 

Privind lucrurile din această optică, afirmaţia lui 
Lovinescu este falsă. 

Şi este falsă şi pentru că problema esteticului primordial 
în artă, din perspectiva scriitorilor înşişi, rămâne discutabilă şi 
după veacul al XlX-lea, în ciuda precizărilor teoretice ale lui 
Maiorescu. 

Maiorescu declara, vorbind despre comediile lui 
Caragiale, că morala este subordonată artei. Dar credem că se 
referea la morala socială şi publică a unei epoci şi nu neapărat 
la morală în sens absolut. 

în schimb, peste timp, Nichita Stănescu face în mod 
candid precizarea că „arta este o culme a moralei" 10 s. Fără să 
se sinchisească de faptul că afirmaţia lui contrazicea decenii de 



10 4 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (îgoo- 
1937), op. cit., p. 42. 

10 5 Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu 
Dumitrescu, Ediţia a Il-a, Ed. Alfa, Bucureşti, 1998, p. 302. 



39 



luptă seculară 106 , care încercaseră să impună în mentalitatea 
critică neutralismul etic şi autonomismul estetic. 

Deşi nu a încurajat autonomia esteticului, pentru că nu 
convenea propriei sale ideologii, comunismul s-a folosit fără 
îndoială de polemicile anterioare, cu ajutorul cărora i-a fost 
mai uşor să impună o viziune ateistă asupra literaturii. 

Pentru aspectele tradiţionale ale literaturii s-a elaborat, 
în perioada comunistă, o critică mitologică şi filosofică, care a 
înglobat şi aspectele esenţiale, ortodoxe, ale operelor literare. 

Acestea au fost împinse în perimetrul istoriei religiilor 
sau al filosofiei platonice (mai ales) şi interpretate prin prisma 
arhetipurilor mitologice şi a idealităţii platonice şi plotiniene. 
Asta atunci când nu era totul transferat la capitolul concepţii 
populare şi folclor. 

Nu sunt împotriva apropierilor dintre literatura cultă şi 
folclor, dar rejectez în mod vehement încercările de originare 
a literaturii culte medievale 10 ? ori a literaturii tradiţionaliste 
interbelice în folclor. 

Aşa încât, dacă ne conformăm unei viziuni critice cvasi- 
generalizate, de la Eminescu la Mihail Sadoveanu avem o 
seamă de scriitori care au toţi o viziune platonică asupra lumii 
şi niciunul nu e ortodox sau nu posedă vreo viziune sau vreun 
aspect legat fundamental de tradiţia bizantină. 

Contribuie la aceasta şi formaţia intelectuală a multora 
dintre criticii noştri, absolvenţi de Filologie clasică sau 
captivaţi de filosofia antică şi mai puţin sau deloc familiari cu 
literatura medievală, Biserica sau teologia şi spiritualitatea 
tradiţională. 

Credem că este elocvent faptul că opera celui mai mare 
poet român, Mihai Eminescu (Călinescu i-a fost al doilea naş şi 



106 Nenea Nae Caţavencu, săracul (personajul lui I. L. Caragiale, din 
O scrisoare pierdută), pe care l-am parafrazat, este şi pentru noi, ca şi 
pentru alţii, o fântână nesecată de expresii, care au devenit identitare şi au 
intrat în mentalul colectiv. 

10 7 Nu suntem de acord cu perspectiva lui Chiţimia, care susţine că 
„elementul liric popular [...] a pătruns în literatura veche, modernă şi nouă 
românească, ca unul din cele mai notabile şi expresive, făcând într-o 
măsură considerabilă marca scrisului românesc", cf. I. C. Chiţimia, 
Probleme de bază ale literaturii române vechi, Ed. Academiei RSR, 
Bucureşti, 1972, p. 433. 



40 



i-a schimbat numele din Mihail în Mihai - Tudor Vianu 108 îl 
numea Mihail), nu a fost receptată şi analizată în contextul 
tradiţiei bizantine de niciun critic român, ci exclusiv doar de 
un exeget străin, italian, Rosa del Conte. 

Aceasta însă nu se poate disocia definitiv şi 
impregnează de multe ori optica sa catolică în concluziile pe 
care le trage. Ca spre exemplu, în felul în care consideră 
tradiţia mistică ortodoxă ca derivând din filosofia platonică şi 
plotiniană. Aceasta pentru că „dogmele" creştinismului 
apusean au îmbrăţişat raţiunea aristotelic-tomistă şi l-au dat 
pe Dumnezeu afară din lume şi din raza vizuală a spiritului 
omenesc. 

Măcar ea îl integrează pe Eminescu unui spaţiu creştin, 
observând, în acelaşi timp, că: 

„îi lipseşte României [...] o operă care să 
examineze această poezie plecând din adâncul ei [...] 
aşa cum îi lipseşte acel comentariu amănunţit la text, 
pe care noi îl considerăm indispensabil chiar şi pentru 
cititorul român [...] (s. n.)" 10 9. 

Prea adesea însă - şi nu numai în cazul lui Eminescu -, 
n-am aflat doritul comentariu amănunţit la text, plecând din 
adâncul poeziei, care să nu se suprapună peste cuvântul 
poetului şi care ar trebui să stea la baza edificiului critic. 

Pe de altă parte însă, este foarte adevărat că nici 
cuvântul poetului nu mai este ce pare a fi. 

Şi aceasta pentru că, între timp, am ajuns să vorbim o 
altă limbă română decât Eminescu şi avem nevoie de dicţionar 
pentru acest cuvânt al poetului. 

Acest dicţionar ni-1 poate oferi, totuşi, analiza surselor 
(multe dintre ele bizantine şi româneşti medievale), a 
manuscriselor 110 , precum şi o biografie veridică. 



108 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Vianu. 

10 9Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 28. 

110 între timp, am întreprins o investigaţie amplă în acest sens, 
prima de acest fel în spaţiul românesc şi singura care cercetează în mod 
comparativ opera lui Eminescu şi vechiul scris românesc: Gianina Maria- 
Cristina Picioruş, Eminescu şi literatura română veche. Universalism, 



41 



în ce o priveşte pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga (Maica 
Benedicta, în ultimii ani de viaţă), studiul său din anii 
comunismului, Eminescu - cultură şi creaţie, n-a putut 
integra, din păcate, o receptare din perspectivă tradiţională a 
marelui poet. 

Dar concluziile pe care le trage sunt adesea asumabile 
unei interpretări ortodoxe - spre deosebire de cele ale Ioanei 
Em. Petrescu. 

Ultimele sale articole despre Eminescu, însă, ne 
îngăduie să afirmăm că alta ar fi fost direcţia muncii sale de 
cercetare, dacă şi vremurile ar fi fost altele. 

Pentru conştiinţa critică românească însă, în cea mai 
mare parte a ei, Eminescu - ca gândire esenţială - rămâne un 
peregrin între filosofia germană şi cea indică, fără nicio 
legătură cu arealul spiritual carpato-danubian - în afara 
tangenţelor cu folclorul, superficiale însă ca reper filosofic. 

Credem sincer însă, că Eminescu şi-ar fi ars în piaţa 
publică, mai degrabă, toate poeziile şi manuscrisele, dacă ar fi 
ştiut că urma să devină inamicul numărul unu al spiritualităţii 
româneşti tradiţionale şi principalul denigrator al însăşi ideii 
de existenţă a unei astfel de spiritualităţi şi culturi profunde. 

De multe ori, am avut impresia nefastă că citesc exegeze 
ale căror autori au urmărit să facă un expozeu de erudiţie 
personală (incontestabilă, de altfel), de subtilitate psihologică 
şi sociologică şi de fantezie hermeneutică, iar nu să descopere 
adevărul despre un scriitor sau o operă literară. 

Am trăit sentimentul că nu i-au interesat adevăratele 
teme, motive şi concepţii ale literaturii şi ale scriitorilor noştri, 
care să identifice trăsăturile acestui profil al culturii române. 

Tocmai de aceea, în lucrarea de faţă, nu am făcut 
neapărat inventarierea opiniilor critice. 

La acest procedeu s-a apelat şi se apelează prea des, 
fiind considerat (singurul) ştiinţific. 

Dar produsul finit, atunci când se ignoră argumentaţia 
apriată, e un colaj care propune concluzii fabulatoriu 
argumentate, în liziera textului literar. 



vizionarism şi imagistică literară, Editura Universităţii din Bucureşti, 
2013, 552 p. 



42 



Nu am găsit decât arar, în istoria critică a literaturii 
române, exprimată ideea continuităţii. 

Pentru acest studiu, am luat-o de la începuturi (de la 
Coresi) cu recitirea literaturii române. 

Şi am constatat, cu stupoare - pentru că nu m-a ajutat 
nimeni să înţeleg mai înainte - că în literatura noastră (ca şi în 
toată istoria şi cultura noastră), există o unitate indestructibilă 
la nivelul gândirii, al mentalităţilor. 

Există o continuitate necontrazisă - dacă evoluţia 
acestei literaturi este privită în matca unei spiritualităţi unice, 
a unei atitudini vizionare nedezminţite -, în mod 
fundamental, de nicio epocă. 

Am aflat o uluitoare unitate de atitudini identitare 
româneşti şi stilistic-vizionare, de gesturi care ne dovedesc o 
moştenire de conştiinţă, spirituală, inatacabilă. 

Acestea ne fac să ne simţim acasă în istorie (ar trebui 
să ne facă să ne simţim astfel), să ne trăim istoria ca pe o 
biografie, asumându-ne biografic viaţa poporului din care 
facem parte, cu tot relieful său spiritual. 

Sunt lucruri pe care nicio istorie literară nu le pune în 
lumină aşa cum ar merita - ci doar arar, unele studii sau 
articole. 

Sau poate, într-o anumită măsură, doar Istoria lui 
Mircea Scarlat, iar dintre lucrările mai noi, anunţata Istorie a 
Manuelei Tănăsescu, din care însă, deocamdată, nu a apărut 
decât primul volum. 

S-ar părea, totuşi, că lucrurile încep să se mişte în 
această direcţie. 

Putem semnala aici şi studiul lui Al. Andriescu, publicat 
în 2004: Psalmii în literatura română. 

El merge pe ideea de a urmări genul psaltic (laolaltă cu 
influenţa Scripturii şi a Psaltirei în literatura română, fără a fi 
un studiu exhaustiv, în această privinţă), începând de la 
mitropolitul Dosoftei şi până în contemporaneitatea 
postmodernă. 

Salutăm această abordare, pe care şi noi am resimţit-o 
ca un corector absolut necesar la perspectiva critică generală, 
în care majoritatea studiilor au impus optica fragmentaristă, 
insulară. 



43 



Mircea Scarlat, autorul singurei Istorii a poeziei 
româneşti, consideră începuturile poetice în literatura 
română, după modele bizantine, nu de la psalmii versificaţi 
(cum se procedează de obicei), ci de la poezia imnografică, 
fapt cu care suntem întru totul de acord. 

Precizăm doar că nici psalmii, chiar şi neversificaţi, nu 
erau consideraţi proză, ei făcând parte din tradiţia liturgică, 
fiind recitaţi sau cântaţi. 

El surprinde câteva lucruri esenţiale, pentru a căror 
sesizare are toată admiraţia noastră, având în vedere vârsta sa 
tânără, dificultatea şi complexitatea demersului său şi epoca 
opacă în care scria, şi care făcuse ca lucrurile să fie şi mai 
întortocheate. 

în primul rând, se delimitează de principiul strict 
estetic al lui Călinescu (care a denunţat criteriul istoric în 
stabilirea ierarhiilor şi a pus în loc criteriul estetic): 

„Dar excesul contrar - absolutizarea valorii 
estetice - e şi el înşelător. Căci absolutizăm criteriul 
nostru estetic, ceea ce duce la o atitudine implicit 
procustiană asupra operelor din trecut. [...] 

Absolutizarea criteriului nostru estetic (care ne 
face să eliminăm din sfera poeziei marea majoritate a 
stihurilor cu care se deschideau vechile tipărituri) duce 
la falsificarea istoriei literare; neabordarea 
encomiasticii, să zicem, ar falsifica imaginea despre 
două veacuri din istoria poeziei româneşti" 111 . 

Studiul diacronic nu e lipsit de virtuţile reliefării 
inclusiv a unor fapte estetice esenţiale, privite din perspectivă 
evolutivă. Dar 

„istoriografia literară a fost, în parte, discreditată 
de autorii care o confundau cu documentarismul 
pedant" 112 . 



111 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, op. cit., p. 84. 

112 Idem, p. 29. 



44 



Onestitatea şi atenţia sa pentru descoperirea adevărului 
istoric şi literar, acrivia ştiinţifică sunt de reţinut. 

Semnalându-i opera şi citând acum din ea, vreau să-i 
aduc un omagiu pentru eforturile întreprinse în această 
cercetare, chiar dacă poziţiile noastre nu rămân totdeauna 
coincidente. Şi chiar dacă perspectiva sa este cea a unui tânăr 
modern, ataşat destul de mult ideologiei moderniste, tributar 
concepţiilor literare ale vremii sale (şi nu suntem toţi, mai 
mult sau mai puţin, chiar dacă vrem sau ne credem 
distanţaţi?). 

El este însă un însetat de adevăr şi înfruntă, de multe 
ori, nu doar lacune documentar-istorice grave, dar şi 
concepţii şi precizări critice considerate bătute în cuie. 

Reproduc, aşadar, câteva dintre concluziile sale (pe 
segmentele în care m-am regăsit, ca optică critică şi istorică), 
apreciind munca de clarificare pe care a făcut-o. Un demers 
care nu doar că nu e facil, ci este cu mult mai greu decât s-ar 
putea crede u 3. 

Dar şi pentru că, născut din şcoala critică şi estetizantă 
a lui Nicolae Manolescu - dacă e corect să mă exprim astfel - 
el nu poate fi acuzat că face parte dintre acei „istorici ai ideilor, 



n 3 Ceea ce vreau să spun este că, încercând eu însămi să fac critică 
literară, m-am trezit, atât în ceea ce priveşte literatura, cât şi critica, în 
mijlocul unei naturi sălbatice, al unui relief necunoscut, pentru care nu 
aveam nicio hartă, cu toate studiile de filologie pe care le-am urmat: liceu, 
facultate, masterat şi doctorat. (A nu se înţelege cumva că acestea n-au avut 
rolul lor foarte important în formarea mea.) 

Mai mult decât atât, totul mi se părea un relief neidentificabil, în 
care trebuia adesea să stabilesc singură care sunt munţii, care apele, care 
câmpiile, care dealurile şi care... prăpăstiile. 

Mircea Scarlat chiar vorbea, în prologul Istoriei sale, de necesitatea 
ca un istoric literar să fie dublat de un cartograf şi un geolog. Deşi eu nu 
am pornit, ca el, de la fascinaţia pentru călătorii şi aventură spre literatură 
(ierarhia gusturilor nu se discută dar, personal, o dezavuez pe cea 
pomenită), şi, de multe ori, nici nu am ajuns la aceleaşi concluzii cu el, 
recunosc greutatea demersului ştiinţific pe care 1-a întreprins şi dificultatea 
majoră a orientării printre operele literare şi critice. 

Ultimele s-au adunat şi se tot adună, de la paşoptişti şi junimişti 
încoace şi nu multe sunt lucrările care presupun (re)lectura atentă şi 
onestă a literaturii, precum şi exprimarea unui punct de vedere imparţial, 
ceea ce nu ar exclude deloc originalitatea. 



45 



culturali, mentalişti, bizantinologi, slavişti, imag ologi... " n 4 
(precum Virgil Cândea, Dan Zamfîrescu 1 ^ sau Dan Horia 
Mazilu), cărora Eugen Negriei le-a găsit o vină în a se înscrie 
în categoriile pomenite. 

în câteva puncte cheie însă, concluziile sale se întâmplă 
să fie în concordanţă cu ceea ce, în cunoştinţă de cauză, susţin 
vechiştii sau mentalist-tradiţionaliştii. 

Cercetând sursele, Mircea Scarlat a conchis, corect, că: 

„fondul cultural cel mai vechi este, la noi, cel 
traco-getic [susţinuse, mai înainte, şi Călinescu]. Pe 
acest fond originar s-a suprapus - cu o determinantă 
forţă modelatoare -fondul latin. 

Toţi savanţii sunt de acord în privinţa acestei 
duble determinări a spiritualităţii noastre, ceea ce nu ne 
permite totuşi, să vorbim şi de o origine daco-latină a 
literaturii române. 

Abia după părăsirea Daciei de către romani, 
creştinismul a adus aici o literatură ce va deveni curând 
modelul cel mai prestigios" 116 . 

„Creştinismul a jucat la noi, pe lângă rolul de 
modelator, şi un rol de colportor. 

Lucrul cel mai important pentru noi este că ne-a 
pus în legătură cu Bizanţul; şi nu-i lipsit de semnificaţie 
faptul că, în fond, cultura bizantină era greco-latină; 
deşi extrem de mediat, contactul cu vechea cultură 
mediteraneană (existent în antichitate) se refăcea. 

Aşadar, în epoca de formare a poporului român, 
influenţa bizantină se exercită prin creştinism; altfel 
spus, Bizanţul ne-a modelat prin creştinism. 

De aceea, modelele posibile le putem căuta în 
întreaga literatură bizantino-slavă; unele capodopere 



n 4 Eugen Negriei, Iluziile..., op. cit., p. 184. 
n s A se vedea: 

http://biserica.0rg/WhosWho/DTR/Z/DanZamfirescu.htn1l. 
116 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. I, op. cit., p. 51. 



46 



ale acesteia au fost găsit în copii manuscrise numai pe 
teritoriul românesc" 11 ?. 

„Determinantă rămâne - pentru epoca veche - 
aria ortodoxă, conservatoare a tradiţiei bizantino-slave. 
Manifestările poetice în italiană [Petru Cercel 118 ], 
polonă [Miron Costin] şi chiar cele în latineşte 
[Nicolaus Olahus 11 ^] vor fi izolate şi vor avea un 
pronunţat caracter ocazional" 120 . 

Autorul vorbeşte despre un ,filtru deformator 
românesc" care acţionează categoric, valabil pentru toate 
epocile. 

Observaţiile lui Mircea Scarlat sunt apriate şi concordă 
cu propriile mele concluzii, pe care le-am extras urmărind 
textele, după cum se va vedea pe parcurs. 

De aceea nu mă dau în lături de la a cita mai departe, 
pentru a le readuce în atenţia cititorilor: 

„în ciuda caracterului izolat şi circumstanţial (în 
epoca veche) al influenţelor occidentale, tocmai ele au 
fost, cel mai adesea absolutizate! 

în abordarea istoriei culturale a românilor, calea 
cea mai facilă şi, de aceea, cea mai bătută, este 
paralelismul cu dezvoltarea culturii apusene, cu ale 
cărei scheme şi concept (prefabricate de gândire şi 
interpretare) se poate lesne lucra. 

Dar lucrul esenţial este că noi, cel puţin până în 
secolul al XVIII-lea, ne-am înscris constant într-o 
tradiţie care a ocolit Renaşterea! 

Neaderând la catolicism, noi nu puteam avea nici 
umanism, Renaştere, baroc sau Reformă în sensul 
consacrat al acestor termeni, care devin, în abordarea 
realităţilor noastre cultural, simple metafore. 



"7 Idem, p. 53. 

118 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Cercel. 

n 9 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolaus_01ahus. 

120 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. I, op. cit., p. 56. 



47 



Cultura română oferă celei europene un 
experiment istoric insolit: o latinitate fără catolicism şi 
fără Renaştere. Această experienţă culturală este 
originală şi ea trebuie subliniată. 

Departe de a (mai) vorbi, precum G. Călinescu, 
de clasici întârziaţi, vom înregistra ecourile dinafară ca 
simptome semnificative ale acestei experienţe inedite 
(experienţă structural dintru început pe o rezistenţă al 
cărei efect este deformarea influenţelor culturale; lucrul 
este vizibil şi în coloratura naţională a creştinismului 
românesc [ 121 ]). 

De aceea, pentru epoca veche, comparaţia cu 
Apusul nu este atât de relevantă pe cât s-a crezut; 
dimpotrivă, mai grăitoare ne apare neasimilarea lui 
Olahus în tradiţia românească [literară şi ortodoxă]. [...] 

în privinţa influenţelor - deseori semnalate, cu 
mare osârdie - se cuvine să fim extrem de atenţi asupra 
caracterului lor mediat (factorii medierii sunt deseori 
mai importanţi decât sursa modelului) şi asupra 
filtrului deformator prin care s-a făcut receptarea. [...] 

Mai interesante decât influenţele sunt - când 
există - eforturile deliberate de a rezista catolicismului 
(cu toate implicaţiile sale) şi culturii occidentale. 

Un exemplu edificator îl oferă barocul, care, în 
forma occidentală reprezentativă (căci, se ştie, n-a fost o 
mişcare omogenă), n-a avut vreo influenţă direct la noi, 
după cum clasicismul de care s-a vorbit în legătură cu 
scrierile româneşti din secolul al XVII-lea nu are decât 
tangenţe întâmplătoare cu cel codificat de Boileau". [...] 

[în Ţările Române, în Evul Mediu,] „se recepta o 
literatură de mare varietate şi valoare. Mentalitatea 
literară a epocii medievale se exprimă prin ceea ce se 
citeşte (ascultă) şi prin ceea ce se traduce (de fapt: se 
prelucrează). 

Ceea ce frapează este marea capacitate de 
asimilare (deformatoare) în tradiţia autohtonă; există 



121 Lucrul este vizibil în coloratura naţională a creştinismului în 
cazul tuturor naţiunilor ortodoxe, ceea ce denotă că oikumenele bizantin a 
fost un protector supranaţional, fără a fi asupritor. 



48 



opere baroce prelucrate în scopuri opuse scrierii lor (s. 
n.).[..J 

Aflată în proces de formare, cultura română se 
individualizează treptat, conversând fecund cu vecinii şi 
revigorând tradiţia deja existentă (ortodoxă). 

Tradiţia bizantină şi cea slavonă se dezvoltaseră 
veacuri de-a rânduri în Moldova şi Ţara Românească. 
Bizanţul ne pusese în legătură cu o întreagă cultură 
antică..." 122 etc. 

Ceea ce a constituit o plăcută surpriză pentru mine, a 
fost să văd că Mircea Scarlat a observat că aceste proprietăţi 
ale literaturii române vechi sunt comune şi celei noi, moderne. 
Şi că ele nu dispar odată cu epoca modernă, ci se prelungesc - 
cum ar fi fost foarte firesc/ logic să presupună şi să urmărească 
şi critica românească, în loc să propună prăpăstii istorice şi 
culturale între medievalitate şi modernism: 

„O problemă mult mai spinoasă se ridică după 
înlăturarea regimului fanariot din Principate, când 
contactul din ce în ce mai strâns cu literatura Apusului a 
dus la previzibile (şi, în multe cazuri, binevenite) 
influenţe. 

Ceea ce nu s-a subliniat îndeajuns este însă, în 
cazul marilor poeţi, caracterul mediat (s. n.) al acestor 
influenţe. 

Mai dificil de reliefat, filtrul autohton de care 
vorbeam, a acţionat şi aici. [...] 

Din perspectiva culturii apusene, eclectismul 
acelei perioade este dezarmant, ceea ce impune 
nuanţări foarte atente şi, mai ales, folosirea cu 
circumspecţie a conceptelor criticii occidentale. 

Terminologia istoriei curentelor literare din 
Apus nu este întotdeauna funcţională în abordarea 
literaturii noastre (s. n.); mai mult chiar, ea este adesea 
generatoare de mari erori. 



122 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. I, op. cit., p. 57- 

59- 



49 



Stăruind în vechile prejudecăţi, vom continua să- 
1 analizăm pe Heliade drept poet romantic... şi să ne 
mândrim cu faptul că Eminescu ar fi fost «ultimul» 
mare poet romantic european. [...] 

Când vorbim despre prima fază a ecourilor 
romantice la noi, determinant nu este modelul, ci filtrul 
românesc, procustian (s. n.)" 12 3. 

Mircea Scarlat vede funcţionarea acestui filtru 
procustian până la simbolism: 

„Până la simbolism, curentele literare apusene 
pot fi referenţi în analogie şi atât. Absolut necesară este 
însă, în fiecare caz, analizarea filtrului autohton, 
procustian" 12 4. 

însă eu merg mai departe, pentru că nici din punct de 
vedere logic nu se poate accepta defectarea lui bruscă. 

Ştiu că, odată sincronizaţi şi intraţi în curentele 
moderniste, cu acceptul şi adeziunea teoretică a poeţilor (a 
scriitorilor, în general) înşişi, e greu şi riscant să nu le 
recunoşti această apartenenţă. 

însă părerea noastră, pe care vom încerca să o 
demonstrăm mai târziu, este aceea că, aşa cum nu putem vorbi 
de umanism, renascentism, baroc, clasicism şi romantism, în 
adevăratul sens al cuvântului, în cultura şi literatura noastră, 
tot la fel nu vom putea suprapune cu adevărat, peste operele 
româneşti, nici conceptele de simbolism, expresionism, 
avangardism, postmodernism, onirism etc, în adevăratul lor 
sens, cu care s-au născut şi au funcţionat în Apus, sau în 
conformitate cu teoria literară. 

Iar filtrul procustian a funcţionat şi în epoca modernă 
şi funcţionează şi în cea postmodernă, cu toată sincronizarea 
noastră. 

între literatura veche, care se termină în secolul al 
XVIII-lea, şi cea care începe în secolele XVIII-XIX, cu 
meditaţiile în proză (proza lirică), cu poeţii Văcăreşti, cu 



12 3 Idem, p. 59-61. 

12 4 Idem, p. 60. 



50 



Ţiganiada şi apoi cu literatura paşoptistă, există o ruptură de 
nivel formal, adică la nivelul formelor literare. 

Dar în ceea ce priveşte identitatea spirituală, nu 
conştiinţa creştină în sine se estompează, ci acrivia, zelul 
conştiinţei creştine şi expunerea pur teologică şi dogmatică 
pe care o deosebim în literatura veche. 

Ruptura nu stă neapărat în apariţia diletantismului 
religios sau a conştiinţei spirituale edulcorate, ci în inversarea, 
pe scena culturală a ţării, a rolului celor două feţe ale aceleiaşi 
conştiinţe: cea râvnitoare/ zelotistă şi cea novatoare. 

Ultima e deschisă şi spre alte perspective, dar această 
atitudine nu constituie tocmai o noutate absolută în secolul al 
XlX-lea. 

Această inversare a rolurilor a lăsat Biserica Ortodoxă 
fără susţinerea cărturărească obişnuită, în sensul unui sprijin 
compact şi viguros. 

Cred că Virgil Cândea exagerează când consideră că 
ultimele două secole (XIX şi XX) de literatură şi cultură 
română sunt irelevante pentru ansambulul tradiţiei noastre 
culturale ortodoxe. 

Şi aceste ultime două secole au încă destulă relevanţă 
pentru ansamblul cultural autohton, cu tot vălmăşagul de idei 
şi concepţii importate recent, străine de această tradiţie, care 
şi-au forţat intrarea în gândirea românească. 

Iar literatura care le aparţine nu poate fi încă scindată 
de matca spiritualităţii, a sensibilităţii şi a cugetării 
tradiţionale. 

începând cu secolul al XX-lea, s-a încercat şi se încearcă 
în continuare secularizarea literaturii, prin evacuarea 
samavolnică a cugetării bizantin-ortodoxe din operele literare, 
chiar şi forţând limite elementare ale logicii şi ale receptării 
hermeneutice. 

însă adâncul conştiinţei vechi româneşti este atât de 
departe de a se fi pierdut, încât, pentru cine vrea să fie onest, 
trebuie să recunoaştem că e nevoie de aplicarea cu 
amendamente a termenului de ruptură. 

Cei care vor, cu tot dinadinsul, să fundamenteze cultura 
şi literatura română fie pe necredinţă şi pe ateism demonic, fie 



51 



pe filosofie antică sau brahmano-budistă, în orice caz, pe 
teoria unei atitudini antireligioase şi antiecleziale a majorităţii 
scriitorilor (şi mai cu seamă a celor mari), aceia sunt cei care 
caută din răsputeri să ideologizeze literar izolaţionismul 
cultural şi artistic. 

în schimb, construiesc un fenomen colosal modernist, 
autonom, atât la nivel literar, cât şi al mentalităţilor. 

Opinia noastră, pe care o vom demonstra pas cu pas, 
este că, cel puţin în literatură, modernismul se opreşte, în 
mare măsură, la suprafaţa estetică (ca şi umanismul secolelor 
XVII şi XVIII) şi nu afectează straturile de mare adâncime ale 
unor atitudini profund înrădăcinate în mentalul şi spiritualul 
colectiv. 

însă, chiar şi în condiţiile acceptării unei asemenea 
viziuni, breşele de conştiinţă creştină din literatura noastră 
modernă şi chiar postmodernă sunt numeroase şi 
semnificative. 

încât ne întrebăm cât are să mai dureze defilarea 
acestei ideologii preponderente, bazate pe falsificări ale 
percepţiei critice asupra literaturii române. 

Ne întrebăm, de asemenea, de unde tradiţie 
platoniciană şi brahmană la un popor, care n-a fost interesat 
de vreuna dintre ele în toată existenţa sa? 

Şi de unde cugetare platoniciană şi brahmană la nişte 
scriitori care, cu Eminescu în frunte, le inventariază cu titlu de 
informaţie culturală, asimilând organic câteva idei în sistemul 
lor de valori? 

Operele literare sunt departe de a fi capabile să ne 
semnaleze faptul că autorii lor şi-au însuşit, în mod profund, 
filosofia antică şi modernă. 

Despre acestea ştiau foarte bine că sunt suprastraturi 
culturale superficiale şi instabile, formate în ultimele decenii 
de istorie. 

Ele nu ne relevă nici faptul că aceste filosofii le-ar fi 
devenit mediu spiritual şi cognitiv interior, în conflict cu toate 
reperele literare şi spirituale vechi ale matricei stilistice 
autohtone. 



52 



De aici şi dificultatea majoră pe care au întâmpinat-o 
permanent elevii şi studenţii români de a-şi însuşi formule 
critice care sună discordant cu gândirea şi înţelegerea lor. 

Optica critică prin care au fost siliţi să privească spre 
literatura română i-a îndepărtat pe mulţi de ea ca de o sumă de 
basme (termenul exact, în argoul şcolar şi studenţesc: vrăjeli), 
care nu deţin nicio cheie spre interiorul propriu sau spre 
cunoaşterea datelor spirituale genetice ale neamului lor. 

Această poză s-a profilat atât de mult în mediul 
cultural, încât nu multă lume îşi dă seama de falsitatea ei. 

Astfel încât s-a creat o distanţă considerabilă între 
conştiinţa multora, între interiorul lor, unde, de multe ori, stă 
Hristos (vorbesc de o realitate constatată, care ne-a fost 
mărturisită foarte frecvent), şi învălmăşeala de concepţii şi 
atitudini mai mult sau mai puţin intelectualiste, pe care şi le 
însuşesc artificial şi epidermic, ca pe o suprapunere necesară 
supravieţuirii în lumea de astăzi. Fără însă ca ele să exprime 
persoana umană, în afară, sau să o lămurească întrucâtva, în 
interiorul ei, asupra a ceea ce este, din punct de vedere 
spiritual. 

Pur şi simplu se acceptă şi se trăieşte cu aceste 
concepţii - inclusiv la nivel literar şi cultural - ca şi cu nişte 
date ale realităţii faţă de care nu se manifestă nicio atitudine, 
care nu formează cu adevărat o lăuntricitate, deşi au pretenţia 
de a fi spirituale. 

Oamenii devin fiinţe dihotomice, personalităţi scindate 
interior, neînţelegând prea bine care este sursa atomizării lor 
interioare. 

Este şi aceasta o diluare a conştiinţei creştine, dar ea nu 
este în mod neapărat în favoarea celor care susţin 
ideologizarea ateistă a culturii şi literaturii române, chiar şi 
din simplul motiv că inerţia spirituală nu poate fi calculată ca 
avantaj nici măcar de tabăra anti-creştină. 

La concluziile acestei cărţi am ajuns, mărturisesc, nu 
fără o oarecare dificultate, pentru că mult timp conştiinţa mea, 
în care pătrunseseră adânc tezele inseminate de-a lungul 
anilor, a opus rezistenţă în faţa a ceea ce eu însămi 
descopeream ca pe un teritoriu virgin. 



53 



Am stat adesea în cumpănă şi am gândit şi regândit de 
zeci de ori o anumită problemă, deşi soluţia hermeneutică mi 
se părea, în acelaşi timp, solid întemeiată. 

Am căpătat însă, treptat, sentimentul - care nu e doar o 
iluzie vanitoasă sau o concluzie triumfalistă -, recitind 
literatura română, al perpetuării iar nu al întreruperii, al 
continuităţii şi nu al disocierii definitive de trecut. 

Am înţeles şi că tendinţele recuperatorii ale tradiţiei 
trebuie să pornească nu de la ideea de a căuta un alter 1 ^ 
spiritual necunoscut în trecut, ci de a ne afla identitatea 
noastră, în limitele căreia se manifestă şi literatura modernă şi 
postmodernă, cu toate efuziunile ei protestatare tipice 
(trendy 126 ) unei epoci sau a alteia. 

Se scoate, cel mai adesea, în evidenţă numai 
europenizarea, modificarea mentalităţii în sensul de- 
bizantinizării, începând chiar cu cronicarii. 

Dar mai niciodată nu se observă că, în condiţiile 
occidentalizării alerte inclusiv a ideologiei literare (nu mai 
vorbim de cutumele sociale), rămâne întotdeauna un fond 
foarte puternic (bizantin-ortodox), care configurează, într-un 
mod foarte specific creaţia literară, din interior. 

îl putem numi un ADN care îi formează un profil şi 
trăsături individualizate puternic, dincolo de epiderma şi, mai 
mult, de machiajul european, pe care scriitorii, începând chiar 
cu cei medievali şi cu evocaţii cronicari, îl folosesc conştient şi 
chiar cu conştinciozitate, adaptându-se la stilul vremii, dar 
simţind că stilul acesta nu afectează, în mod esenţial, 
conţinutul viziunii lor. 

E de remarcat capacitatea lor de adaptare şi 
maleabilitatea în acest sens. 

O flexibilitate nu mai puţin specifică spiritualităţii 
ortodoxe, aceea de a trece prin epoci ostile ca trestia prin vânt, 
folosindu-se cu abilitate de impresia - falsă - a umilinţei şi 
insignifianţei. 



12 s Cuvânt latin: altul. Aici: un alt fel spiritual, un alt mod de 
spiritualitate. 

126 Cuvânt englez: la modă. 



54 



Pe de altă parte, marii poeţi sau scriitori, nu numai 
moderni, exprimă, în primul rând, prin opera lor, o căutare de 
sine esenţială. 

Salvador Dali 12 ? sintetizează remarcabil acest adevăr, 
recunoscând că, în toate tablourile sale, el şi-a făcut 
autoportretul. 

Ideea însăşi a sincronizării (pe care Maiorescu o acuza 
în studiul formelor fără fond) ca obiectiv literar primordial - 
ca şi cea a estetizării pure, cosmetizante - este contrară 
spiritualităţii creatoare şi neagă o necesitate ontologică 
fundamentală a fiinţei umane care se exprimă prin artă. 

Dacă este absurd să considerăm, cum ne sugerează un 
istoric ostil, Rosler 128 , că românii au părăsit această vatră 
antică de existenţă, timp de 1000 de ani, şi apoi s-au întors, cu 
atât mai mult este absurd să acceptăm că acest popor a 
supravieţuit 18 secole fără cultură şi literatură scrisă - chiar 
dacă aceasta nu corespunde conceptelor moderne - şi şi-a 
revenit din apatie în secolul al XlX-lea. 

De altfel, literatura paşoptistă - considerată îndeobşte 
ca începutul literaturii moderne - este în întregime 
fundamentată pe revalorizarea trecutului: spiritual, literar, 
istoric (programul romantic european era un punct de sprijin, 
în acest sens). 

Un popor primitiv nu ar fi supravieţuit invaziilor 
străine, atâtor presiuni colosale ale istoriei. 

Deşi nu avem dovezi documentare, timp de aproape un 
mileniu şi jumătate, nu ni s-au păstrat cărţi scrise în limba 
daco-română 12 ? (deşi Ovidiu^ spune, în Pontice, că a scris un 
poem în graiul getic şi în metru latin 1 ^ 1 , iar în secolul al XIII- 



12 7Ase vedea: 

http://ro.wikipedia.0rg/wiki/Salvador_Dal%C3%AD. 

128 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_lui_Roesler. 

12 9 Arheologia lingvistică ne vine în ajutor, cu probe concrete, 
precum termenii latini a scrie, a număra, carte, dacă e să ne referim şi 
numai la aceste dovezi elementare. 

w> Publius Ovidius Naso: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso. 
w Ovidiu spune: 

„Nec te mirări, si sint vitiosa, decebit 
Carmina, quae faciam paene poetica Getes. 



55 



lea, papa Inocenţiul al IV-lea^ 2 nota că, de aproape două 
veacuri, valahii din Dacia aveau tradusă liturghia în limba lor) 
avem totuşi o probă indubitabilă: existenţa noastră. 

Şi totuşi, cum putem explica setea cu care, din secolele 
XV-XVI, românii încep să traducă scripturile sfinte în limba 
vernaculară, aşa încât ajung să fie primul popor ortodox din 
sud-estul Europei care traduce Biblia? 

Miron Costin, în prefaţa poemului său, Viiaţa lumii, ne 
oferă un răspuns rezumativ pentru toată istoria: el şi-a scris 
stihurile ca să demonstreze că limba română e destul de 
coaptă pentru a deveni veşmânt poetic, dar 

„nu numai aceasta, ce şi alte dăscălii şi învăţături 
ar putea fi pre limba românească, de n-ar fi covârşit 
vacul nostru acesta de acum cu mari greotăţi"^. 



A! pudet, et Getico scripsi sermone libellum, 
Structaque sunt nostris barbara verba modis, 
Et plăcui, - grătare mihi - coepique poetae 
Inter inhumanos nomen habere Getas. 
Materiam quaeris? Laudes de Caesare dixi". 

Adică: 

„Nu trebuie să te miri, dacă versurile mele sunt cumva rele: 
Eu care le scriu am devenit aproape un poet get. 
Ah! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică, 
în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor 
noastre. 

Le-au plăcut - felicită-mă - şi am început să am 
Faimă de poet printre neomenoşii geţi barbari. 
Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului". 

A se vedea: Izvoare privind Istoria României, voi. I, De la Hesiod 
la Itinerarul lui Antoninus, Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 336- 
337- 

!3 2 A se vedea opera sa în Patrologia Latină: 

http://www.documentacatholicaomnia.eu/01_01_1243-1254- 
_Innocentius_IV.html. 

întreaga colecţie la nivel online: 

http://www.documentacatholicaomnia.eu/ 1815- 
i875,_Migne,_Patrologia_Latina_oi._Rerum_Conspectus_Pro_Tomis_0 
rdinatus,_MLT.html. 

«3 Miron Costin, Opere, voi. II, ediţie critică de P. P. Panaitescu, 
EPL, Bucureşti, 1965, p. 113. 



56 



D. H. Mazilii amintea: 

„Românul medieval era convins că scrisul putea 
eterniza, putea nemuri, era trainic, putea forţa veşnicia. 

Cei ce fac însemnări pe cărţi n-au nicio îndoială 
în această privinţă: „Scris-am eu, Dimitrie Bumbacilă 
cu mâna de ţărână. Şi mâna va putrezi dară 
scrisoarea [cartea]^ în veac să va pomeni" sau 
Această scrisoare am scris eu, Nicolae Dobrovoi [...] 
scris-am cu mâna de ţărână, mâna aceasta va putrezi 
iară cuvintele acestea n-or maiputrăzi" [...]" 135 , etc. 

Oamenii aceştia erau iluminaţi brusc de o revelaţie a 
secolului sau moşteneau o atitudine tradiţională? 

Această carte a căpătat mai târziu forma actuală. 

La început, au existat articole disparate, scrise pentru 
platforma noastră oniine 136 , tocmai pentru că, atunci când am 
pornit acest demers, am crezut că se va limita la observaţii 
particulare. 

Pe parcurs, am încetat să mai cred în fortuitul 
observaţiilor de acest fel şi aşa s-a născut conştiinţa unui 
întreg organic: ideea acestei cărţi. 



!34 în limba române veche, scrisoare însemna carte/ scriere. Iar 
carte însemna scrisoare/ răvaş. Adică invers decât în româna modernă. 

«5 Cf. Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească 
veche, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 132. 

Teologie pentru azi: http://www.teologiepentruazi.ro/. 



ÎNCEPUTURILE POEZIEI ROMÂNEŞTI 



Limba slavonă sau limba română? 



Ca răspuns la întrebarea din titlu, tendinţa este să se 
elimine din istoria literaturii române scrierile în slavonă, 
greacă, latină, polonă sau italiană, din epoca medievală, din 
motive lesne de înţeles, dar nu şi uşor de acceptat. 

Literatura română nu este una grandioasă, ca număr al 
producţiilor - în ceea ce priveşte valoarea, discuţia se 
nuanţează. 

Prin urmare, un argument principal împotriva acestei 
opinii ar fi acela că nu este benefic pentru cultura noastră să 
lepădăm cu generozitate compunerile heteroglose, aparţinând 
unor nume precum Miron Costin, Petru Cercel, Nicolaus 
Olahus. Şi nici pe scriitorii alogeni (Stavrinos, Matei al 
Mirelor), pe motivul că studiul lor n-ar mai reprezenta un act 
de literatură, ci unul de cultură. 

în condiţiile în care alte literaturi, precum cea franceză 
- dar nu numai - se manifestă expansionist, nici literatura 
română n-ar trebui să-şi caute impedimente pentru a-i integra 
în spaţiul său atât pe scriitorii antici (Sfinţii Nichita de 
Remesiana^, Ioan Cassian^s, etc), cât şi pe cei medievali^. 

Adică pe cei care nu sunt români dar scriu despre noi, 
împreună cu o întreagă literatură în veşmânt slav, de inspiraţie 
bizantină, precum şi pe creatorii moderni ca Eugen Ionescu^ 



«7 A se vedea: http://www.scribd.com/doc/2517275/Sfantul- 
Niceta-de-Remesiana. 
«8 Idem: 

http :/ / www.episcopiacaransebesului.ro / readarticle.php?article_id 

=19. 

«9 A se vedea G. Mihăilă, între Orient şi Occident. Studii de cultură 
şi literatură română în secolele al XV-lea - al XVIII-lea, Ed. Roza 
vânturilor, Bucureşti, 1999, p. 9-62. 

!4° A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu. 



58 



sau Emil Cioran 1 * 1 , care au preferat să-şi scrie o parte din 
literatură în limba franceză. 

De altfel, ultimii doi sunt resimţiţi, mai degrabă, ca 
scriitori români şi ca asimilabili literaturii noastre, decât 
autorii medievali care nu s-au manifestat literar (parţial sau 
integral) în româneşte, ceea ce ni se pare o judecată 
inechitabilă. 

Dacă Eugen Ionescu e prezent în manualele şcolare cu o 
piesă de teatru concepută în franceză, de ce n-ar fi şi Poema 
polonă (cel puţin teoretic) a lui Miron Costin - pe care o 
studiază, în schimb, polonezii? 

Despre această problemă şi despre Poema polonă, 
Mircea Scarlat observa: 

„Viziunea românească asupra lumii este mai 
puternică decât motivele mitologiei clasice culte folosite 
de poet [Miron Costin]. 

Haina străină (slavonă, latină, grecească, 
poloneză, italiană etc), în care s-a manifestat spiritul 
românesc, nu a dus la alterarea sau la transformarea lui. 

Avem datoria să reconsiderăm această afirmare 
românească în alte galaxii, din care a venit vremea să ne 
adunăm substanţa. 

Opera este în concordanţă cu sensibilitatea 
românească şi cu spiritul poporului nostru. 

Viziunea raiului, de pildă, ar fi fost alta, dacă 
lucrarea ar fi fost redactată de un străin. 

Poema polonă aparţine mediului cultural şi 
ideologic moldovenesc şi se înscrie în mod firesc în 
istoria culturală a românilor. 

Poema poate fi privită drept cea dintâi tentativă 
de epopee întreprinsă de un român"^. 

Am avea, aşadar, în Miron Costin, un prim autor de 
epopee român, înaintea lui Budai-Deleanu. 



1 4 1 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Cioran. 

142 Mircea Scarlat, în Postfaţa la: Poezie veche românească, 
antologie, postfaţă, bibliografi şi glosar de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1985, p. 208. 



59 



Acelaşi M. Scarlat considera că 

„nicio istorie din lume nu mai acceptă 
dogmatismul analizării în exclusivitate a textelor 
redactate în limba modernă a poporului respectiv. [...] 
Urmărirea - sub strai neromânesc - a filonului 
naţional va ajuta la reliefarea acestuia"^. 

în acest punct, Scarlat se întâlneşte cu D. H. Mazilu, 
care a pledat călduros, întotdeauna, pentru recuperarea 
operelor româneşti care sunt în alt veşmânt lingvistic decât 
limba română. 

Şi aici am ajuns la o problemă esenţială şi spinoasă: 
cum receptăm şi interpretăm literatura veche? 

Pare-ni-se că nu aloglosia este fenomenul esenţial în 
discuţie, deşi se prezintă ca motivul principal al excluderii din 
literatura română a producţiilor heteroglose. 

Problema este falsă, pentru că studiul şi comentariul 
literar nu se ocupă, în mod esenţial, cu analiza lingvistică, a 
fenomenelor de limbă. 

Acestea sunt tangenţial puse în lumină într-o exegeză 
literară şi nu ocupă prim-planul unui comentariu - cel puţin 
aşa stau lucrurilor în cazul studiilor aplicate poeziei şi 
literaturii moderne. 

Marii stilişti (Sadoveanu, Radu Petrescu^) nu sunt şi 
cei mai mari prozatori ai literelor noastre. Liviu Rebreanu este 
printre cei mai mari romancieri, dar are un stil cenuşiu 
(Tudor Vianu). Camil Petrescu este un cunoscut (autodeclarat) 
anticalofil etc. 

Grandoarea unui scriitor nu e măsurată, în primul 
rând, în funcţie de aspectele ligvistice, de opţiunile de limbă 
care modulează stilul. De multe ori, studiul lor este opţional în 
cercetarea unui critic. 

Asemenea, studiul literar al poeziei lui Eminescu, 
Blaga, Arghezi etc, nu învederează, în mod esenţial, (ci doar 
secundar sau episodic) aspectele strict lingvistice sau stilistice, 



H3 idem, p. 205. 

H4 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu. 



60 



pentru că nu acestea sunt determinante şi fundamentale 
pentru judecata critică. 

Important este conţinutul de idei, studiul mentalităţilor 
literare şi extraliterare, polemica filosofică, discuţia culturală. 

Termenii în care se poartă această discuţie pot constitui 
factori generatori ai unei anumite vectorizări a interpretării 
literare, dar nu întotdeauna şi nu neapărat. 

Analiza literară şi analiza lingvistico-stilistică sunt, 
totuşi, două lucruri diferite în comentariul modern. Prima o 
include pe a doua dar depăşeşte cu mult sfera acesteia. 

în cazul operelor aloglose, suntem privaţi de cea de-a 
doua, dar ne rămâne studiul ideilor, dezbaterea asupra 
mentalităţilor, ne rămân foarte multe lucruri de discutat şi 
care sunt incluse în sfera literară. 

Noi nu privim niciodată strict lingvistic spre marii 
creatori şi Eminescu nu mai este Eminescu, dacă susţinem că 
la baza aprecierii noastre stă enumerarea tropilor. 

Care studiu critic esenţial despre Eminescu se 
raportează la aceasta din urmă? Şi totuşi, literaturii vechi i se 
aplică exclusiv asmenea standarde, care ţin exclusiv de 
posibilităţile de receptare ale omului contemporan. 

Citim şi studiem literatura medievală aşteptând să vină 
muntele la Mahomed, adică medievalii spre noi şi nu facem 
efortul, cum ar fi normal, să ne deplasăm noi spre ei. 

Din cauza acestei probleme, fals puse, literatura 
română veche şi nu doar cea aloglosă, ci şi cea în limba 
română, a rămas multă vreme ignorată de exegeza literară. 

Rezultatul, la ora actuală, este că avem mari poeţi şi 
povestitori (între povestitori mă gândesc la Varlaam, mai cu 
seamă, dar şi la Dosoftei, cel din Vieţile Sfinţilor) în literatura 
medievală, care nu au fost analizaţi şi comentaţi, acest eşec 
fiind motivat şi de un alt impediment major, şi anume 
amprenta religioasă a gândirii lor, care a fost decretată ca 
neliterară de o serie de critici. 

în felul acesta scăpăm de foarte mulţi scriitori. ..nedoriţi 
şi neagreaţi de o anumită parte a exegezei... 

întorcându-ne la începuturile poeziei, dacă luăm în 
considerare doar ce s-a scris în limba română, atunci prima 



61 



poezie lirică românească sunt psalmii alături de imnele şi 
rugăciunile din primele traduceri ale cărţilor de cult. 

Dan Horia Mazilu susţine însă, şi pe bună dreptate, că 
apetenţa faţă de structură ritmică şi de versificare, a primilor 
noştri traducători şi, respectiv, a lui Dosoftei, trebuie să fi fost 
determinată de o tradiţie veche, care să creeze gustul şi 
aşteptarea. 

Această tradiţie nu este în limba română, ci în slavonă, 
dar prezintă un aspect esenţial: acela că a constituit forma 
artistic-literară în care s-au manifestat românii, în absenţa 
unei producţii în limba vernaculară. 

A nu o lua în considerare înseamnă a sări peste etape şi 
a considera csl forma literară a psalmilor traduşi în română şi 
versificările lui Dosoftei s-au născut dintr-o dată, fără să fi 
existat un orizont, o năzuinţă stilistică, un gust artistic pentru 
un anumit fel de manifestare spirituală, o preferinţă faţă de un 
anumit tip de veşmânt lingvistico-poetic care să promoveze 
lăuntricul exteriorizat literar. 

„Cu destulă întârziere, cercetătorii au băgat de 
seamă că în textele liturgice vechi slave (dar şi în alte 
specii literare, aparent prozaice) există o tehnică a 
versificaţiei bine pusă la punct, ajungând chiar până la 
subtile jocuri de rafinament prozodic. 

Cercetarea organizărilor ritmice şi metrice 
descifrate în felurite compuneri, a produs rezultate de 
care investigatorii fenomenului literar din această parte 
a Europei (de prelungire bizantină) trebuie să ţină 
neapărat seamă. 

întârzierea cu care au fost observate aceste 
particularităţi de structurare ritmică (ţinând de o 
convenţie prozodică specifică) nu trebuie să ne 
surprindă. 

Mult timp, până în secolul al XlX-lea, savanţii au 
taxat imnografia bizantină drept proză curată. 

Construit după nişte reguli aparte, imnul 
bizantin era scris continuu (scriptio continua, ca, de 
altfel, toate textele poetice ale antichităţii), utilizând 
pentru recunoaştere un sistem particular de punctuaţie 



62 



(ale cărui rosturi Al. Procopovici^s le-a înţeles la noi 
înaintea multor învăţaţi), care, odată descifrat, a permis 
cercetătorilor să sesizeze, în fine, organizarea strofică. 

Strofa imnică se baza pe ritmul silabic obţinut 
prin efectul muzical dat de numărul egal al silabelor din 
aceeaşi strofă şi de succesiunea regulată a unităţilor 
tone şi atone" 1 ! 6 . 

în consecinţă, 

„în versul imnic şi nu în psalmi trebuie căutate 
primele modele de tehnică şi cele dintâi surse 
furnizoare de figuri pentru poeţii Europei răsăritene, 
între aceştia şi pentru stihuitorii români"^. 

[Şi] „în plus, nu văd ce motive serioase ne mai 
pot îndemna, astăzi, să trecem cu vederea, pe întinderea 
câtorva secole, textele în versuri aparţinând unor autori 
ca Filothei monahul 1 ! 8 şi Eusthatie de la Putna 1 49, 
Simion Dediulovici^ ori Anastasie Crimca^ 1 , pentru a-i 
pomeni numi pe cei mai însemnaţi"^ 2 . 

în opinia lui Mazilu (cu care concordă cea a lui M. 
Scarlat, după cum am văzut), 



Alexe Procopovici: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexe_Procopovici. 
^ Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. II, 
Ed. Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 10. 

Idem, p. 11. 
!4 8 A se vedea: 

http : / / www.sf ant. ro / sfinţi -romani / monahul-f ilotei-imnograful- 
manastirea-c0zia-4.html. 
H9 Idem: 

http://biserica.0rg/WhosWho/DTR/E/EustatieDelaPutna.html. 
Amintit aici: 

http ://www.enciclopedia- 
dacica.ro/webring/civilizatia/vechea_cultura.html. 

w A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anastasie_Crimca. 

!5 2 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. II, op. 
cit., p. 8. 



63 



„alcătuirea primei tradiţii poetice în spaţiul 
românesc [...] s-a sprijinit pe depozitul întru totul 
stimabil al imnografiei bizantine"^. 

Această „poezie românească de expresie slavă din 
veacurile al XV-lea şi al XVI-lea", având o „marcă bizantină" şi 
constituind un „clasicism est-european" [o analogie 
terminologică arbitrară, pe care putem să o acceptăm sau nu], 
formează „o poezie lirică, [care] este covârşitor de inspiraţie şi 
cu destinaţie religioasă" 1 ^. 

între varietăţile de imnuri, el distinge: canonul, stihira, 
condacul şi icosul - „icoasele [împreună cu condacele 
alcătuiesc una din culmile lirice ale ritualului ortodox - 
Marele Imn Acatist [...] introdus în oficiere în veacul al VH-lea 
de patriarhul constantinopolitan Serghie I^s"^. 

în descendenţa acestei vaste tradiţii lirice bizantine, 
spre sfârşitul secolului al XlV-lea, fostul logofăt al lui Mircea 
cel Bătrân 1 57 J Filos, călugărit la Cozia sub numele de Filothei, 
creează - pe la 1394 - genul pripealelor, un ansamblu de 
imne în limba slavonă: Pripeale la toate praznicele Domnului 
şi ale Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Cuvioşilor 
Părinţi, mari şi Sfinţi, marilor şi vestiţilor Mucenici şi tuturor 
Sfinţilor deosebiţi 1 ^ 8 . 

„Pripealele (Pripela) lui Filothei, treizeci şi trei la 
număr, urmau a însoţi psalmii aleşi ai bizantinului 
Nicephoros Vlemmidis. 



!53 Idem, p. 10. 
w Idem, p. 9. 

«5 Al 61-lea patriarh al Constantinopolului: 

http://ro.orthodoxwiki.org/Listă_a_patriarhilor_de_Constantino 

pol. 

is 6 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. II, op. 
cit., p. 11. 

A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n. 
's 8 A se vedea Poezie veche românească, op. cit., p. 9-13. 
La nivel online: http://biblior.net/poezia-romaneasca-de-la- 
origini-la-1830/ pripeale-de-filothei.html. 



64 



Călugărul român îşi măsura astfel forţele cu 
autori consacraţi. 

Izbânda lui a fost deplină, polieleul său a circulat 
în numeroase copii, a trecut în Rusia, a fost chiar tipărit 

de o imprimerie sârbească din Veneţia, fiind introdus în 

oficiere 1 59"i6o. 

în secolele următoare, al XVI-lea şi al XVII-lea, sunt 
demne de reţinut: imnul compus de Simion Dediulovici, 
muntean ca şi Filothei, scris întru lauda Sfântului Mihail 
Mărturisitorul, episcopul Sinadelor 161 , imnele protopsaltului 
Eusthatie de la Putna şi Versul de plângere al omului căzut 
către sufletul său, compunere slavonă aparţinând lui 
Anastasie Crimca, părintele spiritual al lui Varlaam. 

Gâldi considera, de asemenea, că 

„primul imbold [poetic] a venit, fără îndoială, din 
partea literaturii slavo-bizantine. Răsfoind textele 
religioase publicate de Coresi, suntem adeseori 
încântaţi de acele pasaje care pot fi citate şi azi ca 
adevărate poeme în proză" 162 . 

El ia în considerare şi semnificative influenţe liturgice 
asupra poeziei populare, prin „participarea asistenţei la 
cântarea sau recitarea unui text" l6 3. 

Sub auspiciile nefaste ale comandamentelor politice ale 
vremii, Gâldi ia mai adesea în discuţie, din păcate, o influenţă 
a poeziei folclorice asupra textelor religioase, când logic ar fi 
fost să analizeze fenomenul în sens invers. 

Şi pentru secolul al XVIII-lea se menţine această 
confuzie ideologică, pentru care Alexandru Duţu afirmă: 



!59 în cadrul Utreniei ortodoxe. 

160 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. II, op. 
cit., p. 12. 

161 A se vedea: 

http :// www.calendar-ortodox.ro /luna/mai/ mai23.htm. 

162 Ladislau Gâldi, Introducerea în istoria versului românesc, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1971, p. 65. 

163 Idem, p. 41. 



65 



„mare parte din poezia Văcăreştilor se asemănă 
cu cea contemporană neogreacă, dar, în acelaşi timp, 
are caracterul unui text care se cântă, fiind aşadar pe 
linia cântecului popular [s. n. - nu suntem de acord cu 
această concluzie]. Am regăsi aci acea întrepătrundere a 
poeziei cu muzica care a stăruit în etapa veche a 
literaturii române" 16 ^. 

Mircea Scarlat a refuzat chiar să se apropie de studiul 
poeziei folclorice, declinându-i pe bună dreptate aşa-zisa 
însemnătate sau influenţă asupra liricii culte: 

„folclorul nu oferă cheia pe care mulţi au crezut 
că au găsit-o analizându-1. [...] 

Folclorul oferă numai iluzia că, analizându-1, ne 
mişcăm pe un teritoriu mai ferm, spre a cunoaşte 
formele arhaice de poezie şi practicile religioase păgâne, 
anterioare creştinismului; dar textele pe care le 
cunoaştem au fost modelate de creştinisml [...] 

Convenţia literaturii noastre scrise (singura pe 
care o putem analiza cu documentele pe masă) a fost, la 
origine, modelată de creştinism, ceea ce nu-i scade cu 
nimic interesul. [...] 

După formarea poporului român şi a limbii sale, 
modelul cel mai prestigios 1-a constituit, la noi, 
literatura creştină. 

Pentru o lungă perioadă (secolele IV-XVIII 
aproximativ), creştinismul a fost principalul modelator 
al culturii noastre scrise, singura pe care o putem 
analiza în chip pozitiv; să nu uităm că cele mai vechi 
texte folclorice pe care le avem ne-au parvenit tot pe 
cale scrisă, deci filtrate prin convenţia literară a epocii 
în care au fost notate" l6 s. 



l6 4 Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul 
XVIII (1700-1821), EPL, Bucureşti, 1968, p. 31. 

l6 s Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. I, op. cit., p. 48- 
49, 53- Sublinierile ne aparţin. 



66 



Prima poezie română (în limba română) - în sens 
modern - se naşte sub semnul Psaltirei. Acest lucru n-ar 
trebui să ne mire prea mult. 

în ultimul timp s-a încercat ancorarea poeziei noastre 
medievale în surse clasice greco-latine. Nu s-a ţinut seama 
însă, adesea, de mentalitatea medievalilor noştri, care 
moşteneau o mult mai veche concepţie creştină, specifică atât 
Apusului cât şi Răsăritului, până la despărţirea lor în două 
Biserici diferite. 

Astfel, după Sfântul Isidor de Sevilla 166 şi alţi Sfinţi 
Părinţi, 

„metrul cel mai vechi şi mai nobil este 
hexametrul (metrum heroicum l6 7). 

Primul care s-a folosit de el a fost Moise (Deut. 
32), mult înaintea lui Pherecydes 168 şi a lui Homer 1 ^. 

Imnuri spre lauda lui Dumnezeu a scris cel dintâi 
David, şi mult timp după el Timothoe. 

Primul epitalam îi aparţine lui Solomon, de la 
care genul a fost preluat de păgâni. Cântecele lui 
Solomon sunt alcătuite - după Ieronim^ - din 
hexametri şi pentametri. 

Isaia scrie proză retorică. Inventatorul cântecului 
de jale (threnos) este Ieremia, [iar] la greci - mult mai 
târziu - Simonide 1 ? 1 ; chitara a fost inventată de către 
Tubal [...]; astronomia de către Avraam [...]. 

Primul istoriograf a fost Moise [Miron Costin se 
declară, ca istoric/ cronicar, în genealogia acestuia], 
apoi Dares^ 2 la păgâni, iar după el Herodot 1 ^"^. 



166 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Isidor_din_Sevilla. 

16 7 Expresie latină: metrul eroic. 

168 Ase vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Pherecydes_of_Syros. 

16 9 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Homer. 
!7 Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ieronim. 
^ Idem: http://it.wikipedia.org/wiki/Simonide. 

!7 2 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Darius_I_of_Persia. 

Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Herodotus. 
!74 Ernst Robert Curtius, Literatura europeană..., op. cit., p. 520- 

522. 



67 



Văcărescu avea conştiinţa că: orice neam începe/ întâi 
prin poezie/ Fiinţa de-şi pricepe. 

Asachi 1 /^ se va revendica încă de la David, dintâi 
profeta, cântător de imne sânte (Pleiada) - pe care îl 
menţionează înaintea lui Omer, Oraţ [Horaţiu], Pindar, [a] lui 
Ovid, Corneil, Virgil, Milton, Şiler şi Petrarca. 

La fel şi Alexandrescu 1 ? 6 . 

Dar David ne va dărui şi pe primii poeţi în limba 
română (în înţelesul cel mai apropiat de accepţiunea modernă 
a creatorului de poezie): Dosoftei şi Miron Costin. 



!75 Gheorghe Asachi: 

http : / / ro.wikipedia.org/ wiki/Gheorghe_Asachi. 

Grigore Alexandrescu: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu. 



68 



Psaltirea coresiană de la 1577 



în ediţia sinodală a Bibliei din 2001, diortosită de ÎPS 
Bartolomeu Anania 1 ??, s-a revenit la forma originală, 
versificată, a unor cărţi din canonul biblic, între care şi 
Psaltirea. 

Opţiunea aceasta nu este netradiţională, deşi Biblia de 
la 1688 1 ? 8 nu o utilizează. 

Versificarea la care mă refer presupune numai 
respectarea originalului şi aşezarea textului sub formă de 
versuri, nu şi prozodia, ca în cazul Psaltirii în versuri a lui 
Dosoftei^. 

Esenţial de precizat este că substanţa acestui text 
profetic a fost dintotdeauna percepută ca fiind profund 
poetică. 

De altfel, tipărirea Psaltirii, în vechime, era la noi 
tradiţional însoţită de alte câteva Cântări din Scriptură: cele 
trei cântări ale lui Moise, cântările Anei, mama lui Samuil, 
rugăciunea prorocului Avacum, cântarea celor trei tineri, 
cântarea Născătoarei de Dumnezeu. Fapt ce sugerează că 
Psaltirea era percepută ca un imn către Dumnezeu. 

în opinia lui Eugen Negriei, 

„psalmii [...] pot fi socotiţi ca modelul 
fundmental, arhimodelul, abecedarul poeţilor şi al 
cititorilor de poezie. 

Ei cuprind toată gama de stări, de teme şi de 
sentimente ale liricii, oferind tipare ritmice speciilor 
derivate ale rugăciunii şi imnului. 

Specia psalmului are reguli de concepere şi de 
emisie bizare, o frenezie a mărturisirii, o sinceritate şi o 



^ A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_Anania. 

O puteţi downloada de aici: 
https:/ / archive.org/details/Biblia1688. 
!?9 Puteţi citi o parte din psalmi aici: 

http : / / ro.wikisource.org/ wiki / Psaltirea_%C3% AEn_versuri . 



69 



naturaleţe a reacţiilor sufleteşti care o fac involuntar 
modernă" 180 . 

Inventarul Psalmilor care au circulat în perioada 
medievală, în limba română 181 , cuprinde: 

„Psalmii din manuscrisele româneşti din prima 
jumătate a secolului al XVI-lea (Psaltirea Scheiană 182 , 
Psaltirea Voroneţeană 18 ^, Psaltirea Hurmuzachi 18 ^). 

Psalmii reproduşi integral sau fragmentar în 
tipăriturile coresiene (Tâlcul evangheliilor 18 ^, 
Molitvenic românesc [1567-1568]; Psaltirea 
românească, 1570 186 , Liturghierul românesc, 157c) 18 ?; 
Psaltirea slavo-română, 1577 188 ). 

Psalmi sau fragmente de psalmi (derivând, 
probabil, din cartea de cântece a calvinului Francisc 
David l8 9 sau din alte graduale ungureşti) reproduse în 
Fragmentul Teodorescu (1570-73?) şi în Codicele 
Petrovay (i672) 1 9°. 

Psalmi traduşi de Nicolae Milescu 1 ? 1 între anii 
1661-1664 şi folosiţi în Biblia de la Bucureşti (1688). 



180 Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & 
Vlad, Craiova, 1996, p. 14. 

181 Cf. Idem, p. 14-15. 

182 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Psaltirea_Scheian%C4%83. 

18 3 Idem: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Psaltirea_Vorone%C5%A3ean%C4% 

83. 

18 4 Date despre familia care a deţinut-o: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Familia_Hurmuzachi. 

l8 s A se vedea: http://www.cimec.ro/Carte/cartev/talcul.htm. 

186 Idem: http://cimec.ro/Carte/cartev/psaltirea.htm. 

18 7 Idem: http://cimec.r0/carte/cartev/liturghier4.htm. 

188 Idem: http://www.cimec.ro/carte/cartev/psaltire3.htm. 

18 9 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Francisc_David. 
!9° Idem: 

http://ro.wikisource.0rg/wiki/Istoria_folcloristicii_maramure%C5 
%9Fene/Primele_atest%C4%83ri_documentare. 

^ Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Milescu. 



70 



Psalmii din Psaltiră ce se zice Cântarea a 
fericitului proroc şi împărat David (publicată de 
Simion Ştefan^, în 1651). 

Psalmii din Psaltirea de-nţăles... editată de 
Dosoftei^, în 1680, şi din Molitvenic de-nţăles, editat 
de acelaşi, în i68i" 1 94. 

Capodopera genului o reprezintă, indubitabil, Psaltirea 
în versuri a lui Dosoftei. 

Odată cu el sau după el vor face şi alţii acest exerciţiu: 
Miron Costin prelucrează Psalmul 5 şi îl introduce în Stihuri 
împotriva zavistiei (1671-1673), Ioan Viski sau Ştefan Fogaraşi 
lasă în manuscris Psalmii lui David (1697), la fel şi de la 
Teodor Corbea avem manuscrisul cu titlul Psaltire (elaborat 
între 1710-1720?), iar Ioan Prale^s tipăreşte la Braşov, în 1827, 
Psaltirea prorocului şi împărat David 

Dacă Dosoftei este considerat „ctitorul poeziei lirice 
românşti'^97, traducerile anterioare i-au oferit acestuia un 
material esenţial pe care a lucrat şi 1-a prelucrat. 

Acest procedeu 1-a aplicat şi în traducerea, în 
româneşte, a cărţilor de cult ale Bisericii, Liturghierul (1679) 
şi Molitvenicul (1681), traduceri care, şi ele, păstrează o anume 
mireasmă poetică, urmare a exerciţiilor îndelungi de 
versificare întreprinse de autor. 

Psaltirea publicată de Coresi din 1577 are prestanţă 
poetică pentru cititorul de astăzi, fiind fundamentată pe un 
limbaj arhaic dar neaşteptat de plastic. 

Pentru G. Călinescu, însă, tipăriturile coresiene „au o 
valoare estetică nulă"^ 8 . 



!9 2 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Simion_%C5%9Etefan. 
!93 Idem: 

http : / / www.romanianvoice.com / poezii/biblio /bib_dosoftei.php . 
194 Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, op. cit., p. 

14-15. 

!95 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Prale. 

^ Cf. Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, op. cit., 

P- 15-16. 

widem, p. 48. 



71 



Credem că greşea şi că n-a avut răbdare să se uite mai 
bine. Deşi această nerăbdare şcolărească ni se pare 
impardonabilă în cazul său. Vom încerca să exemplificăm mai 
departe, prin extrase din Psaltirea de la 1577 că s-a înşelat. 

E adevărat că textul, în ansamblu, pare.. ./bârfe vechi 
pentru un cititor obişnuit numai cu limba română modernă. 

La fel de adevărat este că traducerile din secolele 
următoare, ale Psaltirii, se prezintă într-o limbă română 
incomparabil mai clară şi mai cursivă. 

Cu toate acestea, există în Psaltirea coresiană din 1577 
străfulgerări de expresivitate poetică genială, peste care nu 
am vrea să trecem atât de repede. Sau, pe alocuri, sonorităţi 
poetice stranii, care o fac compatibilă, pe alocuri, cu 
Bolintineanu sau Heliade ori (chiar) cu poezia de avangardă. 

Paradoxal, tocmai lipsa de claritate, laconismul expresiv 
şi ceea ce pare bizarerie fonetico-lexicală pot să îi confere un 
neaşteptat statut poetic acestei vechi traduceri, altfel greoaie şi 
chiar, pe porţiuni întregi, ininteligibilă pentru lectorul comun. 

Poate că, dacă este recenzată în felul acesta, prin 
asociere cu limbajul frust modern, îşi mai schimbă şi modernii 
lentila critică... sau măcar o mai şterg puţin de praf... 

Nu ne vom opri să facem comentarii largi la fiecare 
psalm (sau poezie decupată dintr-un psalm). De multe ori, ne 
vom mulţumi să reproducem şi să admirăm. 

Vindecă-mă, Doamne, 
că smintiră-se oasele meale 
şi sufletul mieu 
tulbură-se foarte! /.../ 

Ustenii în suspinile meale, 

Şi Iau [spăl] în toate 
nopţi stratul [patul] mieu, 



G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în 
prezent, ediţie nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & 
Vlad, Craiova, 1993, p. 8. 

*99 Utilizăm ediţia: Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în 
comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, 
introducere şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, 1976. 



72 



cu lacrămele meale 
aşternutul mieu ud; 
[smintij-se de urgie ochiul mieu... 

(Ps. 6, 2-7) 



Doamne, Domnul nostru, 
că ciudatu [minunat] e numele 
Tău pre tot pământul! 
Că se luo mare frâmseţea Ta pre mai sus 
de ceriu; /.../ 

Că văzu ceriul, lucrul deagetelor Tale, 
luna şi stealele 
ce-ai Tu urzit . 

Ce iaste omul, 
că pomenişi [pe] el 
Sau fîiul omului, 
că cearceţi [pe] el? /.../ 

Pus-ai [pe] el spre lucrul mânilor Tale. 
toate supus-ai supt picioarele lui: 
oi şi boii toţi, 
încă şi vita câmpilor, 
pasărâle ceriului 
şi peştii mărei, 
ce îmbla cărările mărei. 

Doamne, Domnul nostru, că minunatu e 
numele Tău prespre tot pământul! 

(Ps. 8) 



Am descoperit, în psalmul de mai sus, un tablou poetic 
de o demnitate blagiană. 



73 



Omul e un rege patriarhal peste peştii ce îmbla cărările 
mării şi peste lucrul degetelor lui Dumnezeu, adică peste stele. 
Se poate ceva mai modern? 

Putem interpreta şi altfel acest psalm: Dumnezeu 
preţuieşte luna şi stelele, pe care le-a urzit cu fineţe artistică, 
cu degetele Sale, la fel ca pe vita câmpilor. 

Nu împarte arta Sa în clasică, barocă şi rustică/ 
populară. Adică a democratizat limbajul plastic al poeziei 
cosmice înaintea lui Hugo şi Baudelaire. Sau Hugo şi 
Baudelaire au restaurat, de fapt, un adevăr foarte vechi. 

Vita şi păsările zburătoare şi peştii care bat cărările 
mării şi cerul nopţii înstelat stau, avangardist, unele lângă 
altele, în aceeaşi creaţie dumnezeiască. 

Şi Dumnezeu pe toate i le-a pus omului în 
desagă. ..adică în stăpânirea lui: şi luna, şi vita de pe câmp. 
Juxtapunerea lor în arta modernă e o... perspectivă retro. 

Omul le-a primit cadou la naşterea sa pe pământ. 
Pentru că el a fost creat ultimul. 

N-a participat la creaţia lor, dar a devenit iconomul lor, 
cel care trebuie să le administreze şi să le contemple, să le 
înţeleagă poezia.. . 

Utilizarea verbului a urzi, folosit în legătură cu crearea 
aştrilor, e posibil să presupună şi o interpretare aparte a 
traducătorului român, pe care o va relua Dosoftei în Psaltirea 
în versuri. 

Septuaginta şi Vulgata (posibil utilizate şi în aceste 
traduceri coresiene 200 ) precizează lucrarea lui Dumnezeu cu 
degetele, dar nu indică urzirea, ci folosesc alt termen: a 
întemeia. în sensul că luna şi stelele au fost aduse întru 
existenţă prin lucrarea delicată a Creatorului. 

Se poate ca traducătorul român să-şi fi adus însă aminte 
de suveică şi de urzeală 201 . 

Dacă n-a tradus termenul din slavonă şi nici nu i-a fost 
sugerat din altă parte, atunci s-a gândit că, dacă degetele lui 



200 Cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577)..., op. cit., p. 17. 
201 A se vedea: 

http://www.archeus.ro/lingvistica/ CautareDex?query=URZEAL% 

C4%82. 



74 



Dumnezeu au atins stelele şi luna, El nu doar că le-a 
întemeiat, ci le-a urzit într-o ţesătură celestă. 

Le-a brodat cu fir şi aţă, cum va zice Arghezi (Heruvic), 
pe cerul nopţii. 

Şi, de atunci, de la începuturile lumii, noaptea... se 
desface lină,/.../ ca dintr-un vârf de caier/ Urzit cu fire de 
lumină (Arghezi, Belşug). 

Noaptea întinde scoarţe, plocate şi covoare,/ Urzite cu 
zigzaguri şi cu chenar mărunt,/ în care se repetă izvodul la 
culoare/ Şi chipurile crucii şi florile, cum sunt... (Arghezi, 
Icoană). 

Stelele nopţii, de tot ca-n vis covoare,/ ne cheamă şi ne 
mint,/ ca să murim în floare (Emil Botta, Din nefericire, voi. 
Pe-o gură de rai). 

Ceru-i negru, - pe-ntinsori de catifea / Sunt cusute-n 
umed aur ici o stea, colo o stea (Eminescu, Călin Nebunul). 

Sau, chiar dacă expresivitatea pe care o admirăm în 
formularea veche a psalmului nu i se datorează traducătorului, 
pentru că a urzi avea atunci o semnificaţie mai largă, totuşi, 
prelucrarea ei în metafore moderne este cât se poate de 
evidentă. Iar fenomenul în sine demonstrează interesul unor 
mari poeţi pentru vechea literatură românească, căreia i-au 
apreciat profunda expresivitate. 

Căci tot Emil Botta dorea: să adorm, să visez o apă 
bântuită de lună,/ că doar atuncea Domnul să-Şi plimbe/ 
înstelatele degete, în mine să-Şi plimbe (Adoraţia Lunei, 
voi. Pe-o gură de rai)... 

Veselescu-mă 
şi mă bucur de Tine, 
cânt numelui Tău de sus. /.../ 

Şi fu Domnul fugire measerului 202 , 
ajutătoriu în dulce 
vreamia în grijă. /.../ 

[în]turna-se-vor păcătoşii întru Iad. /.../ 



202 Measer = sărman. 



75 



Supt limba lui [a celui păcătos] 

munci şi durere. 
Prea şede în lăuntruri cu bogaţii. 

(Ps. 9. 2, 9, 17, 27-28) 



Domnul în ceriu scaunul Lui, 
ochii lui spre mişei [sărmani] caută, 
sprâncenele Lui 
ispitesc [pe] fiii oamenilor. /.../ 

Ploao spre păcătoşi mreaje, 
foc şi văpaie, 
Şi duh cu bură 
parte păharul lor. 

(Ps. 10. 4, 6) 



Potrebeaşte 2 °3 Domnul 
toate rosturile înşelătoare 
limbă mare grăitoare. 

(Ps. ii, 3) 

Limbă mare grăitoare este limba care se laudă pe sine, 
omul care se făleşte, se mândreşte până peste fire. Expresia, 
lapidară, este o metaforă sugestivă şi în acelaşi timp o definiţie 
bună de sculptat în piatră. 

Este de remarcat secvenţa rimată. Şi ca aceasta vor mai 
fi destule... 



Ca să nu grăiască rostul mieu 
2 °3 A potrebi = a zdrobi, a nimici. 



76 



lucrul omenesc, 
derept [pentru] cuvintele 
rostului Tău 
eu păzii căile iuţi. /.../ 

Pleacă ureachea Ta mie 
şi auzi cuvintele meale. 
înminună mila Ta /.../. 

Păzeaşte-mă, Doamne, 
ca lumea 2 °4 ochiului. /.../ 

Satură-mă când 
iveaşte-mi-se slava Ta. 

(Ps. 16. 4, 7-8, 15) 

Căile iuţi sunt căile grele ale vieţii, pline de dureri. Pline 
de iuţimea durerii. 

Iar Dumnezeu înminună mila Sa spre noi, adică o face 
să fie minunată pentru noi. 

însă limba română e o limbă sintetică, în stare să 
comprime sau să contragă termeni sau chiar parafraze în 
cuvinte noi, spre deosebire de greacă şi de germană, care 
compun/ juxtapun termenii şi formează cuvinte kilometrice. 

Slava lui Dumnezeu se iveşte în suflet.. .ca răsăritul 
soarelui. 



Ţinură-mă durorile morţiei, 
şi izvoarăle fără-liagiiei tulbura-mă. 
Durerile iadului încungiurară-mă, 
apucară-mă cursele morţiei. /.../ 

Şi ridică-se 
şi tremurat fu pământul, 
şi urziturile pădurilor 
smintiră-se 



2 °4 Lume = lumină. 



77 



şi ridicară-se, 
că mânie-Se 
spr-inse 2 °5 Dumnezeu. 

Rădică-se 

fum 
mâniia Lui, 
şi foc de [la] faţa Lui 
învăpăie-se. /.../ 

Şi se iviră 
izvoarăle apelor, 
Şi se descoperiră 
urzit ele tuturor [lucrurilor]. 

Că Tu lumineazi sfeaştnicul mieu, 
Doamne, Dumnezeul mieu /.../. 
Cuvintele Domnului aprinse. /.../ 

Şi păreatele lor 
ca pulberea 
înaintea feaţeei vântului, 
ca lut de cale 
netezi [pe] ei. 

(Ps. 17. 5-6, 9-10, 17, 31, 33, 46) 

Urzitele înseamnă temeliile. în sensul că toate lucrurile 
lumii au fost aşezate unde le-a fost urzit lor de Dumnezeu, 
unde El a hotărât ca ele să fie. Pentru că şi în alt psalm va 
spune: Suie-se codrii şi deştingu-se [se pogoară] câmpii în 
loc[ul] ce-ai urzit lor (Ps. 103, 9). 

Sfeşnicul omului, pe care îl luminează Dumnezeu, e 
sufletul său. De aceea Hristos spune pilda sfeşnicului care nu 
se poate ascunde sub obroc. 

Şi El ca un ginere 
Ieşi den celariul Său. 



2 °s Spre însele/ spre ele. 



78 



(Ps. 18, 5) 

* 

Ca apa vărsaiu-mă 

şi se sparseră 
toate oasele meale. 

Fu inema mea 
ca ceara topindu-se 
Şi uscă-se 
ca un urcior vârtutea mea. 

(Ps. 21, 14-16) 

Se observă că textele au evidente virtuţi poetice, 
concentrate în ritmul şi topica sintactică, în afară de latenţele 
moderniste ale unei expresivităţi concise/ lapidare. 



A Domnului iaste pământul 
şi plinele ei [lui], 
toată lumea 
şi toţi cei viiu [trăiesc] spr-insa. 

El în mare urzitu-le-au 
şi în râure gătitu-le-au. 

Cine sui în pădurea Domnului? 
şi cine stătu 
în locul sfânt al Lui? 



Nevinovatul 

cu mânile 

şi curatul 

cu inema 
ce nu priimi în deşert 
sufletu său. 
(Ps. 23, 1-4) 



79 



El în mare urzitu-le-au/ şi în râure gătitu-le-au indică 
tendinţa de găsire a unui ritm şi a unei rime, acolo unde textul 
o permite. 

Dar şi pluralul râure este poetic şi, pentru noi, 
sună. . .eminescian. 

Cu milostea 206 Ta 
pomeneaşte-mă Tu, 
derept dulceaţa Ta 2 °7, 
Doamne. 

Dulce şi drept Domnul, 

derept aceea 
leage dă greşiţilor în cale. 

Dereage 208 blânzii 
înjudeţ 2 °9 
şi învaţă blânzii 
în calea Sa. /.../ 

Sufletul lui [al dreptului] 
în dulceaţă 210 întră. /.../ 

Vezi plecarea 211 mea 
şi truda mea 
şi lasă toate 
păcatele meale. 

(Ps. 24. 8-10, 14, 19) 

* 

Crez că voiu vedea 



206 Milostivirea. 
2 °7 Pentru bunătatea Ta. 
208 A derege = a îndrepta. 
2 °9 Judecată. 

210 Dulceaţă = bunătate. 

211 Plecarea = smerirea. 



80 



dulceaţa Domnului 
în pământul viilor [al celor vii]. 

(Ps. 26, 19) 

Am mai semnalat şi altădată predilecţia traducerilor 
proprii tipăriturilor coresiene pentru termenii dulceaţă şi 
dulce, care sunt echivalenţi cu: har, virtute, bunătate, fericire. 

După cum vom vedea, mai ales adjectivul/ adverbul 
dulce va fi utilizat intens şi în poezia modernă, Eminescu fiind 
exemplul cel mai elocvent. Dar mai pot fi invocaţi, înaintea lui, 
şi Cârlova sau Bolintineanu. Vom avea prilejul să observăm 
frecvenţa destul de mare a acestui termen şi în lirica de după 
prima jumătate a secolului al XVIII-lea. 

Iar conotaţiile metaforice, privite în lumina tradiţiei 
poetice vechi, transcend semnificaţiile imediate ale cuvântului. 

După lucrul mânilor 
dă lor, 
dă-le dare 
după darea lor /.../ 

Şi înfluri peliţa 212 mea 

şi cu voia mea 
ispovedescu-mă Lui. 

(Ps. 27. 6, 10) 

* 

Glasul Domnului în mare frâmseaţe; 

glasul Domnului frânge chedrii, 
şi frânge Domnul chedrii Livanului. 
Şi însupţiiază-i ca [pe] viţeii Livanului. 

(Ps. 28, 4-6) 

* 



212 P[i]eliţă = trup. 



81 



Că ţinutul mieu 
şi scăpare mie 
eşti Tu. /.../ 

Că scăzu în dureare 
viaţa mea 
şi anii miei 
în suspine; 

nu putu de meserătate 21 3 
vârtutea mea 
şi oasele meale 
turbură-se. /.../ 

Uitat fui ca mortul 

de inemă, 
fui ca vas pierdut. 

Că auzii măiestriile multe 
de vietorii 21 4 demprejur. 

(Ps. 30. 3, 10, 12-13) 

* 

Blagoslovit Domnul 
că înminună mila Sa 
în cetate încungiurată. 

(Ps. 30, 22) 

* 



tăcui şi vechiră-se oasele meale /.../ 
Turnai-mă spre straste 21 s când 
înghimpă-mă spin. 



21 3 Nefericire, suferinţă. 

21 4 Vieţuitorii, vecinii. 

21 s M-am întors spre chin/ suferinţă. 



82 



(Ps. 31. 3, 4) 

* 



Pâlcuiră-se îngerii Domnului 
împrejur de [a] ceia 

ce se tem d-Ins, 
şi izbăveaşte [pe] ei. 

Gustaţi şi vedeţi 
că dulce e Domnul. /.../ 

Ochii Domnului spre derepţi 
şi urechile Lui 
în rugăciunea lor. 

(Ps. 33. 7-8, 14) 

* 



Că de la Tine fântâna vieţei, 
în lumina Ta vedem lumină. 

(Ps. 35, 9) 

Şi Dosoftei va manifesta preferinţă pentru termenul 
fântână (latinesc), în loc de izvor. Este evident că a fost atent 
la traducerile anterioare. Considerăm însă că, în cazul 
traducerilor sale, funcţionează mult mai puţin expresivitatea 
involuntară, în situaţii de acest gen. 

Fără îndoială că Dosoftei a înţeles valoarea stilistică a 
unor exprimări de acest fel, iar, pe de altă parte, nu de puţine 
ori, consultând şi originalul latin, preferă termenii care pun în 
evidenţă latinitatea limbii române. 



încălzi-se inema mea în mine, 
şi întru învăţătura mea 
încinde-se foc. /.../ 



83 



Şi topit-ai ca painjina 
sufletul mieu; 
însă în deşert tot omul. 

Auzi rugăciunea mea, Doamne, 
şi cearerea mea ascultă; 
lacrămele meale nu tăcea. 

(Ps. 38. 4, 15-16) 



în ce chip jeluiaşte cerbul 

la izvoarăle apelor, 
aşa jeluiaşte sufletul mieu 
cătră Tine, Doamne. /.../ 

Toate susurele Tale 

şi undele Tale 
preste mine trecură. 

(Ps. 41. 1, 10) 



Tremeate lumina Ta 
şi deadevărul Tău, 
că eale mă năstăviră 216 
şi băgară-mă în pădurea sfântă a Ta 
şi în satele Tale. 

(Ps. 42, 3) 

Pădure sau codru înseamnă munte, în limba acestor 
texte. însă tocmai această traducere veche poate fi revelatoare 
pentru noi, pentru că această semantică indică sensuri 
religioase ortodoxe. 



216 Mă povăţuiră. 



84 



E binecunoscută tuturor, credem, interpretarea 
codrului sau a pădurii eminesciene ca spaţiu edenic, ca 
reîntâlnire cu Paradisul. 

Am amintit în mai multe rânduri că echivalarea pădurii 
cu imaginea Raiului pierdut de Sfinţii Protopărinţi se vede în 
cântările Triodului. 

Remarcând şi el unele cântări din Triod, Fericitul 
Serafim Rose face următorul comentariu (pe care l-am recitit 
de curând): 

„cum să nu vedem în murmurul cel plin de pace 
al codrilor (unde atâţia nevoitori şi-au aflat adăpost) 
amintirea Raiului de verdeaţă lăsat nouă la început, 
spre sălăşluire şi hrană, şi existând încă pentru cei în 
stare să se înalţe, împreună cu Sfântul Pavel, spre a-1 
zări?" 21 7. 

Iar Fer. Serafim nu îl cunoştea pe Eminescu şi nici nu 
ştia expresia: codru-i frate cu românul... 

Incitant pentru noi este şi faptul că traducătorul 
coresian utilizează cuvântul sate, pentru a denumi ceea ce în 
Septuaginta este opoc; (munte), iar în Vulgata este 
tabernacula (cort). 

Biblia de la 1688 foloseşte termenul lăcaşuri. 

Limba mea 
trestie a cărtulariului 
curând scrie. 

(Ps. 44, 2) 

* 



Sui Dumnezeu în strigări, 
Domnul în glasul bucinilor /.../ 



21 7 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul 
începuturilor. Perspectiva creştin-ortodoxă, în româneşte de Constantin 
Făgeţan, tipărită cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi 
Teleormanului, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 126. 



85 



(Ps. 46, 5) 

* 

Mare Domnul 
şi lăudat foarte /.../ 
în pădurea sfântă a Lui. 

Dulce rădăcinilor bucurie 
în tot pământul. 

Pădurile [munţii] Sionului, 
cost ele seaverului [nordului], 
cetatea împăratului mare 218 . /.../ 

Că amu împăraţii pământului 
adunară-se, 
adunară-se depreună. 

Ei văzură aşa, 
mirară-se, 
legănară-se; 
tremuri priimi [în] ei. 

Aciia dureare 
ca născătoare, 

cu duhul buriei 
frânge corăbiile tarsisilor. 

Că auzim, 
aşa şi văzum... 

(Ps. 47, 1-7) 

* 



218 Biblia de la 1688 traduce: „Cu bună rădăcină, bucurie a tot 
pământul, măgurile [munţii] Sionului, coastele crivăţului, cetatea 
împăratului Celui mare" (Ps. 47, 2-3). 



86 



Dumnezeul dumnezeilor 
Domnul zise 
şi chemă pământul. 
De [la] răsăritul soarelui 
până la apus. 

De [din] Sion 
dulce frâmseaţa Lui. 

Domnul aiavea vine, 
Dumnezeul nostru 
şi nu tace. 

Foc într-îns 
aprinde-se 
şi demprejurul Lui 
bură mare. /.../ 

Ale Meale sunt 
toate vitele dumbrăviei, 
vite în codri 
şi boi. 
Cunoscui 
toate pasările ceriului /.../ 

Rostul tău 
înmulţi rău 
şi limba ta 
împletia 
înşelăciune. 

(Ps. 49. 1-5, 11-12, 20) 

# 

împlemu-ne 
de dulceaţa caseei Tale /.../ 



Găti pădurile tăria Sa, 



87 



încins cu silă [putere], 
turbură adâncatul mărei, 
sunetul undelor ei / .../ 

Râul [Dumne]zeului 
împlu-se [de] apă; 
gătit-ai gustare lor 
că aşa este gotovirea 21 ?. 

Brazdei ei adăpaşi 
şi înmulţişi 
grâurele ei 
în picăturile ei, 
veselescu-se în lucoare. 

Blagoslovi cununa anului 
cu dulceaţa Ta 
şi câmpii Tăi 
satură-se de gras 220 . 

întregi-se 
frumoasa pustie 

şi cu bucurie 
codrii incingu-se. 

înveştiră-se 221 
berbecii oilor 
şi văile 
[în]mulţiră grâu. 

(Ps. 64. 5, 7, 10-14) 

Se foloseşte aici, pentru prima dată, în această Psaltire, 
termenul lucoare, pe care Dosoftei îl va utiliza foarte frecvent. 
O opţiune terminologică, din partea ierarhului Moldovei, care 
vădeşte preferinţele sale de ordin stilistic. 



21 9 Gotovire = gătire, pregătire. 

220 De grăsimea/ bogăţia câmpiilor. 
221 A se învesti = a se îmbrăca. 



88 



în ce priveşte formularea adâncatul mării, în loc de 
adâncul mării, termenul utilizat aici, deşi a ieşit din uz, oferă o 
nuanţă poetică aparte exprimării. Parcă se adânceşte marea... 

L-a utilizat însă şi Budai-Deleanu, în Ţiganiada, 
remarcându-i sonoritatea sugestivă şi convertindu-1 adjectival, 
atunci când a dorit să explice tendinţa negativă a omului care 
pofteşte la răul aproapelui: Deci pentru că râvni el îndată/ 
Când văzu, nu este dracu de vină,/Ci voia lui spre rău 
adâncată! 222 . 

Dar l-a remarcat, ulterior, şi Emil Botta: Trece luminat/ 
acel fermecat,/ cu ochi clocotit,/ cu ochi adâncat/ de noapte 
săpat (Alb, alb imaculat). 

Poeţii găsesc poezie şi-n bortă de mare adâncată... 

Ce[l ce] întoarce marea în uscat 
în râure trecu cu picioarele /.../ 
Ce[l ce] ţine cu vârtutea Sa veacurele /.../ 

Dau Ţie rugăciunile meale - 
ce ziseră undele meale 
şi grăi rostul mieu în grija mea. 

(Ps. 65. 5-6, 13) 

* 

Spăseşte-mă de lut 
[ca] să nu mă întin; 

izbăveaşte-mă de urâţii miei 
şi de 
adâncate ape, 



222 Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor. 
Poemation eroi comico-satiric alcătuit în doaosprăzece cântece, ediţie 
îngrijită de Florea Fugariu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1985, p. 232. 



89 



să nu [mă] neace 
[pe] mine vihorul apelor, 
nece 

să înghiţă [pe] mine 
adâncatul, 

nece să se pleace 
de [la] mine 
puţul rostului Tău 22 3. 

Auzi-mă, Doamne, 
că dulce e 

milostea [mila] Ta; 
după miluirea Ta 
caută spre mine. 

Nu întoarce faţa Ta 
de la feciorul Tău, 
că [mă] scârbesc curând, 
auzi-mă! 

(Ps. 68, 17-20) 

* 



Tu spărseşi 22 4 
fântâni şi izvoară, 

Tu secaş[i] 
râurele Etamului. 

A Ta e zioa 
şi a Ta e noaptea; 
Tu sfârşit-ai [săvârşit-ai] 
zorile 
şi soarele; 

Tu faceşi 



22 3 Izvorul cuvântului Tău. 

22 4 în sensul: ai făcut să izvorască. 



90 



toate frâmseţile pământului. 
Vara 
şi primăvara 
Tu faceşi-le. 

(Ps. 73, 16-19) 



* 



Luminezi Tu minunat 
den [din] păduri de veac; 

turburară-se 
toţi neînţelepţii cu inema. 

(Ps. 75, 4-5) 



Deşchiz în price [pilde] rostul mieu, 
spuiu măiestriile 
de [la] început. 

(Ps. 77, 2) 



# 



[Dumne]zeul mieu, 
pune[-i pe] ei ca roata, 
ca trestiia între faţa vântului, 
ca focul ce arde dumbrăvile, 
ca văpaia ce aprinde pădurile. 

(Ps. 82, 12-14) 



Ale Tale sunt ceriurile 
şi al Tău e pământul; /.../ 
austrul şi marea 



91 



Tu faptu-le-ai. 
Tavor şi Ermon în numele Tău 
bucurară-se. /.../ 

Pomeneaşte ce iaste 

a mea făptură; 
doară în deşert fapt-ai 
[pe] toţi fiii oamenilor? 
Cine e om să vie [să vieze] 
şi nu veade moarte, 
[şi care] izbăveaşte sufletul său 
de mâinile iadului? 

(Ps. 88, 12-13, 46-47) 

* 

întru început 
Tu, Doamne, pământul urzişi 
şi faptele mâinilor Tale sunt ceriurile. 

Eale pier, 
e Tu lăcuieşti 22 s 
şi toate ca cămaşa învechescu-se 
şi ca [pe un] veşmânt 
învolbi-le 226 
şi schimbă-se. 

E Tu Acela[şi] eşti 
şi anii Tăi nu scad. 

(Ps. 101, 26-27) 

* 



22 s Şi Tu locuieşti [în veac]. 

226 A învolbi = a înfăşură, a înveli (a înfăşură pânza pe sul), a o face 
val, a găti firele pentru năvădit, a suci caierul. Aici este o profeţie despre 
sfârşitul lumii, în care se spune că cerurile se vor strânge ca un sul. 



Că El cunoscu făptura noastră. 
Pomeani că ţărână sem. 
Omul ca iarba; 
zilele lui 
ca florile satelor. 

(Ps. 102, 14-15) 

* 

Pus-au râure în pustie 

şi ieşitele apelor 
în seate[in sete] 22 ?. /.../ 

Şi pus-au pustiia în iazere de ape 
şi pământul fără de apă 

în ieşirea apelor 
şi băgă aciia flămânzii 
şi feaceră cetăţi în fire 
şi semănară agre [ogoare] 

şi răsădiră viii 
şi feaceră plod de viaţă. 

(Ps. 106, 33-37) 

* 

Izvor trecu sufletul nostru. 
Amu trecu sufletul nostru 
[prin] apă nestătută. /.../ 

Sufletul nostru 
ca pasărea izbăvi-se 
de cursa vânătorilor. 

Cursa frânse-se 
Şi noi izbăviţi fum. 



22 7 Domnul a pus izvoarele în sete. Adică, traducând 
poetică: a secat izvoarele apelor. 



(Ps. 123, 4-5, 7-8) 



* 

La râul Vavilonului 
aciia şezum 
şiplânsem 
când pomeniiam Sionul. 

în salce, pre mijloc de ea, 
Spânzurăm organele noastre. 

(Ps. 136, 1-2) 

Descoperim asemănări sonore cu poezia Miezul iernei, 
a lui V. Alecsandri. Aici, în templul universului: Munţii sunt a 
lui altare,/ codrii - organe sonoare/ Unde crivăţul 
pătrunde, scoţând note-ngrozitoare. 

în ceea ce priveşte expresia şezum şiplânsem, pe care o 
preia şi Dosoftei în Psaltirea pre versuri, e notoriu faptul că 
Nichita Stănescu a remarcat-o şi a şi folosit-o în poezia sa. 

Şi ziş: „Amu untunerecul călcă-mă?" 
Şi noaptea 
lumânarea hraneei meale. 
Că untunerecul 
nu întunecă-se de mine, 

şi noaptea 
ca zioa lumina-se-va. /.../ 

Nu ascunde-se osul mieu de Tine 
ce fapt- ai în ascuns. /.../ 
Nefaptul mieu 
văzură ochii Tăi. 

(Ps. 138, 11-12, 15-16) 



94 



Omul deşertului 
podobi-se 228 , 

zilele lui 
ca umbra trec. 

(Ps. 143, 4) 



Cum spuneam, multe dintre aceste asocieri de cuvinte 
sau formulări inedite, pentru un cititor contemporan, sună 
neaşteptat de modern (chiar modernist). 

Exemplele ar putea să se înmulţească, dar nu ne-am 
propus, pentru moment, o cercetare exhaustivă a Psaltirii 
coresiene. 

Remarcăm rafinamentul poetic care însoţeşte relatarea 
actului creator al lui Dumnezeu şi descrierea lumii, a 
universului pe care El îl creează, aşezându-1 sub stăpânirea 
omului. 

Vom regăsi această viziune în toată literatura veche, dar 
şi mai târziu. 

Acest rafinament poetic este o particularitate a Sfintei 
Scripturi, care mlădiază - prin aceste traduceri, necesare 
Bisericii - limba română şi o formează după asemănarea 
cuvântului sfânt şi după poezia frumuseţii dumnezeieşti 
imprimate în lume. 

Cu această frumuseţe a harului Său, El a pecetluit 
făptura, universul, toate cele din cosmos, care sunt faptele 
degetelor/ mâinilor Sale. 

Acelaşi rafinament extraordinar în sesizarea detaliilor 
frumuseţii cosmice îl moştenesc şi îl preiau atât Dosoftei şi 
Antim Ivireanul, cât şi Dimitrie Cantemir. Dar şi poeţii 
romantici şi moderni, care sunt conştienţi de izvorul scriptural 
şi bisericesc al poeziei cosmice pe care o transpun în versurile 
lor, cât şi al poeziei limbii române, formate pe calapodul 
acestei gândiri. 

Dumnezeu creează o lume fascinantă, luxuriantă, 
bogată în expresia vieţii şi a fenomenelor. Iar genialitatea 



228 S-a asemănat. 



95 



Scripturii, adâncul inspiraţiei dumnezeieşti rezidă în aceea că 
expresia biblică nu este barocă. 

Poezia Scripturii e o sculptură în cuvinte, într-o linie 
clară şi pură, care înşurubează ochii cititorului în adâncul 
înţelesurilor, acolo unde acesta se pironeşte asupra unei 
frumuseţi cu mult mai uluitoare decât dacă s-ar încerca 
descrierea ei fastuoasă printr-o cascadă de metafore şi figuri 
de stil. 

Simplitatea, pe care o vor redescoperi, într-o anumită 
măsură, poeţii moderni, îşi are poezia ei sublimă, fără 
necesitatea unor suplimentări expresive care ar atrage atenţia 
asupra limbii, dar nu şi a abisului semantic şi al cunoaşterii. 



96 



Psaltirea în versuri a lui Dosoftei 



Versificând Psaltirea (tipărită la Uniev, în 1673, cu 
titlul: Psaltire a svântului proroc David), mitropolitul 
Dosoftei al Moldovei nu doar traduce textul în româneşte (se 
va folosi, de altfel, ca şi în cazul cărţilor de cult, de traducerile 
anterioare), dar este, în acelaşi timp, teolog şi poet. 

Este teolog pentru că, fiind silit de necesităţi prozodice, 
el exprimă perifrastic sensul scriptural, oferind nu doar o 
aproximare, ci o interpretare în limitele cugetării şi ale 
hermeneuticii ortodoxe: 

„Dosoftei evocă, în chiar fila de titlu a tipăriturii 
din 1673, cele două faze pe care le parcursese elaborarea 
- îndelungată - a cărţii: «Psaltire a sfântului proroc 
David, pre limbă rumânească [...], din Svintele Scripturi 
a Svinţilor Părinţi, dascălilor Svintei Beserici, şi de-acia 
pre verşuri tocmită în cinci ani foarte cu osârdie mare, 
de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Ţara 
Moldovei»" 221 ?. 

Metrificând psalmii, Dosoftei apelează la „amplificări 
ale textului biblic, care nu se găsesc în Kochanovski 2 3°" 2 3i. 

El recurge la Svintele Scripturi a Svinţilor Părinţi 
pentru interpretare, pentru o perifrază dogmatică în tradiţia 
patristică a Ortodoxiei. 

Şi estepoef nu numai pentru că reuşeşte să construiască 
rime şi picioare metrice, ci şi pentru că gândeşte poetic: 



22 9 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. I, Ed. 
Universităţii Bucureşti, 1994, p. 410. 
2 3° Jan Kochanowski: 

http : / / en.wikipedia.org/ wiki / Jan_Kochanowski . 

23 1 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefaţă de Dan 
Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simionescu, ediţie îngrijită de 
Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 
1996, p. 191. 



97 



„Dosoftei întemeiază, cu această monumentală 
operă, pre verşuri tocmită în cinci a[n]i foarte cu 
osârdie mare, limbajul poetic românesc" 2 3 2 . 

Studiile asupra psalmilor versificaţi ai lui Dosoftei au 
scos la lumină destule fapte semnificative pentru înţelegerea 
motivaţiilor şi a procedeelor sale literare. Nu intenţionăm să le 
recapitulăm acum. 

Remarcăm însă un aspect esenţial, asupra căruia a atras 
atenţia Dan Horia Mazilu, şi anume modul în care concepe şi 
realizează Dosoftei versificarea. 

El subliniează faptul că era vorba de un procedeu în 
esenţă retoric, instrumentat şi de Cantemir în Istoria 
ieroglifică. Cu singura diferenţă că Dimitrie Cantemir 
păstrează aspectul prozaic în opera sa, nerecurgând la 
idiograma versificată a expunerii. 

Mazilu demonstrează peremtoriu această mentalitate 
retorică (o retorică teologică) aflată sub umbrela poeziei, 
exemplificând prin textele publicate de Dosoftei în paralel cu 
Psatirea versificată, şi anume: Acatistul şi Paraclisul Precistei, 
Canonul de la Sâmbăta Paştilor şi Canonul la toţi sfinţii: 

„o carte de poezie, deci, Imnul Acatist, introdus 
în oficiere de patriarhul constantinopolitan Serghie I, în 
veacul al VH-lea este - cu cele 12 condace şi 12 icoase 
ale sale, fiecare icos fiind urmat de câte o litanie - o 
culme a imnografiei bizantine, cu autori faimoşi într-un 
şir ce începe cu Chirii al Alexandriei 2 33 şi se isprăveşte 
cu Roman Melodul 2 34 şi Andrei din Creta 2 35. [...] 

[Dosoftei] transcrie, pe alocuri, versiunea în 
proză pe care lucra (tălmăcită de el sau rezultată, mai 
degrabă, din prefacerea unei traduceri mai vechi), 
modificând ritmul frazei şi realizând chiar rime, 



2 3 2 Al. Andriescu, Studiu introductiv la: Dosoftei, Opere 1 (versuri), 
ed. critică de N. A. Ursu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. XVI. 

2 33 A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Chiril_al_Alexandriei. 

2 34 Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Roman_Melodul. 

2 35 Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Andrei_Criteanul. 



98 



obţinute «prin simpla schimbare a topicii» (Mariana 
Costinescu 2 36). 

Fraza amorfă a tălmăcirii translate în acest chip 
capătă mărci ce o disting, înnobilând-o vădit: 

Ms. nr. 540 B.A.R.: 

Bucură-te că ai oborât din scaun pre 
muncitoriul cel fără de omenie; 

Bucură-te că tu eşti îndreptătoarea cea 
înţeleaptă a credincioşilor; 

Bucură-te veselia a toate rodurele; 

2. Bucură-te că tu eşti veselia a toate 
seminţiile; 

Bucură-te ruga Giudeţului [către 
Judecătorul] celui dirept pentru păcătoşi; 

2. Bucură-te că tu rogi pre Giudeţul cel 
dirept pentru păcătoşi; 

Bucură-te iertarea a mulţi păcătoşi; 

2. Bucură-te că tu eşti iertarea a mulţi 
păcătoşi [...]. 

Acatistul Dosoftei: 

Bucură-te că pre muncitoriul cel fără de 
omenie l-ai scos din boierie [...] 

Bucură-te credincioşilor povaţă de curăţie; 

[•••] 

Bucură-te tuturor rudelor [neamurilor] 
bucurie; [...] 

Bucură-te a Giudeţului drept rugătoare; 
Bucură-te a păcatelor multă iertare... 



2 3 6 Una dintre lucrările sale: Codicele Voroneţean, ediţie critică, 
studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucureşti, 
Editura Minerva, 1981. 



99 



[...] Cred că exerciţiile ordonate de aceeaşi 
deprindere ritoricească au dus şi la apariţia pasajelor 
versificate din Paraclisul lui Dosoftei. 

Deloc întâmplător, alcătuirea acestei cărţi 
coincide (dacă nu cumva chiar precede), verosimil, cu 
şlefuirea Psaltirii în versuri. 

Aranjând lungi fragmente ale versiunii în proză 
în «structuri ritmate şi, de multe ori, chiar rimate» [...] 
Dosoftei îşi făcea, desigur, mâna : 

La loc de răotate 
Plecat în neputinţe 
S(v)inţia ta Fecioară 
Să-mi trimiţi sănătate 
Schimbându-mă din boală /.../ 
O, prealuminte nuor, 
A lui Dumnedzău Maică, 
Pre ceia ce ne luptă, 
Le dă durere multă, 

Cu s[vâ]nta ta direaptă. 

Vestită de putere, 
Pre cei din grele scârbe 
Le fii Fecioară dvorbă, 
Pre cei din strâmbătate 

îi apără şi-i scoate. 

[...] Rămân la părerea că aceste versuri din 
Paraclis au o semnificaţie aparte în ansamblul 
compunerilor în stihuri puse pe seama lui Dosoftei. 

Pe lângă ştirile pe care le oferă în legătură cu 
practicarea unor foarte utile exerciţii, etape 
semnifcative pe drumul deprinderii unui meşteşug ale 
căror rezultate se vor cristaliza, superb, în 
monumentala Psaltire - şi apoi în celelalte, foarte 
multe, scrieri în versuri ale mitropolitului - ele ne 
dezvăluie două (cel puţin) construcţii din aparatul 
conceptual ale scriitorului: dominanta retorică sub care 
Dosoftei (ca şi alţi - cei mai mulţi - condeieri ai acestui 



100 



timp) îşi aşază întreprinderea literară [...] şi 
mecanismul pus în lucru spre desăvârşirea ei. 

Sigur că acest mecanism nu poate fi despărţit - 
în cazul de faţă - de harul autentic al creatorului. Dacă 
eu operez aici această disociere, o fac doar din motive ce 
ţin de ierarhiile analizei" 2 ^. 

Cercetătorii, Mariana Costinescu şi apoi Dan Horia 
Mazilu, au semnalat poeticitatea acestor alcătuiri, fapt care 1-a 
determinat pe cel din urmă să înainteze (am văzut) ipoteza 
unor exerciţii de poezie întreprinse de Dosoftei, metrificând, 
secvenţial, Acatistul şi Paraclisul, cel mai probabil înaintea 
şlefuirii Psaltirei. 

Nu ştiu exact la ce s-a gândit D. H. Mazilu, dar bănuiesc 
că intuiţia sa a mers pe acest traseu: dacă Dosoftei a tradus 
iniţial Psaltirea din slavonă (având sub ochi însă şi textul 
greceasc, latin şi ebraic), în proză, apoi a versificat-o, dar a 
tipărit mai întâi varianta în versuri, înseamnă că ordinea 
tipăriturilor nu indică şi ordinea impulsului şi a exerciţiilor 
sale literare. 

în consecinţă, versificarea Acatistului şi a Paraclisului, 
pornind de la modelele imnografice bizantine şi de la 
excepţionala lor poezie, putea să fie un exerciţiu anterior şi 
determinant pentru versificarea Psaltirei, chiar dacă cele două 
imne, tipărite - de altfel - odată cu Psaltirea, au rămas într- 
un stadiu de prelucrare nedesăvârşit. 

Mitropolitul Dosoftei a încercat să urmărească 
poeticitatea originalului literar bizantin, după cum se poate 
lesne remarca şi din lectura textelor alăturate ale Acatistului 
Născătoarei de Dumnezeu (Okog cc / Icosul I), deşi la Dosoftei 
textul are aspect continuu, prozaic, iar cezurile le-am 
identificat după original^ 8 : 

2 37 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. I, op. 
cit., p. 407-410. 

2 3 8 Ideile legate de traducerea Acatistului de către Dosoftei le-am 
formulat în urma unui studiu pe care l-am întreprins pentru Enciclopedia 
Literaturii Române Vechi, proiect care nu a fost încă finalizat şi publicat. 

Articolul nostru îl puteţi citi aici: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/07/01/imnul-acatist/. 



101 



",AyyeXoQ Trp(j0TOOTctTT]ţ 
oupavoBev eiTe|j,4)0r| 
elirelv xfj ©eoxoKCO xb Xalpe' 

Kod abv âoa)|iccTC0 cţ)C0vrj 
oco|iaTOU|iev6v ae ©ecopcov 
Kupie 

e^Loxato Km laxaxo KpauyaCQV 
iTpbg ai)uf|V TOiauTa - 

Xalpe Si'fig r] %apa eKA.â|n|/ei- 
Xalpe 5i'f|<; r\ apa eKA.eu|/ei- 

Xoâpe uoG iTeoovTog 
'A8a|i r\ âvccKA.r|OLg' 
Xalpe tcov SaKpuwv 
xf|g Euag r] A.uxp(OOL^ - 

Xalpe ui|/o<; &\)oavâ$axov 
âvBpQiTLVOLg loYLO|idlg - 
Xalpe PaBog 5uo9ec6pr|TOV 
Kal ' AyykXwv 6(j)8a/l|io"Lg- 

Xalpe Nu|i(j)ri âvu|i(j)euTe-" 2 39. 



înger de nainte de Dvoreţ, | 
din cer trimis fu, 
să spue Născătoarii de 
Dumnedzău bucuriia. 
şi cu fără de trup glas | 
întrupându-Te vădzând, 

Doamne, 
să înspeima şi sta strigând 
cătră insa ca acestea: 

Bucură-te, din carea bucuriiea va străluci! 



2 39 Cf. Ermanno M. Toniolo, Acatistul Maicii Domnului explicat. 
Imnul şi structurile lui mistagogice, prezentare şi traducere de diac. Ioan I. 
Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p. 63-64. 



102 



Bucură-te, prin carea blăstămul să va stinge! 

Bucură-te, cădzutului Adam sculare! 
Bucură-te, lacrămilor Ewei izbăvire! 

Bucură-te, nălţâme nelesne suitâ | 
de cugete omeneşti! 
Bucură-te, adâncime nelesne vădzutâ | 
şi de ochii îngereşti! /.../ 
Bucură-te, nevastă nenevestitâ! 2 4° 

Mariana Costinescu remarca şi alte structuri ritmate şi 
rimate (le-a citat şi Mazilu), indubitabil reuşite stilistice şi 
literare în comparaţie cu textele manuscrise: 

Bucură-te, că pre muncitoriul 
cel fără de omenie 
L-ai scos din boierie! 
Bucură-te, credincioşilor povaţă de curăţie! 
Bucură-te, a Giudeţului dirept rugătoare! 
Bucură-te, a păcatelor multă iertare! /.../ 
Bucură-te, că să buiguiră 

Cumpliţii cercetători! 
Bucură-te, că să veştedziră 
A basnelor scornitori! 2z n 



Ipoteza lui Mazilu ne orientează, însă, spre o altă sursă 
de inspiraţie a poetului Dosoftei, în ceea ce priveşte 
versificarea Psaltirei, şi anume spre izvoarele bizantine ale 
imnului, mai mult decât spre analogul poetic reuşit (e drept, 



2 4° Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, Uniev, 1673, BAR, cota 
CRV 66, f. 5r-5v. 

2 4! Mariana Costinescu, Versiuni din secolul al XVII-lea ale 
,Acatistului" şi „Paraclisului Precistei" în voi. Studii de limbă literară şi 
filologie, voi. III, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1974 (p. 217-239), p. 234- 
235- 



103 



anterior) de Kochanowski şi de posibilele modele occidentale 
luate în discuţie în privinţa acestei întreprinderi poetice. 

Exegeza literară a luat în considerare asemenea 
alăturări, dar a şi constatat că Dosoftei nu-1 pomeneşte 
niciodată pe Kochanowski (nici pe vreun alt poet versificator al 
Psaltirei, dintre cei care, începând cu Clement Marot 2 4 2 , au 
făcut acest exerciţiu dificil) şi nici nu s-a inspirat din opera 
acestuia 2 43. 

Simţul său artistic şi poetic este nativ, dar şi cult- 
complex, din moment ce „este interesat nu numai de 
exactitatea traducerilor, ci şi de expresivitatea lor" şi, chiar 
atunci când are de-a face cu proză extinsă, „năzuieşte mereu să 
dea formă poetică materiei narative" 2 44. 

Adăugăm aici că practica lui Dosoftei, de a imprima un 
ritm poetic, însoţit de metrică şi rimă, icoaselor (uneori şi 
condacele sunt cadenţate astfel) s-a păstrat în Biserică şi s-a 
transmis până astăzi, putând fi adesea reperabilă în unele 
acatiste. 

Există însă şi cazuri excepţionale, ca cel al Imnului 
Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, al lui 
Daniil Sandu Tudor, care este versificat în întregime^. 



2 4 2 A se vedea: 

http : / / en.wikipedia.org/ wiki/ Clement_Marot. 

2 43 Cf. I. C. Chiţimia, Dosoftei, „Psaltirea în versuri", în 
Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, coordonatori I. C. 
Chiţimia şi Stela Toma, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 160-162. 

Volumul se poate downloada de aici: 

http : / / archive.org/ details/ Crestomaţie DeLiteraturaRomanaVeche 

vol.2. 

2 44 Mihai Moraru, Dosoftei, „Vieţile sfinţilor", în Crestomaţie de 
literatură română veche, op. cit. supra, p. 122. 

2 45 Ieroschimonahul Daniil Tudor, Scrieri I, îngrijirea ediţiei şi 
prefaţă de Alexandru Dimcea, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 23-60. 
Spre exemplu, Condacul II şi Icosul II din acest Acatist: 

Condacul II: 

Precistă prea-mângâioasă, 

Doamnă Pruncă Cuvioasă! 

Cu străina cuviinţă a cuvântului Tău cald 

şi chemarea cu priinţă dintru a minţii rugăciune, 

cea dintâi Tu ai intrat la pristolul de minune, 



104 



Ierarhul care a versificat Psaltirea şi a făcut pasul 
introducerii în cultul Bisericii a limbii române, prin traducerea 
Liturghierului şi Molituenicului - dintr-un proiect mult mai 
vast, căci intenţiona a transpune în româneşte şi celelalte cărţi 
de slujbă -, care a participat la traducerea Bibliei de la 
Bucureşti (diortosind varianta lui Nicolae Milescu), a încercat 
să ne ofere şi istoria Moldovei în versuri. Aceasta cuprindea 



sfânta-sfintelor din om, locul nostru de smarald. 
Cu îndrăznită înţelepciune, 

Tu ai spart cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn 
biruind blestemul firii, greul vieţii noastre domn, 
prin puterea curăţiii, pentru care pururea 
Celui ce ni te-a dat să-i rostim înflăcărat: Aliluia! 

Icosul II : 

Fecioară a neînseratului veac, 

Sfântă Maică a Luminii! 

Ascultă-ne şi pre noi cei din păcat 

netrebnicii fii ai tinii! 

Preablândă, bună, Preasfântă Fecioară 

poiata Domnului Iisus! 

dezleagă-ne blestemul ce ne-nzăvoară 

deschide-ne „calea de sus". 

Ca prin aprinsă descoperire, 

arcana doritului Mire 

şi noi să putem aşijderi cânta 

aşa cum Moisi dezlegat de sanda, 

cu faţa în văpaia de rug, 

fierbinte de har Ţie îţi striga 

unele ca acestea-n amurg: 

Bucură-Te tulpină de lumină a Rugului nemistuit 
Bucură-Te pridvorule de smirnă prin care Dumnezeu S-a ivit 
Bucură-Te inel al unui foc ce-i mai presus de cer 
Bucură-Te dezlegare care topeşti tot lăuntricul ger 
Bucură-Te toiag cu floare întru a inimii călătorie 
Bucură-Te fir de răcoare izvorât în lăuntrica pustie 
Bucură-Te parafă de jar în suflet pătrunsă 
Bucură-Te zăpadă a minţii de nicio patimă ajunsă 
Bucură-Te măsura a opta a împărăţiei din noi 
Bucură-Te învăţătură scoasă din bucuria de apoi 
Bucură-Te miare sărutată cu duhovnicească minune 
Bucură-Te Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune. 



105 



128 de stihuri, iniţial, inserate în prefaţa la Molituănicul de- 
nţăles (Iaşi, 1681), fiind revăzută şi extinsă, apoi, în 
manuscris 2 ^. 

Versurile nu sunt lipsite de har artistic şi putem extrage 
din toate aceste fapte concluzia unui exerciţiu literar şi de 
versificaţie în limba română îndelungat, practicat de Dosoftei. 

O abnegaţie care nu poate fi înţeleasă şi explicată în 
absenţa unei tradiţii literare şi poetice, deşi în veşmânt slavon, 
care să determine un asemenea gust şi zel pentru această 
îndeletnicire artistică, chiar dacă ea nu se înscrie în cadrele 
plăcerii estetice pure. 

Revenind la Psaltire, dorim să urmărim în psalmii 
versificaţi ai lui Dosoftei nu numai performanţa metrificării, 
care este remarcabilă, dar şi resorturile lirice şi retorice care 
ţin de practica oratorică specifică omiliei şi hermeneuticii 
bizantine, poezia dogmatică 2 *? şi poezia cosmică, pe care am 
început să o urmărim în Psaltirea coresiană. 

Dorim să ilustrăm şi promovarea unor anumite 
concepţii, proprii Ortodoxiei isihaste, care vor avea un viitor 
demn de remarcat în lirica românească, precum şi alte câteva 
aspecte care nu au fost aduse în atenţie anterior. 

Universul este creaţia ex nihilo a Dumnezeului treimic: 
A Ta este, Doamne, lumea şi pământul,/ Ce le-ai împlut 
singur dintâi cu cuvântul (Ps. 23, i-2) 2 48. 

E o precizare dogmatică rezonantă în concepţia 
psalmilor: 

Ce Tu, Doamne, ceriul şi pământul/ Le-ai făcut din 
voaie [de voia Ta] cu cuvântul /.../ Să fiţi blagosloviţ de 
Domnul,/ Ce-aufapt ceriul, pământul şi omul (Ps. 113, 29-30, 
61-62); El au fapt ceriul cu cuvântul/ Ş-au întărit tot 
pământul (Ps. 120, 5-6). 



2 4 6 Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. II, 
op. cit., p. 148-152. 

2 47 Eugen Negriei distinge psalmi morali şi psalmi dogmatici, în: 
Poezia medievală în limba română, op. cit., p. 30. 

2 4 8 Urmărim textele reproduse în: Dosoftei, Opere 1 (versuri), op. 
cit. supra. 



106 



Sau: Ce-au poruncit sângur cu cuvântul/ De s-au făcut 
ceriul şi pământul (Ps. 133, 13-14), etc. 

Dumnezeu a gândit lumea din veşnicie şi a adus-o întru 
existenţă atunci când a dorit, într-o armonie deplină, 
nemaiexistând nimeni care să cunoască sfatul Treimii şi 
gândul Său: 

Cela ce-au pus stelelor măsură/ Şi numere careaş pre 
făptură [care a dat nume stelelor],/ Mare este Domnul de 
tărie,/ Şi gândul Lui nime nu-i să-l ştie (Ps. 146, 13-16); Că 
Domnul au cugetat cu gândul/ De le-au făcut [cele ce există] 
şi-Iţân toate rândul [orânduiala, ordinea] (Ps. 148, 15-16). 

Hristos Dumnezeu este Lumină şi Iubire arzătoare şi, 
într-o exprimare mistico-simbolică, are sălaşul în soare,/ De 
scripeşte şi dă strălucoare,/ Ca un Mire când stă de purcede / 
Dintr-a Sa cămară unde şede. /.../ Şi nu-i nime să-I scape de 
boare,/ Să s-ascunză de Dâns la răcoare (Ps. 18, 13-16, 21- 
22). 

Mirele acesta este însăşi Frumuseţea şi Arhetipul 
frumuseţii umane, de Care nimeni nu se poate ascunde în 
răcoarea nefiinţei sau a nevederii Sale, nu se poate 
autodesfiinţa ontologic, ci doar se poate desfigura prin 
refuzarea acestei asemănări cu El (vom vedea mai târziu 
psihologia omului păcătos, sub condeiul lui Dosoftei): 

Limba îm voi face condei de scrisoare/ A scriitori 
grabnic ce nu-i pre sub soare,/ Cu cât eşti de ghizdav [frumos, 
minunat] să-Ţ scriu în frâmseţe,/ Că-ntreci pre toţ giunii cei 
din tinereţe (Ps. 44, 3-6). 

Creatorul acesta a făcut şi lumea întreagă, după chipul 
Său, ca frumuseţe şi lumină materială: 

Văz că-i tocmit ceriul de mânule Tale, 
Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. 
Ai tocmit şi luna să crească, să scază, 
Să-ş ia de la soare lucoare din rază. 



Stele luminate ce lucesc pre noapte, 
De dau cuviinţă, Tu le-ai urzât toate. 



107 



(Ps. 8, 9-12) 

* 



De la Tine z[i]ua luminează, 
Şi noaptea cu stelele dă rază. 
Tu ai tocmit luna de dă zare, 
Şi soarelui i-ai dat de răsare. 

Tu i-ai dat pământului frâmseţe, 
De l-întoarce vara-n tinereţe. 
Primăvara-i de Tine făcută, 
Să plodească roua roadă multă. 

(Ps. 73, 65-72) 

* 



Că mare Domn este Domnul /.../ 

Că-I este lumea pre mână, 
Cu pământ şi cu ce-i plină, 
Şi munţâi cu dealuri nalte 
Supt cuvântu-I sunt plecate. 

Şi marea cu nalte valuri 
A Lui este-n toate laturi. 
Şi-i de mâna Lui lucrată 
Toată laturea uscată. 

(Ps. 94, ii, 15-22) 

* 



Şi Tu, Doamne, cu cuvântul 
Dintăi ai urzât pământul, 

Şi ceriurile ce-s nalte 
Sunt de mâna Ta lucrate. 



108 



(Ps. 101, 89-92) 

* 

Toate, ce vru Domnul a le face 
Pre pământ şi-n cer, le-au fapt cu pace, 
în mări şi pre la toată genunea, 
De ş-au ivit Dumnezău minunea. 

Suind nuori de preste hotară, 
în ploi fece fulgere cu pară, 
Dintr-a sale cămări scoţând vântul, 
De-I face porunca şi cuvântul. 

(Ps. 134, 11-18) 



Creaţia aceasta este o urzeală desăvârşită, cu soare, 
lună, stele, munţi cu dealuri nalte şi mări cu nalte valuri, o 
lume nu doar înaltă, ci şi adâncă de genuni, vie şi dinamică, 
pe scena căreia se mişcă nori, fulgere cu pară şi vânturi. 

Dumnezeu, cu mânule Sale, a făcut stele luminate, pe 
care Tu le-ai urzât toate şi - arghezian - de mâna Lui lucrată 
este toată laturea uscată, adică a pământului frâmseţe. 

Luna dă zare nopţii, am zice, amintindu-ne de Blaga, cu 
largi fiori de sfânt mister... 

„Dosoftei laudă lumea proaspătă, luminoasă, 
veselă chiar, plină de minuni, edenică..." 2 ^. 

Aceste trăsături care le vom regăsi aidoma la Antim 
Ivireanul şi ele se vor imprima în urzeala/ textura literară a 
poeziei româneşti moderne şi o vor personaliza din interior. 

„Această sacralizare cosmică îşi va pune o 
pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii 
româneşti" 2 5°. 



2 49 Manuela Tănăsescu, op. cit., p. 348. 
2 s° Idem, p. 343. 



109 



Aceste versuri nu doar „vădesc un suflet cu ochii 
deschişi şi spre frumuseţile naturii"^ 1 , ci natura paradisiacă 
(în stare să fie avangarda frumuseţii paradisiace) este un 
corelativ al dogmelor teologice, care susţin crearea lumii de 
către un Dumnezeu, Care este Izvorul frumuseţii şi al curăţiei/ 
fecioriei. 

Ea este, totodată, o prelegere cosmică expusă 
permanent în faţa conştiinţei umane, care e un public întins pe 
tot pământul. 

Când Immanuel Kant 2 5 2 se arăta impresionat numai de 
cerul înstelat de deasupra sa şi de legea morală din sine 
însuşi, îşi descoperea amprentarea teologică. Fiindcă nu făcea 
decât să-1 reformuleze pe Sfântul Pavel, care, mai întâi, a 
afirmat că universul este o carte de înţelepciune şi că legea 
conştiinţei sau legea morală se află dintru început în fiecare 
om, cultivat sau necultivat: 

„Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, 
înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi 
dumnezeire (Rom. 1, 20). [...] 

Când păgânii, care nu au lege, din fire fac ale 
legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege" (Rom. 2, 
14). 

Epistola paulină către romani era, de altfel, preferata lui 
Luther 2 53 şi, prin el, capătă o importanţă deosebită în aria 
protestantă de gândire, iar Kant nu avea cum să o ignore. 

Eminescu putea afla la Kant şi Schopenhauer 2 54 sau la 
romanticii germani o stilistică filosofică modernă, conformă 
cu spiritul vremii şi cu răul secolului, dar nu mai multă 
filosofie decât găsea în arhiva spiritualităţii proprii. 

De aceea, ni se pare inconsistentă afirmaţia Zoei 
Dumitrescu-Buşulenga: 



2 5!N. Cartojan, op. cit., p. 192. 

2 s 2 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant. 

2 53 Martin Luther: http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther. 

2 54 Arthur Schopenhauer: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Arthur_Schopenhauer. 



110 



„în imperativul categoric kantian din Critica 
raţiunii practice i se părea că găsise cheia acordării sale 
lăuntrice. 

Adâncimile lumii morale, frumuseţea şi 
gratuitatea acelei norme universale sădite în noi, la fel 
de frumoasă ca cerul înstelat desupra noastră, i-au dat 
un punct de sprijin în univers, un reper al perfecţiuniii 
interioare posibile" 2 55. 

în opinia noastră, Kant nu făcea decât să n 
reamintească, eventual, de imperativul moral. 

Cosmosul este prima sursă de cultură a omului, un 
interlocutor intelectual pe măsura raţiunii sale, prima sa 
Academie de teologie şi filosofie, în timp ce în interior, 
conştiinţa sa este un nomocanon drastic. 

Şi în afară, şi în sine însăşi, fiinţa umană are cărţi 
nescrise, busole sau repere negreşite spre adevăr. 

Ne situăm într-o tradiţie - pe care o urmărim acum la 
Dosoftei, dar de care nu ne vom despărţi niciodată în poezia 
românească şi care va naşte celor mai mari poeţi români, de la 
preromantici şi Eminescu până în epoca modernă (de aceea şi 
insistăm) - pe care o precizează Sfântul Ioan Hrisostom în 
capul cărţii, mai înainte de a începe să comenteze Evanghelia: 

„Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul 
Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată 
încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în 
sufletele noastre. 

Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu 
cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi 
fost scrise cu Duhul Sfânt. [...] 

Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu 
Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moise, ci a vorbit 
cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. 

Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, 
atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de 



2 55 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu - Viaţa, ediţie îngrijită de 
Dumitru Irimia, cuvânt înainte Dan Hăulică, Ed. Nicodim Caligraful, 
Mănăstirea Putna, 2009, p. 161. 



111 



însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui 
Dumnezeu" 2 5 6 . 

A fost nevoie de acestea atât în epoca Vechiului 
Testament, cât şi în cea a Noului Testament. 

Asemănător îşi va formula discursul şi Varlaam, în 
prefaţa Cazaniei, fundamentându-şi demersul pe necesitatea 
transmiterii scriptice a înţelepciunii, în contextul declinului 
umanităţii şi al decadenţei istorice. 

De asemenea, acest argument este precizat în Palia 
istorică sau Palia bizantină (supranumită şi Biblia populară): 

„Aceastea deaca audzi Melhii, preveghie într-acea 
noapte, vrând să plinească slujba şi învăţătura 
părintelui său [care i-a cerut să pregătească boi şi viţei 
pentru jertfă înaintea zeilor]. 

într-acea noapte era luna foarte luminată şi 
stealele străluciia foarte. Aceastea deaca vădzu Melhii, 
să miră şi gândi întru sine, dzicând: 

Oh, spre ce lucruri frumoase odihneaşte 
Dumnedzău, Făcătoriul a toate! Duce-mă-voi, de voi 
spune părintelui mieu: „Med bine Acestuia să înălţăm 
jâtuă, decât bodzilor [idolilor] celor muţi şi surzi"... " 2 57. 

Melhisedec fuge în Muntele Eleonului (Măslinilor) şi se 
roagă Dumnezeului pe Care L-a cunoscut prin revelaţie 
naturală, contemplând frumuseţea cosmică: 



2 56 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei, col. PSB, 
voi. 23, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. 
IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 15. 

2 57 Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, IV, Palia 
istorică, studiu filologic, studiu lingvistic şi ediţie de Alexandra Moraru şi 
Mihai Moraru, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2001, 
p. 123. 

Cartea este publicată online: 

http : / / www.teologiepentruazi.ro/ 2010/05/09/ alexandra-si-mihai- 
moraru-palia-istorica/. 



112 



„Svinţiia Ta eşti Domnul Dumnedzău, cela ce ai 
făcut ceriul şi pământul, soarele şi luna şi stealele!" 2 s 8 . 

în acelaşi mod şi Avraam lecturează scriptura celestă: 

„Tatăl lui era făcătoriu de idoli. Şi vădzând 
Avram bozii părintelui său carele îi făcea, zise întru 
sine: 

O, cum face tată-mieu bozii şi le slujaşte lor, şi 
nu poate mie a vesti pre Dumnezeu, Făcătoriul ceriului 
şi al pământului, cela ce făcu soarele şi luna, stelele şi 
marea! [...] 

Melhisedec dzise: Care Dumnedzău te-au 
trimis? Răspunse Avram: Dumnedzău cela ce au făcut 
ceriul şi au dzidit pământul, marea şi soarele, luna şi 
stealele..." 2 59. 

Ne aflăm la o distanţă semnificativă de Apusul Europei, 
care, după despărţirea de Bizanţ, a instituit în cultura sa 
centralitatea Bibliei scrise, fundament pe care umanismul şi 
protestantismul 1-a întărit acolo definitiv - numai o 
reconvertire religioasă îl mai poate zgudui. 

Nu trebuie să înţelegem de aici că Orientul bizantin şi 
est-european s-a concentrat pe o cultură populară. în niciun 
caz! 

Acelaşi Ioan Gură de Aur scrie: Acuzare celor care nu 
citesc Sfintele Scripturi 260 . 

Nu e o recomandare, ci este o obligaţie, transmisă 
panpatristic, şi care a străbătut la noi secolele şi istoria: 
Ispitite Pisaniia (Cercetaţi Scripturile - In. 5, 39). 

Pentru medievalii noştri, cel ce nu ştia să citească era 
dobitoc (Ps. 48, 12) - şi, în capitolul dedicat lui Dimitrie 
Cantemir, G. Călinescu sesiza, în Istoria sa literară, că boierii 
Costini îl apostrofau astfel pe Constantin Cantemir, care era 
iliterat şi căruia îi aminteau acest apelativ. 



2 5 8 Idem, p. 125. 

2 59 Idem, p. 116-117 şi 126. 

260 Idem, p. 545 ş. u. 



113 



Aşadar, există un hiat între Occidentul catolico- 
protestant care absolutizează Scriptura, afirmând exodul lui 
Dumnezeu în cer şi absenţa relaţiilor Sale directe cu oamenii 
(a revelaţiilor), şi Răsăritul ortodox care posedă în continuare 
o biblie cosmică, pe lângă cea scrisă, precum şi experienţa 
mistică a contactelor revelaţionale dintre Dumnezeu şi 
oameni, apărată şi întărită de curentul isihast sub îndrumarea 
unor mari gânditori mistici ca Sfântul Simeon Noul Teolog 261 
(sec. XI), Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama 262 
(sec. XIV), Sfântul Paisie Velicikovski (sec. XVIII) - ca să evoc 
doar câteva nume răsunătoare, dintr-o mare mulţime de 
susţinători ai teologiei vederii lui Dumnezeu. 

Aceste precizări sunt esenţiale pentru a înţelege poezia 
lui Dosoftei şi a urmaşilor săi, efluviile de entuziasm ale 
lirismului, care sesizează firele de lumină şi de har ce străbat 
textura unei naturi şi a unui cosmos, privit ca spaţiu 
securizam, tocmai pentru că e contemplat în ingenuitatea sa. 

Dosoftei urmează, în ce priveşte urzirea cerului şi a 
luminătorilor cereşti, tradiţia traducerilor mai vechi ale 
Psaltirei, precum cele utilizate de Coresi, care precizează, chiar 
mai subtil, că Dumnezeu a urzit toate cu degetele: Că văzu 
ceriul/ vădzură cerurile, lucrul deagetelor Tale, luna şi stelele 
ce-ai Tu urzit... 

Aceleaşi detalii le regăsim şi în Cazania lui Coresi: 

„Şi împărţi lom tocma (ce se zice, pre voia loru- 
şu lăsă pre ei), ca un Iubito riu de oameni şi de feciori, 
întocmai amu deade Dumnezeu oameniloru tuturora 
înţelesu şi samavolnicie [raţiune şi voinţă liberă]. 

Deade lom soarele, luna, stealele, pământulu şi 
totu ce e pre elu. [...] Iar cehi fecioru mai mare şi 
dereptu întru slava Domnului aceastea le primi. Văzu 
ceriulu şi de bunătatea făpturiei cunoscu pre 
Ziditoriulu. «Văzu», zice, «ceriulu, lucrulu degeteloru 
Tale, luna şi stealele ce Tu le-ai urzită». 



261 Ase vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Simeon_Noul_Teolog. 

262 Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Palama. 

26 3 Coresi, Psaltirea slavo-română (1577)..., op. cit., p. 53. 



114 



Văzu amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi 
Domnulu, cela ce o au înfrumuseţatu" 26 4. 

Un alt poem creaţionist, reprodus şi comentat 
(fragmentar) de multe dintre studiile dedicate lui Dosoftei, 
este psalmul 103. 

El detaliază zilele creaţiei şi le relatează într-o reflectare 
poetică, chiar şi în varianta neversificată, cu atât mai mult în 
transpunere poetizată: 

Să Te-mbraci cu mărturie, 

Cu frâmseţe şi tărie, 
Că Tu Te-nveşti cu lumină, 
Ca soarele-n zî senină. 

Şi Ţi-ai tins ceriul ca cortul, 
De l-ai înfrâmşat cu totul, 
Şi i-ai pus deasupra ape, 
Din tinsori să nu să scape. 

Nuorii Ţ[i]-ai pusu-Ţ[i] scară, 
Când vei să pogori în ţară. 
Caii îţ[i] sunt iuţ ca vântul, 
De mărg unde Ţi-i cuvântul, 

Şi ca gândul mărg de tare 
îngerii Tăi cei călare, 
Şi pedestrimea ca focul 
Merge strălucind cu totul. 

Tu-ntemeiez[i] cu cuvântul 
De stă nemutat pământul. 
Tu i-ai datu-i de mainte 
Prăpastea 26 ^ de-mbrăcăminte, 



26 4 Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), publicată de Sextil 
Puşcariu şi Alexie Procopovici, Ed. Atelierele grafice Socec & Co, Societate 
anonimă, Bucureşti, 1914, p. 24. 

26 5 Adâncul mării, al oceanului planetar. 



115 



Şi stă gata să te-asculte, 
Să dea apa preste munte, 

Şi de svânta Ta poruncă 
Va fugi din deal la luncă, 

Că va merge detunată, 
De glasul Tău înspăimată. /.../ 

Copacilor de pre câmpuri 
Tu le dai saţâu pre timpuri, 

Şi chedrilor din Livanul, 
Ce-i răsădeşti pre tot anul. 

Acolo vrăbii ş-or face 
Cuiburi, di-or şedea cu pace, 

Că le este rodionul 
Povaţă, pus de la Domnul. 

Cerbilor le-ai dat să salte 
Pre munţâi cu dealuri nalte, 
Şi iepurilor scăpare 
Le-ai dat s-aibă supt stânci tare. 

Luna ai făcut cu rază 
Să crească-n vremi şi să scază, 
Şi soarele ş-nmereşte 
Apusul ce odihneşte. 

Din tuneric faceş noapte, 
De ies gadinile toate. 
Lupii urlă şi scâncează, 
Când spre vânat să gătează, 

Să-ş[i] ceie şi să-ş[i] răpască 
De la Domnul să-i hrănească, 

Până când răsare soare, 
De mărg cineş la-nchisoare. 

Şi omul, fără de greaţă, 



116 



Iese-n treabă demineaţă, 
De lucrează pănă-n sară, 
Zî de iarnă şi de vară. 

Pentru-aceea, Doamne svinte, 
Să fii mărit de mainte 
De lucruri ce-ai făcut mare, 
Cu sfat bun, cu aşezare! 

Pământul îi plin de fapte [făpturi] 
Ce-ai făcut cu bunătate. 
Şi marea câtu-i de lată, 
Şi largă, şi desfătată, 

într-însă să ţin heri multe, 
Jigănii mari şi mănunte. 
Preste luciu de genune 
Trec corăbii cu minune. 

Acolo le vine toană 
De fac chiţii gioc şi goană. 

(Ps. 103, 5-30, 71-112) 



Psaltirea este o Biblie în mic, chintesenţiată, care repetă 
totul de la geneză până la eshatologie. 

De aceea este cartea din canonul Vechiului Testament 
solicitată cel mai mult în cultul Bisericii, deşi exprimarea sa 
este adesea într-o formă profetică/ umbrită, simbolică, care 
are nevoie de o hermeneutică înaltă şi subtilă. 

Dar tocmai acest fapt o face şi mai agreabilă 
hermeneuticii teologice ortodoxe. 

Iar psalmul 103 este o deuterogeneză, o relatare a 
primelor şase zile ale creaţiei, într-o altă formulă decât cea din 
primul capitol al Facerii. 

Critica literară a remarcat pe drept cuvânt poezia 
acestui psalm, deşi, cu toată amprenta personală imprimată de 
Dosoftei, ea este scripturală în esenţă. 



117 



Dosoftei nu face decât să-i extrapoleze semnificaţiile şi 
să-i aplice o haină lingvistică românească inedită - ceea ce 
nu-i scade câtuşi de puţin din virtuţile de poet . 

Se observă ordinea în care sunt create faptele/ făpturile: 
cerul şi pământul (cf. Fac. 1, 1), prin care Sfântul Maxim 
Mărturisitorul şi alţi Sfinţi Părinţi înţeleg: lumea nevăzută/ 
spirituală şi, respectiv, universul material. Această 
interpretare este urmată şi de cronografele traduse în 
româneşte (Danovici, Rostovski). 

Dumnezeu este Creatorul şi Soarele amândurora, Cel ce 
Se îmbracă ca soarele-n zî senină şi care are miorii scară, 
adică slava dumnezeiască, harul sau energiile Sale necreate. 

Slava Sa o pot sesiza duhovniceşte oamenii sfinţi, când 
vei să pogori în ţară, adică, atunci când Se revelează lor: pe 
Sinai (Sfântului Moise - în timp ce poporul privea temător de 
departe), pe Cârmei (Sfântului Ilie), pe Ermon şi Tabor 
(Sfinţilor Apostoli). Sau, aparte sau individual, El se revelează 
unei persoane anume, care vede numai cu ochii inimii, extatic, 
neînţeles de cei din jur. 

Versurile acestea reproduc o altă hermeneutică 
patristică la scara lui Iacov (mai frecvent se consideră însă că 

reprezintă simbolic pe Maica Domnului), adică scara pe care 
a văzut-o Sfântul Patriarh Iacov în vis extatic, care unea cerul 
cu pământul şi pe care urcau şi se pogorau îngerii Domnului 
(Fac. 28, 12: „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar 
cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se 
pogorau pe ea"). 

Domnul are îngerii drept cai iuţ ca vântul şi ca gândul 
şi pedestrime [de îngeri] ca focul, strălucind cu totul, zeloşi să- 

1 împlinească Lui cuvântul, porunca (de mărg unde Ţi-i 
cuvântul). Nu e o expresie populară, de basm. Părerea noastră 
este că Dosoftei e creatorul, sursa primară, nu imaginaţia 
populară. 

Aceeaşi expresivitate se regăseşte şi în cronograful 
tradus de Danovici 266 , după cel grecesc al lui Matei Kigalas: 

„Şi precum sântu fără trupuri, aşia sântu fără 
moarte, sirguitori şi iuţi spre posluşaniile [slujbele] lui 



266 A se vedea: http://www.crispedia.ro/Patrascu_Danovici. 



118 



Dumnedzău, mai iuţi decât vederia ochilor şi decât 
zburaria gândului (s. n.)" 26 7. 

Aceştia sunt cerul. 

Imaginile nu sunt doar poetice. Norii slavei lui 
Dumnezeu sunt trăsura sau caleaşca Lui, zice Sfântul Ioan 
Gură de Aur, comentând pogorârea Sfântului Duh la 
Cincizecime. 

însă, acolo unde este vorba despre nori în Scriptură, 
avem, de fapt, o indicare a slavei negrăite a lui Dumnezeu, a 
prezenţei luminii Sale dumnezeieşti necreate. 

Niciodată norii nu stau în preajma îngerilor. Ei sunt un 
element definitoriu, extatic, în Scriptură, care indică prezenţa 
lui Dumnezeu însuşi: pre denainte-Ţ nuoriifac cale (Ps. 17, 
33). 

Aidoma vorbeşte şi în omiliile la Matei, comentând 
Schimbarea la faţă, când se întreabă de ce se aude glasul 
Tatălui din nor: 

„Aşa Se arată totdeauna Dumnezeu! Nor şi 
negură împrejurul Lui [Ps. 96, 2]; şi: Şadepe nor uşor 
[Is. 19, 1]; şi iarăşi: Cel ce a pus norii suirea Lui [Ps. 
103, 4]; şi: Nor L-a luat de la ochii lor [Fapt. 1, 9]; şi: 
Ca Fiu al omului, venind pe nori [Dan. 7, 13]. 

Glasul a venit din nor ca să creadă apostolii că 
glasul vine de la Dumnezeu. Şi norul era luminos" 268 . 

Norii luminoşi sunt întunericul supraluminos 26 ? 

(Sfântul Dionisie Areopagitul) al slavei eterne a Preasfintei 

Treimi, lumină ce scripeşte cu negură groasă de grea 
strălucoare (Ps. 17, 27-28). 



26 7 Cronograf. Tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, voi. I, 
ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Gabriel Ştrempel, studiu introductiv de 
Paul Cernovodeanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998, p. 3. 

268 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei, op. cit., p. 

651. 

26 9 Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile 
Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere, introducere şi note de Pr. 
Dumitru Stăniloae, ediţie îngrijită de Constanţa Costea, Ed. Paidea, 
Bucureşti, 1996, p. 248 (cap. II din Despre Teologia Mistică). 



119 



„întunericul dumnezeiesc este lumina 
neapropiată în care se spune că locuieşte Dumnezeu 
(cf. I Tim. 6, i6)" 2 7°. 

De aceea, Dosoftei o numeşte scară (urmărind cel mai 
probabil o altă interpretare patristică, ce nu mi-e cunoscută în 
mod deosebit), adică scara pogorârii lui Dumnezeu la om, atât 
înainte cât şi după întruparea Cuvântului, revelaţia Sa ca 
lumină negrăită. 

Pentru că fiinţa lui Dumnezeu rămâne în veci 
necunoscută, nu numai oamenilor, dar şi îngerilor, dar putem 
cunoaşte (ba chiar suntem obligaţi, conform teologiei 
ortodoxe, să cunoaştem) strălucirea feţei Sale, adică lumina/ 
harul/ energiile Sale necreate şi veşnice. 

Cunoaşterea aceasta este echivalentă cu sfinţirea şi 
îndumnezeirea umanului şi pe ea o promovează toată 
literatura română medievală, de la Neagoe Basarab la Varlaam 
şi Antim, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino şi 
Nicolae Milescu-Spătarul 2 ? 1 (ultimul scrie şi un scurt tratat 
dogmatic, adresat catolicilor, despre Steaua Răsăritului 
luminând peste Occident - Enchiridion sive Stella Orientalis 
Occidentali splendens). 

Nu trebuie să ne mire prezenţa mirenilor (laici) în 
această enumerare: 

„Grigorie Palama a oferit descrierea ideală a trei 
variante de isihasm ca adevărata filosofie a Vieţii 
creştinilor: un isihasm anahoretic pentru pustnici 
(Lauda Cuviosului Petru Athonitul din 1332-1333), un 
isihasm pentru monahii şi monahiile din mănăstiri, 
urban chiar (Epistola-tratat către monahia Xeni din 
1 345 _1 346) şi un isihasm laic pentru intelectuali 



2 ?° Idem, p. 258 (Epistola V, Către Dorotei liturgul (diaconul)). 
2 7! A se vedea: 

http:/ /biserica.org/WhosWho/DTR/M/NicolaeMilescuSpataru.ht 



120 



(Epistola-tratat către Ioan şi Teodor filozofii tot din 
intervalul 1345-1346)" 2 7 2 . 

Dialogul Dumnezeirii cu umanitatea foloseşte şi o altă 
scară, căci îngerii sunt caii şi pedestrimea Lui - cu un alt 
termen, biblic, oştirea sau taberele Lui (Fac. 32, 1-2). 

Biblia de la 1688 face o precizare în plus, 
individualizându-i ca arhangheli. 

în mod cert, Dosoftei nu se inspira din/o/c/or 2 73. 



2 ? 2 Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în 
spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae 
Cabasila, Teofan alNiceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 198. 

2 73 Aşa cum, din păcate, eronat au crezut I. C. Chiţimia (a se vedea: 
Dosoftei, „Psaltirea în versuri", în Crestomaţie de literatură română 
veche, voi. II, op. cit., p. 162 ş. u.) sau Al. Andriescu. 

De asemenea, ambii greşesc, în opinia noastră, când consideră că 
originalul biblic e mai sărac din punct de vedere expresiv decât 
transpunerea poetică a mitropolitului. 

Ceea ce caracterizează, prin excelenţă, expresia biblică este 
concentrarea, laconismul simbolico-profetic şi paremiologic-metaforic. 

Extrapolarea poetică a sensurilor este posibilă tocmai datorită 
acestei concentrări care ascunde un abis semnatic şi care poate fi desfăcută 
apoi în parafrazări, prelucrări şi interpretări cât de mari şi întinse, după 
cum se doreşte. 

Al. Andriescu dezavuează, pe bună dreptate, curentul etnicizant, 
iniţiat de N. Iorga şi moştenit până la E. Negriei, care susţine aşa-zisa 
românizare a psalmilor lui Dosoftei, dar consideră pe mai departe valabilă 
influenţa folclorică, afirmând, spre exemplu: „Creatorul [lumii] este 
preamărit în mijlocul minunilor sale, cum spune inspirat Dosoftei, 
tălmăcind imaginile biblice într-o limbă poetică de inspiraţie folclorică, ce 
era capabilă, mlădiată de el, să le conserve şi să le restituie nealterată, dacă 
nu îmbogăţită, întreaga frumuseţe. 

în această pictură naivă, norii sunt scară la cer, creatorul îşi mână 
caii iuţ[i] ca vântul, îngerii cei călare ca gândul mărg de tare, prăpastea 
de-mbrăcăminte îşi porneşte apa detunată de porunca lui Dumnezeu...", 
etc, etc. , cf. Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Ed. Universităţii 
„Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2004, p. 24. 

O astfel de perspectivă este cu totul eronată şi este provocată de 
necunoaştere în domeniul teologiei mistice ortodoxe. 

însă, dacă specialişti de o asemenea ţinută şi care sunt de bună 
credinţă cad într-o asemenea capcană, nu mai trebuie să ne mai întrebăm 
mai mult despre cum s-au produs mistificările din critica deceniilor trecute, 
cu atât mai mult cu cât erau solicitate masiv şi de intenţii malefice. 



121 



Antim Ivireanul îi numeşte care şi căruţe, desemnându- 
i pe îngeri ca un alt vehicul, creat - în afară de slava Sa 
necreată şi veşnică - al deplasării lui Dumnezeu spre oameni. 

îngerii sunt mărturia slavei Lui copleşitoare, însoţitorii 
şi escorta Lui împărătească, dar şi intermediari între 
Dumnezeu şi om: 

„de I-au fost lipsă de cară şi de căruţe, ca să 
meargă undevaş, are El mult mai slăvite şi mai lăudate 
cară decât aceştia; că zice David, Psalm 17: „S-au suit pe 
heruvimi şi au zburat; zburat-au pe arepile vântului" 

"274_ 

în psalmul indicat şi de Antim, vedem că Dosoftei 
păstrează aceeaşi retorică teologică în denumirea activităţii 
îngerilor (ca şi în cazul altor precizări de acest gen): Când ai să 
faci cale unde Ţi-i cuvântul/ Ai heruvimi gata de-s repez[i\ ca 
vântul (Ps. 17, 29-30). 

Asemenea scrie şi Varlaam: 

„Dumnedzău, cela ce nice început, nice svărşit 
n'are, carele iaste mai denainte decăt toţi vecii, îmbrăcat 
cu lumină neatinsă [neapropiată - I Tim. 6, 16] şi cu 
slavă negrăită, căruia nu-I trebuia nice ceriu, nice 
pământ, nice altă lume ca sâ-L proslăvească, câ acestea 
toate le ave întru sine, şi era mârit şi slăvit deusebi de 
toatâ lumea, iarâ pentru mare mila Sa vru să-ş[i] arate 
slava Sa lumiei, [slava] carea o ave mainte încă de ce nu 
era lumea, pentr' aceea întăiu făcu îngerii" 2 75. 

Un teolog protestant existenţialist, Jiirgen Moltmann 2 ? 6 
- deşi, pe traiect catolico-reformat, confundă fiinţa cu 
energn/e/lucrările lui Dumnezeu - afirmă că, din veşnicie, 

Altfel, studiul lui Al. Andriescu este, din punct de vedere literar, 
solid şi acrivic, şi multe din precizările sale sunt foarte binevenite. 

2 74 Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de 
Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 105-106. 

275 Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei 
RSR, Bucureşti, 1966, p. 377. 

2 ? 6 A se vedea: 



122 



„Dumnezeu se hotărăşte să-şi descopere propria 
slavă. [...] în primul rând, Dumnezeu se hotărăşte 
pentru împărăţie şi mai apoi pentru creaţie. De aceea 
fundamentează împărăţia creaţiei, creaţia fiind 
promisiunea reală a împărăţiei" 2 77. 

Eroarea lui, din punct de vedere ortodox, este de a 
considera că „în slava Sa se descoperă propria-i viaţă şi fiinţă, 
veşnice" 2 ? 8 . învăţătura ortodoxă precizează că în slava Sa se 
descoperă viaţa lui Dumnezeu, dar nu fiinţa lui Dumnezeu. 
Fiinţa lui Dumnezeu rămâne pururea incognoscibilă îngerilor 
şi oamenilor. 

Dacă cerul e plin de slava lui Dumnezeu şi este populat 
de puterile îngereşti, la începutul lumii, pământul este mai 
întâi acoperit de ape, adică are prăpastea de-mbrăcăminte - 
pentru că, după cum am precizat, psalmul 103 urmăreşte 
ordinea celor şase zile ale creaţiei. 

Descoperindu-se apoi pământul de sub ape, la porunca 
lui Dumnezeu, Şi munţâi, şi dealuri nalte/ S-or ivi, şi şesuri 
late (Ps. 103, 31-32), în locul în care sunt urzite. 

Pe lângă poezia cosmică, a naturii sălbatice (cu munţi, 
ape, râuri, hiare - cerbi, iepuri, lupi care sunt lei în original -, 
păsări care slobod cântece şi glasuri) există şi o natură 
domestică (aşa cum sunt şi hiare sălbatice şi dobitoace 
domestice - o precizare anticipativă împotriva teoriei 
evoluţioniste) înţeleasă ca utilitară/ utilă omului, care este şi 
ea demnă de remarcat: 

Tu dai fânului să crească, 

Dobitoacelor să pască, 
Şi creşti pajiştea cea moale, 
De scoate grâul din foaie, 



http : / / en.wikipedia.org/ wiki/ Jurgen_Moltmann. 

2 77 Jiirgen Moltmann, Dumnezeu în creaţie. O perspectivă 
ecologică asupra creaţiei, editori: Pr. Emil Jurcan şi Pr. Jan Nicolae, Ed. 
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 105. 

2 ? 8 Ibidem. 



123 



De-ş[i] culeg oamenii hrană 
Să le hie şi pre iarnă. 
Că scot pita cu sudoare 
Să mănânce la răcoare, 

Din pământ agonisită 
Pre porunca Ta cea svântă. 
Şi le-ai dat vinul să-ş facă 
Veselie, să le placă. 

Cu oloi 2 79 să-ş netezască 
Faţa şi să să-ncrăvască 
Cu pâinea cea de mâncare, 
Să să facă omul tare. 

(Ps. 103, 55-70) 

Secvenţe asemănătoare ca înţeles descoperim şi în alţi 
psalmi: 

Demineaţă când ieş[i], Tu dai rază, 
Şi de Tine cina să-mfrâmşază. 
De Tine pământul să adapă, 
Şi de bişug nime nu să scapă. 

Că părăul Tău, Dumnezău, varsă, 
De saţâu gătind tuturor masă. 
Brazdele pământului le-mbată, 
Să rodească secere bogată. 

în ploi bune, vesele să crească 
Vipturile [roadele] şi să să mulţască. 
Anul cu cunună 1-năroceşte 
Şi cu de tot bine l-îndulceşte, 

Câmpii de grăsâme să să împle 
Şi pustia grasă să să tâmple. 



2 79 Arhaism pentru ulei, dar pe care Eminescu îl foloseşte în nuvele. 



124 



în frâmseţe, dealurile nalte 
Bucurie le-a-ncinge să salte. 

Să-nvăscură oile, mieorii, 
Şi s-or veseli secerătorii 
De zăpodii [văi] ce vor unda grâne, 
Şi toţ[i] vor cânta sătui de pâine. 

(Ps. 64, 25-44) 



Omul este în centrul acestui univers şi în atenţia 
primordială/ aurorală a lui Dumnezeu, care creează lumea 
pentru el şi cu raza Sa îl priveghează încă de demineaţă. 

Centralitatea omului în cosmos sau această postură de 
stăpân al lumii/ împărat al creaţiei, în care omul este deschis 
continuu spre Dumnezeu şi în relaţie cu El (contrar 
antropocentrismului renascentist), descoperă aici o rânduială 
divină, o stare de fapt, stabilită de Dumnezeu la originile lumii. 

Ne întoarcem la poezia cosmică, pentru că ea va prilejui 
pagini de literatură remarcabile, atât în perioada medievală, 
cât şi în cea modernă. 

Omul, pe care l-am văzut puţin mai devreme ca lucrător 
al pământului şi beneficiar al roadelor lui, este şi un 
contemplativ. 

Ţăran sau păstor, îndeletnicindu-se să secere sau 
ocupându-se cu oile şi mieorii, el este chemat totodată să fie şi 
un teolog şi literat filosof, care să citească biblia cosmică. 

Nu trebuie să aştepte epoca modernă ca să devină 
contemplativ. Ilie Moromete 280 are predecesori. 

în orice epocă, la orice vârstă, a omului sau a istoriei, 
adevărul îi este accesibil. 

Este o precizare pe care o vom afla şi în Istoria 
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, pentru care şi pruncii sub 
ţâţele maică-sa sugători sunt în stare să judece şi să înţeleagă 
crearea lumii ex nihilo de către Dumnezeu. 



280 Personajul principal din volumul I al romanului Moromeţii de 
Marin Preda. 



125 



Universul este luminiscent (Manuela Tănăsescu zice 
radios) şi reflectă frumuseţea şi desăvârşirea dumnezeiască, 
având o raţiune cosmică sădită în el, care dialoghează cu 
omul, îi povesteşte acestuia (termenul aparţine Scripturii), îi 
narează despre Creatorul lui: 

Cerurile spun 281 fără-ncetare 
De slava Ta, Doamne, de cea mare, 
Şi facerea mânuloru-Ţ[i] svinte 
Tăria [firmamentul] dă-n toţ[i] vestea-nainte. 

Zî din zî voroava izbucneşte, 
Şi noaptea din nopate gând vesteşte, 
Cât nu este graiuri să s-ascunză, 
Sau cuvinte să nu să răspunză. 

(Ps. 18, 1-8) 

Cosmosul acesta e o Şeherezadă 282 în stare să 
povestească o mie şi una de nopţi numai despre minunile lui 
Dumnezeu. 

E o povestire sau o naraţiune originară, care imprimă 
literaturii caracter animator, vivificator, un rol dia-logic, 
logosific. 

Literatura cosmică o anticipează pe cea umană, e 
anterioară lui Ghilgameş 28 ^, povestirilor din Halima 28 ^ şi 
întregii literaturi a lumii. 

Aici nu se mai pune problema de anterioritatea sau 
posterioritatea Bibliei sau a concepţiilor iudeo-creştine faţă de 
alte epopei sau filosofii antice, pentru că există o carte a 



281 în Biblia ed. Bartolomeu Anania, 2001, este: „cerurile povestesc 
slava lui Dumnezeu". în LXX, verbul este 6lt|yoî)vtkl = narează, descriu, cf. 
Ps. 18, 2. Adică cerurile sunt o diegeză neîntreruptă, o naraţiune/ poveste 
despre frumuseţea lui Dumnezeu şi despre faptele Lui. 

282 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Şeherezada. 

28 3 Idem: 

http ://ro.wikipedia.org/wiki/Epopeea_lui_Ghilgameş. 

28 4 Idem: http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/literatura- 
eroica.html?page=2. 



126 



cărţilor cosmică, pe care tradiţia bizantină şi ortodoxă o are 
pururea în vedere, sub aspect dogmatic. Dar pe care 
catolicismul şi protestantismul, instituind raţiunea scolastică 
(reprodusă ulterior şi în filosofie prin argumentul raţiunii 
suficiente, al lui Leibniz 28 5) şi, respectiv, centralitatea Bibliei 
scrise, au exclus-o din teologia lor. 

Reflexul stilistic e o rază a teologiei dogmatice, pentru 
scriitorii noştri medievali, ierarhi sau cărturari mireni. 

Vom avea prilejul să observăm această îmbinare dintre 
teologie şi poezie, cu prisosinţă, şi în capitolele care vor urma. 

Literatura şi poezia umană sunt secundare, în planul 
naşterii (cosmosul precedă omul) sau ca act cultural, dar sunt 
la fel de principiale în percepţia şi reflexivitatea sa. 

De aceea, Eminescu, Creangă şi mulţi alţii dintre 
scriitorii noştri se întorc la copilărie ca la o vârstă a fericirii, a 
simţirii harului şi a convorbirii tainice cu el. 

Şi datorită acestei concepţii, expuse mai sus, rezultă 
nediferenţierea clară dintre popular şi cult, dintre oral şi scris: 

„aceste nivele: popular, nobiliar, eclesiastic nu 
cunosc la noi diferenţiarile nete şi dezvoltările 
divergente proprii Europei occidentale" [adică, dintre 
literatura clirosului şi cea a laosului, iar] „în substanţa 
literaturii române vechi descoperim încorporată o parte 
a culturii orale" 286 . 

Poezia şi povestirea cosmică au primordialitate, în 
ordine temporală, iar omul este condeiul harului şi narator 
reflector al aceleiaşi frumuseţi pe care o narează şi oglinda 
cosmică. 

Eminescu va reproduce magnific această percepţie 
străveche vizionară (care n-are nimic de-a face cu platonismul 
sau neoplatonismul, este chiar antagonică în raport cu aceste 



28 s Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Gottfried_Wilhelm_von_Leibniz. 
286 Cătălina Velculescu, între scriere şi oralitate, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1988, p. 8 şi 20. 



127 



teologii/ filosofii), în poemul 0,-nţelepciune, ai aripi de 
ceară! 28 ?: 

Şi tot ce codrul a gândit cu jale 
în umbra sa pătată de lumini, 
Ce spun: izvorul lunecând la vale, 
Ce spune culmea, lunca de arini, 

Ce spune noaptea cerurilor sale, 
Ce lunii spun luceferii senini 
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi, 
De mă uitam răpit pe mine însumi. 

Versurile subliniate prelucrează chiar versetele din 
psalmul 18, pe care, după cum am văzut mai sus, Dosoftei le 
redă poetic astfel: Cerurile [înstelate] spun fără-ncetare/ De 
slava Ta, Doamne, de cea mare. /.../ Zî din zî voroava 
izbucneşte,/ Şi noaptea din noapte gând vesteşte. 

Cerurile înstelate sunt cele mai frumoase pagini de 
literatură cosmică, pe care Dumnezeu le-a deschis în faţa 
ochilor şi a conştiinţei omului. 

De aceea, când S-a născut Fiul lui Dumnezeu, unii 
dintre închinători, păstorii, L-au lăudat pentru că erau din 
poporul care avea Scriptura, iar alţii, magii/ regii/ filosofii, 
pentru că au lecturat scriptura cosmică. 

La această scriptură cosmică se referă Sfântul Pavel, 
atunci când spune că „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea 
lumii, înţelegându-se din făpturi" (Rom. 1, 20) şi, mai târziu, 
Kant, când indică cerul înstelat deasupra mea ca principiu 
moral. 

Omul, posesor al unei duble naturi, materiale şi 
spirituale, este creat după chipul Său, mai presus decât lumea 
întreagă (puţân nu de-atocma cu îngeri în slavă - Ps. 8, 17), 
pentru că universul iraţional (logos alogos, cum îl numeşte 



z8 7 Puteţi citi întreg poemul aici: 
http:/ / ro.wikisource.org/wiki/ 0,_- 
nţelepciune_ai_aripi_de_ceară! 



128 



Origen 288 ) nu are conştiinţă ca să perceapă această asemănare, 
însă omul da. 

Omul străbate treptele cunoaşterii imediate şi ale 
contemplaţiei naturale, pentru a accede la o cunoaştere şi o 
contemplaţie spirituală mai presus de acestea, insuflată de 
Dumnezeu: 

„Când marele David, datorită credinţei, a 
străbătut cu mintea, în Duh, prin cele văzute, ca prin 
nişte uşi încuiate, spre cele inteligibile, şi a primit de la 
înţelepciunea dumnezeiască o oarecare înţelegere a 
tainelor ce pot fi ajunse de oameni, a zis: Adânc pe 
adânc cheamă întru glasul căderii apelor Tale (Ps. 41, 
9). 

Prin aceasta a indicat poate că toată mintea 
contemplativă care se aseamănă, din pricina 
invizibilităţii naturale şi a adâncimii şi mulţimii 
cugetărilor, cu un adânc, după ce a străbătut toată 
orânduirea celor văzute şi a ajuns în ţara celor 
inteligibile, şi apoi s-a ridicat şi peste acestea prin 
mişcarea fulgerătoare a credinţei, [...] invocă precum se 
cuvine înţelepciunea duhovnicească, sau adâncul cu 
adevărat de nestrăbătut prin cunoaştere [imediată sau 
pur raţionalistă], ca să-i dăruiască zvonul căderilor 
Sale de apă, dar nu căderile însele; adică cere să-i 
dăruiască o oareceare înţelegere a credinţei, care să-i 
facă cunoscute modurile şi raţiunile providenţei 
dumnezeieşti referitoare la toate cele ce sunt 
[există] " 28 9. 



288 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/ Origen. 

28 9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din greceşte, 
introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 
1983, P- 346. 

Reproducem, de la aceeşi pagină, nota 440, adică comentariul 
Părintelui Stăniloae: 

„[...] Mintea noastră ca abis cheamă mereu abisul dumnezeiesc. 
[...] Iar din abisul dumnezeiesc se revarsă faptele Lui de iubire, darurile 
Lui, sensurile Lui, ca nişte ape în avalanşă, pe care fiinţa noastră le 
primeşte lărgindu-se continuu. 



129 



Treptele cunoaşterii urcă spre vederea lui Dumnezeu 
(teoptia). Dorul de Dumnezeu din om este cel care doreşte să 
vadă faţa Sa, slava Sa, lumina Sa veşnică: 

Strigând mi-au venitu-mi ameţală, 
Mi-au amurţit limba-n osteneală. 
Ochii să tâmpiră de zăbavă [aşteptare], 
Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă. 

(Ps. 68, 7-10) 

* 



Cândva de-aş vedea-mă să-Ţ prăvesc în faţă, 
Să-m bucuri şi mie sufletul de viaţă, 
Inema şi trupul să stea-n gânduri bune 
De Domnul, de Cel viu, cât să nu poci spune 2 9°. 



Abisul acesta nu poate fi văzut, nici valurile iubirii Sale spre lume, 
şi înţelesurile şi motivele lor. Mintea noastră poate auzi numai zvonul 
acestor avalanşe, ecoul lor. Şi aceasta, numai când a trecut dincolo de toate 
chipurile şi zvonurile finite ale lucrurilor finite, care sunt produsele 
avalanşelor divine. 

Zvonul acesta nu ne dă cunoaşterea valurilor de iubire ale lui 
Dumnezeu, căci nu ne mijloceşte pătrunderea în abis şi nici avalanşa apelor 
Lui. Aceasta n-am putea-o suporta. Dar sesizarea zvonului apelor Lui e şi 
ea o cunoaştere şi o trăire. Şi impresia a ceea ce se cunoaşte şi se trăieşte e 
covârşitoare. 

Căci abisul dumnezeiesc e totuşi simţit din zvonul supraformidabil 
al valurilor Lui de putere şi de iubire. Zvonul nu ne lasă numai cu o teologie 
negativă teoretică [teologia apofatică ortodoxă, cea care vorbeşte despre 
întunericul dumnezeiesc, este ceva diferit de teologia negativă teoretică, şi 
care îl defineşte pe Dumnezeu prin ceea ce nu este, prin negaţii: nu este 
văzut, nu este materie, nu este circumscris în spaţiu şi timp, etc], ca la 
Evagrie Ponticul [eretic], cum socoteşte Hausherr sau chiar Hans Urs von 
Balthazar. Prin acest zvon vine totuşi ceva din abisul dumnezeiesc la noi; 
avem totuşi o anumită experienţă a lui". 

2 9° Cât să nu poci spune este foarte probabil o parafrază la 
cuvintele de nespus de la II Cor. 12, 2-4: „Cunosc un om în Hristos, care 
acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, 
Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-1 ştiu pe 
un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie -, 



130 



(Ps. 83, 7-10) 

* 

Că la Tine este de viaţă fântână 
Şi-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină. 

(Ps. 35, 21-22) 

Fiinţa umană se poate face părtaşă, întru cunoştinţă, 
luminii dumnezeieşti şi vieţii Sale cereşti, prin duh: 

Şi Tu, Doamne svinte, îm[i] trimiţ lumină, 
De-m[i] luminez faţă cu rază senină. 
Ş-al meu întunerec dobândeşte rază 
Dintr-a Ta lucoare ce străluminează. 

(Ps. 17, 77-8o) 

* 

Cugetul îm[i] svinţeşte, ochii luminează 
Dintr-a Ta strălucoare de senină rază. 

(Ps. 12, 11-12) 

Raza creatoare a luminii dumnezeieşti (sesizabilă 
adesea şi în iconografia ortodoxă) este cea care îl aduce pe om 
întru fiinţă, din întunerecul nefiinţei, dar şi cea care îl aduce 
din nou la viaţă, scoţându-1 din întunerecul păcatelor, al 
infernului interior sau al Iadului propriu-zis. 

Despre raza aceasta sunt multe de discutat la Eminescu 
(şi am discutat, cu alte ocazii), unde raza ta şi geniul morţii 
este raza gândirii cei eterne şi îl reprezintă, într-o înţelegere 



că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine 
omului să le grăiască (s. n.)". 



131 



înaltă şi simbolică, pe Cel ce este Izvorul vieţii dar şi 
Judecătorul căderii umane, pe care o pedepseşte cu moartea. 

Isihasmul, remarcat şi de studiile literare ca fiind 
învăţătura spirituală fundamentală a învăţăturilor lui Neagoe 
Basarab, dar şi a Cazaniilor lui Coresi şi Varlaam (l-am 
adăugat şi pe Antim Ivireanul şi Dimitrie Cant emir), se poate 
sesiza şi în formula poetică oferită de Dosoftei Psaltirii. 

Slava lui Dumnezeu (strălucirea feţei lui Dumnezeu) 
sau lumina dumnezeiască este copleşitoare, este numită 
negură pentru că este întuneric supraluminos, după cum am 
precizat deja, mai devreme: 

Lumina scripeşte supt svinte-Ţ[i] picioare 
Cu negură groasă de grea strălucoare. 
Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul, 
Ai heruvimi gata de-s repez ca vântul. 

Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina, 
Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna. 
Şi pre denainte-Ţ[i] nuorii fac cale, 
Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale. 

(Ps. 17, 27-34) 

* 



Cine poate sta să vază 
De pre nouri cum dai rază? 
Că de-atocma nu Ţi-i nime, 
Nice gios, nice-n nălţime. /.../ 

Cu neguri este Tavorul, 
Ermonul i-i nalt pogorul. 
Abi-aşteaptă să Te vază, 
De pre dânşii 2 9i s ^ dai rază... 

(Ps. 88, 25-28, 51-54) 



29 1 De pe munţii Tabor şi Ermon, pe care Hristos Şi-a dezvăluit 
Apostolilor slava Sa dumnezeiască. 



132 



Aceeaşi slavă dumnezeiască a fost văzută de departe de 
poporul lui Israel, pe muntele Sinai, şi în Vechiul Testament 
(într-o înţelegere duhovnicească, munţii semnifică înălţimea 
vederii şi a cunoaşterii). 

Doar că, atunci 

„când Dumnezeu ameninţă, norul este întunecos, 
ca pe Muntele Sinai. 

Că spune Scriptura: A intrat Moise în nor şi în 
negură; şi ca aburul, aşa se purta fumul [leş. 24, 18]. 

Profetul David, vorbind de ameninţarea lui 
Dumnezeu, spune: întunecoasă apă în norii văzduhului 
[Ps. 17, 3]" 292 - 

Sau: 

Pre denainte-I foc merge, 

De arde cei fără lege. 

Fulgerile Lui cu pară 
Ard de să văd preste ţară. 

Pământul să-mplu de frică, 
Munţâi să topesc de pică 
Şi cură ca neşte ceară, 
Văzând pre Domnul în ţară. 

Şi de faţa Lui cea svântă 
Tot pământul să spăimântă. 

Cerurile grăiesc toate, 
De-I spun dreptatea-n gloate. 

Şi toţ oamenii văzură 
Slava Lui de să-ncrezură. 

(Ps. 96, 11-24) 



2 9 2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei, op. cit., p. 

651. 



133 



Atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, 
adică atât înainte cât şi după întruparea Cuvântului lui 
Dumnezeu, oamenii au văzut aceeaşi slavă veşnică a Treimii, 
aceia cărora S-a revelat, pentru că mântuirea oamenilor a fost 
şi este sinonimă cu îndumnezeirea lor: 



„Sfântul Grigorie Palama operează cu o 
înţelegere mai subtil nuanţată a noţiunilor de mântuire 
şi îndumnezeire, care îi permite printre altele să evite 
un hiat dintre Vechiul şi Noul Testament şi să afirme, 
din contră, continuitatea teofaniilor şi identitatea 
revelaţiei şi a experienţei ei îndumnezeitoare în cele 
două Testamente. 

în întreaga istorie a mânturii, oamenilor li se 
descoperă aceeaşi slavă necreată a lui Dumnezeu văzută 
de patriarhi, profeţi, Măria, apostoli, sfinţi, într-un 
proces sinergie de urcuş ascetico-contemplativ al 
omului şi de pogorâre energetică a lui Dumnezeu" 2 ^. 

Vederea luminii dumnezeieşti cu ochii inimii/ ai 
duhului, rămâne dezideratul aflat în centrul spiritualităţii 
ortodoxe, aşa cum îl traduce Dosoftei în psalmii versificaţi, în 
descendenţa tradiţiei apostolice şi patristice. 

Ceea ce face posibilă această revelare sau extaz mistic 
este paza inimii şi a minţii de gândurile întinate, însoţită de 
rugăciunea neîncetată, neptică sau veghetoare: 

Pentru-aceea vă luaţ[i] sama tot omul, 
De vă rugaţ cu tot gândul cătră Domnul. 
Şi feriţ[i] să nu vă scape gând din minte, 

Ce să prăznuiţ[i] în rugă cu herbinte. 

(Ps. 75, 23-26) 

* 

Că vei zidi, Doamne svinte, 
2 93Diac. Ioan I. Ică Jr., op. cit., p. 196. 



134 



Sionul ca de mainte 
Şi Ţ-vei ivi svânta faţă 
Cu slavă şi cu dulceaţă. 

Că le vei căuta de rugă 
Celor din pedeapsă lungă, 
Şi de dânş[ii] nu-Ţ va fi greaţă, 
[De cei] Ce să roagă cu dulceaţă. /.../ 

Şi Domnul din ceri, dând rază, 
Caută spre pământ să vază 
Şi s-auză de durere 
Celor ferecaţi în here [fiare, lanţuri] /.../ 

Să-m dai veste şi cu bine 
Pentru zâle ce-am puţâne, 
Şi când îm vei lua viaţa, 
Mă rog, Doamne, să-Ţ[i] văz faţa. 

(Ps. 101, 53-6o, 67-70, 83-86) 

Pentru isihaşti, există şi rugăciunea tăcerii înaintea lui 
Dumnezeu: Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere (Ps. 53, 
7-8). „Tăcerea este taina veacului viitor" 2 94. 

Dar versul lui Dosoftei nu poate să nu ne amintească 
Psalmul arghezian: 

Ruga mea e fără cuvinte,/ Şi cântul, Doamne, mi-e 
fără glas./ Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte./ Din 
veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.// Nici rugăciunea, poate, 
nu mi-e rugăciune,/ Nici omul meu nu-i, poate, omenesc./ 
Ard către tine-ncet, ca un tăciune/ Te caut mut, te-nchipui, te 
gândesc. 

Ceea ce, în contextul epocii moderne, poate fi 
interpretat ca nihilism şi revoltă, dacă e privit în matca sa 
tradiţională, se descoperă a fi anihilare de sine şi de egoul 



2 94 Sfântul Isaac Şirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocala 
românească, voi. X, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru 
Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 474. 



135 



propriu, ascetică, şi care se mai numeşte şi pocăinţă, în aceeaşi 
tradiţie, ignorată adesea de studiile literare. 

Pentru conştiinţa ascetică ortodoxă, întoarcerea la nihil 
înseamnă întoarcerea la materialul de creaţie al lui Dumnezeu 
(după cum afirmă Awa Sofronie de la Essex 2 95) şi oferire de 
sine spre remodelare de către acelaşi Creator, Care 1-a extras 
pe om din nefiinţă şi 1-a destinat vieţii şi slavei Sale eterne. 

Fără prea multă adâncire în subtilităţile teologice - 
măcar şi teoretic, acestea ar fi trebuit să constituie o platformă 
de cercetare pentru determinarea particularităţilor poeziei sale 
-, Tudor Arghezi 2 9 6 a fost transplantat din pământul culturii 
sale monastice direct în arealul teologiei protestante a lui Karl 
Barth 2 97 şi Paul Tillich 2 ^ 8 , pe care ar fi anticipând-o. 

Vom reveni însă asupra acestei dezbateri la momentul 
potrivit. 

Lumina lui Dumnezeu este slava nesfârşită a Bisericii 
sau împărăţiei veşnice (C-am îndrăgit, Doamne, a Ta svântă 
casă [Biserică],/ Pentr-a eifrâmseţe să fie aleasă./ Cu slava 
Ta, Doamne, ce o luminează,/ De dă cuviinţă şi sloboade 
rază. - Ps. 25, 17-20), dar este şi focul cel nestins care arde 
veşnic pe cei necuraţi: Să-ipui ca cuptoriul ce arde cu pară,/ 
'N vremea [arătării] feţii Tale, când vei veni-n ţară (Ps. 20, 
23-24): când vei veni, adică, pe pământ, a doua oară, la 
Judecată. 

Dacă cerul material, sensibil, era o urzeală cu stele, 
împărăţia cerului, cea spirituală, este de mătasă. 

Sonorităţi argheziene, de felul acesta, sunt arhiprezente 
în psalmii lui Dosoftei şi ne orientează spre o decriptare mult 
mai fină şi mai subtilă a materialităţilor - greşit înţelese şi 
definite ca „cea mai groasă materialitate" 2 99 - poetului 
modern: 



295 Fericitul Sofronie Saharov: 

http://ro.orthodoxwiki.org/Sofronie_%28Saharov%29. 

2 9 6 A se vedea: http: / /ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi. 

2 97 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Karl_Barth. 

2 9 8 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Tillich. 

2 99 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole 
de literatură, Ed. Paralela 45, p. 624. 



136 



Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului 
nostru bucuros de moarte./ Palid aşternut e şesul cu mătasă./ 
Norilor copacii le urzesc brocarte (Niciodată toamna). 

împărăţia cerului este zidită prin urzeala rugăciunii 
neîncetate a ziditorilor (dvoreţi) care înalţă Biserica Lui, ale 
cărei pietre sunt ei înşişi: 

... Şerbii toţ ce slujiţ pregiur Domnul, 
Carii dvoriţ la Domnul în casă [biserică], 
în curţâle cele de mătasă. 

Şi nopţâle ţâind dvorbă lungă [cu Dumnezeu], 
Vă rădicaţ mânule pre rugă, 
în locurile Lui cele svinte, 
Cu rugăciuni la Domnul priîmite. 

(Ps. 133, 4-10) 



Zice şi în altă parte de svânta Ta casă [Biserică veşnică] 
care are veşmânt de mătasă (Ps. 73, 13-14), ca şi despre faptul 
că toată creaţia materială, sensibilă, va fi transfigurată la a 
doua venire a Domnului, şi atunci cerul şi pământul vor fi ca 
haina ponosâtă şi Li s-a destrăma făptura/ Din hire [fire], ca 
vechitura./ Şi li-i depăna ca tortul,/ De să vor schimba cu 
totul (Ps. 101, 95-100). 

Este adevărat că se poate vorbi aici despre o asemănare 
cu ocupaţia tradiţională românească a torsului şi ţesutului dar, 
în acelaşi timp, imaginile plastice ale lui Dosoftei nu sunt doar 
simple figuri de stil, inspirate de o imaginaţie populară, ci 
reprezintă, secondând referatul biblic, o dezvoltare, o detaliere 
imagistică a unei expresii a Scripturii, din psalmul 101, 27 
(Psaltirea ne-versificată) care precizează că făptura mâinilor 
Lui, cerul şi pământul, vor îmbătrâni şi vor fi ca o haină veche, 
atunci când va veni Dumnezeu Cuvântul şi va transfigura 
lumea aceasta şi-i va judeca pe oameni. 

Anticipăm, dar acest procedeu literar, prin care este 
extrapolată metaforic o sintagmă biblică, îl vom semnala mai 
târziu la Cantemir şi apoi la Eminescu şi nu cred că greşesc 



137 



dacă spun că precedentul Dosoftei, cu autoritatea lui ierarhică 
şi eclasială, a îngăduit şi a deschis calea pentru această 
libertate literară pe care şi-au însuşit-o ulterior şi alţi scriitori. 

Nu vom trece cu vederea nici o anumită libertate de 
limbaj, specifică lui Dosoftei, şi care este înrudită cu vorbirea 
naturală (ca să folosim un eufemism) a lui Arghezi, autorul de 
Psalmi moderni, purtat în vecinătatea revoltei nihiliste tocmai 
din cauza nedescifrării corecte a limbajului său dur, plin de 
asperităţi/ coroziv şi, pe deasupra, eliptic. 

Dar la această discuţie ne vom întoarce mai târziu. 

Pe de altă parte, nu ne mai mirăm de Arghezi, când 
Dosoftei însuşi, cât era el de mitropolit, a fost condus pe panta 
laicizării şi a secularizării, pe care, pe traseu exegetic, vor 
aluneca şi Miron Costin, Cantemir, cronicarii..., aş putea 
spune: toţi cu toţii. 

Recent însă, M. Tănăsescu semnalează că, săvârşind 
versificarea Psaltirei, Dosoftei avea mai întâi de toate, înaintea 
ochilor, „turma pe care trebuia să o conducă" şi că 

„nu e mânat în primul rând de rigori prozodice, 
ci de exprimarea cât mai adecvată a sensului creştin. 

Desigur, pentru noi, azi, descifrarea este mai grea 
- multe conotaţii în mare parte s-au pierdut, cum ar fi 
cele ale elementelor naturale (cer, pământ, apă, izvoare, 
munţi, diverse animale etc), de aici impresia că prin 
unele adaosuri mitropolitul parţial ar fi laicizat 
textul"3oo. 

Aşa, spre exemplu, Eugen Negriei a considerat că 
versificatorul, 

„căutând rima la cuvântul Ierusalimul, el a trezit 
o imagine realistică de un umor involuntar, prin sunetul 
laic pe care îl conţine: Doamne svinte, păgânii veniră/ 
în ţara Ta de o răsâpiră /.../ Şifeceră Ierusalimul /Ca 
o cramă când i să ia vinul [Ps. 78, 1-2, 5-6]"3 Q1 . 



3°°Manuela Tănăsescu, op. cit., p. 332-333. 

3 01 Eugen Negriei, Poezia medievală..., op. cit., p. 52. 



138 



Numai că lăsarea Ierusalimului ca o cramă de către cei 
care îl dărâmă şi-1 jefuiesc, nu este o comparaţie metaforică 
născută de imaginaţia lui Dosoftei, această exprimare există în 
traducerile anterioare ale Psaltirei (Psaltirea Şcheiană şi cea 
coresiană3° 2 ) şi se păstrează, ulterior, şi în Biblia de la 1688303. 

Manuela Tănăsescu, socotind că semnificaţiile mistice şi 
profetice ale vinului ar trebui să fie indubitabile, consideră că 
eroarea de interpretare a lui Negriei este 

„simptomatică pentru condiţia receptării 
literaturii vechi: secularizarea a mers atât de departe 
încât a reuşit să pună între paranteze o bună parte din 
zestrea noastră culturală, lipsindu-ne de o vastă 
moştenire şi amputându-ne capacitatea de a o mai 
valorifica. 

Astfel pierdem sensul cutremurător al profanării 
Ierusalimului, şi, ca urmare a acestei păgubiri 
semantice, pentru noi, azi, lumea întreagă îşi pierde 
sacralitatea, nu mai este o vie sădită de mâna 
Domnului, cum află creştinii în fiecare duminică, ci se 
transformă într-o crâşmă la margine de autostradă"3°4. 

în acelaşi simptom secularizam aş integra şi 
folclorizarea abuzivă: 

„Nevoit să inventeze un limbaj poetic, Dosoftei va 
folosi în structura lingvistică a imaginilor elemente 
populare în primul rând. 

Recunoaştem cu uşurinţă în psalmul 7, v. 41-42, 
din versiunea poetică a lui Dosoftei, un foarte cunoscut 



3° 2 Cf. Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Ed. 
Universităţii „Aleaxandru Ioan Cuza", Iaşi, 2004, p. 20-22. 

3°3 E drept că traducerile moderne renunţă la această opţiune 
pentru o variantă adaptată la percepţia unui public nerăbdător cu 
simbolurile adânci: „făcut-au din Ierusalim ruină" (Ps. 78, 1 - Biblia 1988). 

în ediţia Bartolomau Anania, 2001, se spune „făcut-au Ierusalimul 
colibă prădată", cu precizarea, la nota de subsol, că sensul literal este 
„făcut-au Ierusalimul ca şi cum ar fi fost o colibă a paznicului livezii (sau 
viei)". 

3°4 Manuela Tănăsescu, op. cit., p. 333-334. 



139 



proverb românesc adaptat de circumstanţă nevoilor 
versificării: Cine va săpa groapă altuia să-l surpe,/ 
Sângur ş-va cădea-n râpă şi viaţa ş-a rupe"3°5. 

Sursa lui Dosoftei nu este paremiologia populară, aşa 
cum propunea Al. Andriescu - deşi recunoaştea că imaginea se 
regăseşte şi în Psaltirea Şcheiană - ci Scriptura, în mod 
indubitabil: „Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în 
groapa pe care a făcut-o" (Ps. 7, 15), „Săpat-au înaintea mea 
groapă şi au căzut în ea" (Ps. 56, 9), „Cel ce umblă fără prihană 
va fi mântuit, iar cine apucă pe căi strâmbe va cădea într-o 
groapă" (Pilde 28, 18), „Cel ce sapă o groapă poate să cadă în 
ea" (Eccl. 10, 8), „Se cuvine oare a răsplăti cu rău pentru bine? 
Ei însă sapă groapă sufletului meu" (Ier. 18, 19) etc. 

Sensul biblic este acesta: a săpa groapa altuia 
înseamnă a-i dori moartea sau a-i pregăti mormântul, dar 
Dumnezeu dejoacă planurile uneltitorilor. în niciun caz nu e 
un proverb popular. 

Dumnezeu Se zideşte însuşi ca o cetate în cei ce se 
roagă (cf. Lc. 17, 21: împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul 
vostru) cu nădejdea în mutarea din Ierusalimul cel de jos în 
cel de sus şi din mulţimea de aici la moşnenii care au parte cu 
El: 

Mă veselesc de vestea ce-m vine, 

De mă-mbie drepţii cu sine 
Să-ntrăm cătră Dumnezău în casă, 
La curtea cea svântă ce-ş aleasă. 

Eram oarecând stând cu mulţime 

în curtea ta, Ierusalime, 
Ce şi de-acmu încă ni-om sui-ne, 
De ne-a spori Dumnezău cu bine, 

Cu moşnenii3°6 Tăi ce le ţâi parte, 



3°5 Al. Andriescu, Studiu introductiv la: Dosoftei, Opere 1 (versuri), 
op. cit., p. XXXVII. 

3° 6 Moştenitorii împărăţiei Sale. 



140 



Unde Te zideşti ca o cetate. 
(Ps. 121, 1-10) 



Dorul de Dumnezeu, care, în termenii Scripturii, este o 
sete a sufletului şi a trupului, în acelaşi timp, o ardere a întregii 
fiinţe umane în dragostea pentru El, este descris şi de Dosoftei 
în detalii aproape fiziologice, de un realism al suferinţei 
interioare ce caracterizează această tensiune a aşteptării 
vederii Sale, care stă - după cum se observă - alături de 
expresii mistice şi simbolice care sunt total străine de sfera 
descriptivismului realist: 

în ce chip doreşte cerbul de fântână, 
Cându-1 strânge setea de-1 arde-n plămână, 
Sufletul mieu, Doamne, aşa Te doreşte, 
Cu sete aprinsă, de mă veştezeşte. 

Mişelul [sărmanul] mieu suflet de Tine-nsătează, 
De Domnul puternic şi viu, să Te vază. 
Cândva de-aş agiunge să Te văz în faţă, 
Să-m[i] astâmpăr de sete în trai de dulceaţă. 

De-aceasta mi-i jele cu inemă arsă 
Şi ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă, /.../ 

Unde-mi vine-aminte de svânta Ta faţă, 
Mi se varsă-n suflet răceală de gheaţă, 
De dor ce m-agiunge de svânta Ta casă 
Şi de corturi tinse în funi de mătasă. 

(Ps. 41, 1-10, 13-16) 



Corturile sfinţilor în Rai, tinse în funi de mătasă, 
reprezintă o imagine mistică exprimată în termenii concreteţii, 
dar care nu intenţionează decât să constituie o realitate 
sugestivă, indicii simbolice către o hermeneutică anume. 



141 



în schimb, suferinţele descrise mai sus sunt, în acelaşi 
timp, lăuntrice şi fizice, reale şi realist expuse, avându-şi însă 
originea în durerea de natură spirituală. 

Cele relatate în acest psalm ţin, într-o înţelegere 
ortodoxă, de o anumită experienţă mistică, însă nu mai intrăm 
în alte amănunte. 

Reţinem faptul că dorul de a-L vedea pe Dumnezeu, de 
a trăi revelarea Sa întru lumina necreată a harului Său, este 
unul sfâşietor şi caracterizează în mod esenţial spiritualitatea 
oamenilor de pe aceste meleaguri. 

De aici şi până la poetul mâhnirilor abstracte ^°7, cum îl 
definea G. Călinescu pe Dosoftei, este o distanţă semnificativă. 

Dorul psalmistului este foarte concret, nu e abstract, 
aşa cum slava lui Dumnezeu nu e o abstracţiune, ci o realitate 
concretă, chiar dacă nematerială - concreteţea ei depăşeşte 
infinit umbra materiei, a lumii care e vis şi părere. 

Tot la fel, simbolurile mistice nu se pot încadra la 
abstracţiuni, pentru că sunt, de fapt, vederi extatice. 

Isihastului i se indică să-şi îndrepte cugetarea spre 
umilinţă şi recunoaşterea păcatelor, dar şi spre amintirea 
Raiului şi a Iadului, ca cele două alternative veşnice care îi 
sunt puse înainte omului, spre alegere. 

Descriind dorul său de Paradis, în parafraza pe care o 
face psalmilor davidieni, Dosoftei reuşeşte să ne ofere o 
imagine a Raiului absolut tulburătoare - şi se poate face o 
comparaţie între aceasta şi descrierile similare ca subiect pe 
care le prezintă Varlaam şi Cantemir, pe care le vom reproduce 
într-un capitol viitor. 

Spre deosebire de cei doi amintiţi, dintre care Varlaam 
insistă pe starea de beatitudine a Sfinţilor, iar Cantemir asupra 
frumuseţii neputrede a naturii paradisiace, Dosoftei ne 
reprezintă curţile Domnului într-o incredibilă notă de 
sensibilitate şi gingăşie. 

Comparaţiile cu universul neînsemnat ne îndeamnă - 
din nou - să reflectăm la predilecţia lui Arghezi (îi putem 



3°7 G. Călinescu, Istoria literaturii române..., op. cit., p. 49: 
„Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a 
frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor abstracte". 



142 



enumera însă şi pe Eminescu, Topârceanu3° 8 , Ion Barbu, 
Eugen Ionescu, ultimul debutând cu Elegii pentru fiinţe mici) 
pentru acelaşi tip de atenţie, dar şi la apetenţa, redirecţionată, 
a poeţilor prepaşoptişti pentru drăgălăşenii şi diminutivări. 
Zice Dosoftei: 

Câtu-s de iubite şi de drăgălaşe 
Şirurile Tale cele de sălaşe3°9! 
O, Dumnezău svinte, că eu nice-n visuri, 
Nice-n deşteptare nu-Ţ uit de şiruri, 

De le duce dorul mişelul mieu suflet, 
Şi curţâle Tale nu-m mai ies din cuget. /.../ 
Ca o vrăbiuţă ce să încuibează 
'N streşină de casă deaca să-nsărează, 

Şi ca turtureaua de cuib ce-ş gătează, 
De de-abia aşteaptă cu pui să să vază, 
Aşe mi-e de grijă să Te văz mai tare, 
O, Dumnezău svinte,-n jărtve la oltare [altare]. 

Că Dumnezău Tu-m eşti, şi de-mpărăţâie 
Nime nu-i ca Tine cuvântul să-ş ţâie. 
Ferice de-acela cine lăcuieşte 
în svânta Ta casă de Te proslăveşte. /.../ 

Când va veni mare valea de plânsoare3 10 , 
Când Domnul va face giudeţ şi strânsoare, /.../ 
Atunce direpţii tâlniş3ubun vor face 
între lucori svinte de îngeri cu pace. 

(Ps. 83, 1-6, 11-20, 25-26, 29-30) 



3° 8 George Topârceanu: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Topârceanu. 
3°9 Şirurile de sălaşe constituie o parafrază la: „în casa Tatălui Meu 
multe locaşuri sunt" (In. 14, 2). 

3 10 Valea de plânsoare înseamnă valea plângerii sau valea lui 
Iosafat, în care va avea loc Judecata. 

3 11 Tâlniş = întâlniş, întâlnire (?). 



143 



Sfinţii - şi sfinţenia - sunt percepuţi aici ca făcând 
parte din paradigma nevinovăţiei şi a sensibilităţii absolute, a 
prunciei desăvârşite în ce priveşte răutatea. 

în priveliştea oferită de Dosoftei, Raiul este locul 
neprihănirii, al inocenţei inimii: „de nu vă veţi întoarce şi nu 
veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" 
(Mt. 18, 3). 

Despre mitropolitul Dosoftei, Ion Neculce afirmă că era 

„pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, lătineşte, 
sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin 
călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. în ţara noastră 
pe-ceasta vreme nu este om ca acela [...] că dzic oamenii 
că-i sfânf'312. 

După caracterizarea lui Neculce, putem spune că 
Dosoftei a împlinit preceptul: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi 
nevinovaţi ca porumbeii" (Mt. 10, 16). 

Dacă aşa trebuie să fie sfinţii şi drepţii, pe de altă parte, 
psalmii urmăresc îndeaproape şi psihologia păcătosului, a 
omului care se luptă cu Dumnezeu, teomah, care-i prigoneşte 
pe cei nevinovaţi şi care se află, din punct de vedere 
caracterologic, la antipodul a ceea ce este omul credincios: 

Rădică-Te, Doamne, cu a Ta tărie, 
Să să părăsească omul de mândrie /.../ 

Dară căce, Doamne, Te mutaş departe 

La loc de nevoaie şi de greutate, 
Şi pre necuratul laşi de să dezmiardă, 
De să sămeţeşte pre[ste] mişel [sărman] şi-1 pradă?3 J 3 



3 12 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. critică şi studiu 
introd. de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti,i982, p. 313-314. 

3*3 Dosoftei urmăreşte cu fidelitate ideea psalmilor din Scriptură. A 
nu se deduce de aici vreo îndepărtare de filiera biblică şi ortodoxă şi vreo 
apropiere de cugetarea nihilistă. 

De asemenea, interogaţii virulente de genul acesteia, care sunt de 
fapt un ţipăt către Dumnezeu, se pot regăsi nu de puţine ori în Scriptură şi 
prezenţa lor pledează pentru neîntemeierea catalogărilor frugale ca sceptici 



144 



Sfatul şi voroava ce fac necuraţâi 
Tind sâlţe şi laţuri să strice pe alţâi. /.../ 
Că şi păcătosul cu mult să făleşte 
în dezmierdăciune, căce-i prisoseşte. 

Asuprele face, şi-1 grăiesc de bines^, 
Mânie pre Domnul cu rău ce-are-n sine. 
Şi nu va să cerce să-ş afle folosul [sufletesc], 
Ce stă-ntr-a sa pizmă-n tot ceas păcătosul. 

De toţ dumnezăii mai presus să urcăs^ 
Şi căile sale pre [în] tot ceasul spurcă. 
Vor lipsi din faţă-i a Tale giudeţe, 
Că-n svânta Ta lege n-a vrea să să-nveţe. 

Şi căce ş-va-nvince preste toţ pizmaşii, 
Inema i-va zace să nu-ş mute paşii 
Din rudă de rudă până nu va face 
Peste toată lumea vrajbă şi nepace. 

Gura i-este plină de amărăciune, 
De blăstăm, de hulă şi de-nşelăciune. 
Supt limba lui este trudă şi durere, 
Şi-n gândul său poartă să facă [altora] scădere. 

Ascuns să supune-n leşnici cu bogaţâi, 
Ca să viclenească, să nu-1 prinză alţâi. 
Cearcă să găsească vreme pre-ndemână 
întru să ucigă pre cel fără vină. 

Şi cu ochii lacomi pre mişel [sărman] prăveşte, 
Ca leu în ogradă ascuns leşuieşte, 
Tupilă s-apuce şi să căpuiască, 
Pre mişel să tragă-n laţ şi să-1 smerească 3 16 . 



şi nihilişti, pe baza unor exprimări similare, a unora din poeţii sau scriitorii 
noştri moderni. 

3H E lăudat de alţii cel păcătos, pentru că e puternic şi îşi permite să 
facă nedreptăţi şi să rămână nepedepsit. 

Adică n-are niciun Dumnezeu. 



145 



(Ps. 9, 53-54, 59-64, 67-92) 



Cred că este o primă conturare literară deosebită, în 
limba română, a personajului negativ, cu elemente de analiză 
care tind spre mari adâncimi psihologice. 

Păcătosul fără de minte ameninţă pe cel ce-şi pune 
încrederea în Dumnezeu: 

Zică cât le place ceia ce n-au minte,/ De vor să mă 
sparie cu a lor cuvinte,/ Să fug pre la munte cu pădure 
deasă,/ Ca o vrăbiuţă să mâiw [să rămâi] fără casă (Ps. 10, 
2-6). 

Dar, în viziunea lui Dosoftei, fericirea şi puterea nu ţin 
de evidenţă: 

Strâmbătatea cine o iubeşte,/ Acela el sângur sufletul 
ş-ureşte (Ps. 10, 19-20). 

Şi: Ce folos este de cinste/ Omului fără de minte,/ Ce-şi 
dă firea omenească/ Prefire dobitocească (Ps. 48, 39-42). 

Dumnezeu, care-ndelung rabdă şi tace (Ps. 9, 98), care 
Milosu-i şi-ndurat Domnul/ Că rabdă-ndelung pre omul,/ Şi 
cu mila Sa cea mare/ Ne fereşte de certare./ Nu ne ţâne-n 
veci mânie/ Prin păcate, cu urgie. ..(Ps. 102, 27-32), este însă 
înspăimântător, atunci când Se mânie pe cerbicia umană - şi 
Dosoftei ne procură din nou pagini impresionante de poezie: 

Piatră cu jăratec, cu foc împreună, 
Cu multă tărie Domnul din ceri tună. 
Da-ş-va de sus glasul, săgeţ va trimite, 
Greşiţii să-ş moaie inemi împietrite. 

Pre pizmaş goni-i-va cu fulgere multe 
Şi le va da spaimă cu săgeţ mănunte. 
Mările săca-va de s-a vedea fundul, 
Apele fugi-vor de-a rămânea prundul, 



3 l6 Să-l smerească în sensul: să-i facă rău sau chiar să-1 ucidă. 
Verb arhaic, pe care îl mai foloseşte însă Eminescu: Astfel ades 
eu nopţi întregi am mas/ Blând îngânat de-al valurilor glas (Fiind băiet 
păduri cutreieram). 



146 



De îngrozâtură şi de grea-nfocare 
Ce-a să slobozească Domnul cu suflare. 

(Ps. 17, 35-43) 

* 

Dumneză, din svântul Tău sălaş faci cale, 
Când stoleşti către război oştile Tale. /.../ 

Când Te-ai pogorât la dânş într-acea ţară, 
Toate apele cu sânge să-nchegară. 
Şi cu urlete ploi mare vărsa tare, 
De herbea undele-n bezne ca-n căldare. 

Şi din nuori mergea hreamăt şi săgete, 
Să-ngrozească eghiptenii, să să certe 318. 
Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată, 
De-Ţ[i] lumina fulgerile lumea toată. 

S-au strămutat de cutremur pământul, 
Când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul, 
De-ai uscat într-însă vaduri în vânt mare, 
Că Tu, Doamne, ai făcut cărări prin mare. 

(Ps. 76, 31-32, 41-52) 

Psalmii încep o tradiţie pe care o va urma Ecclesiastul, 
cea a denigrării deşertăciunilor lumeşti şi a vanităţii umane. 

Tema aceasta a făcut carieră în literatura românească. 

Lumea şi omul sunt mari minuni ale lui Dumnezeu, dar, 
în comparaţie cu Dumnezeu însuşi, ele - parafrazându-1 pe 
Eminescu - n-ajung nici umbra măreţiei Tale (Fata-n 
grădina de aur): 

Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă, 
Nainte-Ţ[i] mi-i statul nice de o samă. 



3 l8 Să se pocăiască egiptenii. 



Că lumea aceasta-i ca o miză mică, 
Omul, cât de-a hirea, este o nemică. 

De vreme ce trece ca o umbră rară, 
Zădar să trudeşte de zî pănă-n sară, 
De ş-agoniseşte s-aibă şi pre mâine; 
Strânsura ce strânge nu şti cui rămâne. 

(Ps. 38, 15-22) 

* 

Să te temi de zî cumplită, 
Să nu-ţ dea de călcâi smântă. 
Cela ce ai bogăţie, 
Să nu stai în sămeţâie, 

Ni s-aibi nădejde-n frate [în rude], 
Sau în om, la greutate. 
Şi cu ce schimb va da omul, 
Să să schimbe de la Domnul? 

Cu preţ de răscumpărare 
Sufletului, de pierzare? 
Fi-i-va truda [munca veşnică] nencetată, 
Că la iad nu va fi plată. 

(Ps. 48, 13-24) 

* 

Nu-ntoarce, Doamne, pre omul 
Să-1 cuprinză-n jele somnul 319, 
C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină 
Tot omul de supt lumină. 

De i-ar fi viaţa [atât] de lungă 
'Ntr-o mie de a[n]i s-agiungă, 



Să nu-1 ajungă moartea fiind deznădăjduit. 



148 



Naintea Ta este scurtă 
Ca cea zî de ieri trecută. 

Şi ca strajea cea de noapte 
îi sunt zâlele lui toate. 
Ca neşte şegi [glume], fără treabă, 
I să trec a[n]ii cu greabă, 

Ca otava ce să trece 
De soare şi de vânt rce, 
De demineaţă-i cu floare, 
Sara-i veştedă de soare, 

A doua zî să usucă, 
Ca-n cuptori când o aruncă. /.../ 

Şi de svânta Ta lumină 
Veacul nostru ne-nstrăină. 
Zâlele noastre le neacă 
Urgia Ta şi le sacă. 

A[n]ii ni să trec cu grabă, 
Ca o painjină slabă. 

(Ps. 89, 9-26, 31-36) 

* 

Pleacă-Ţ auzul spre mine 
Şi să-m hii, Doamne, cu bine. 
Şi la ce zî Ti-oi striga-Te, 
Să-mi auz[i] de greutate, 

Că-m trec zâlele ca fumul, 
Oasele mi-s săci ca scrumul. 
Ca neşte iarbă tăiată 
M-este inema săcată, 

Că stă uitată de mine, 



149 



Ce-am uitat să mănânc pâine. 

De suspinuri şi de jele 
Mi-am lipitu-mi os de piele. 

De-atocma cu pelecanul, 
Prin pustii petrec tot anul, 
Şi ca corbul cel de noapte 
îm petrec zâlele toate, 

Ca o vrabie rămasă 
în supt streşină de casă. 
Toată z[i]ua mi să strâmbă 
Pizmaşii miei, de-m fac scârbă, 

Şi ceia ce mă-mbunează 
Fac giurământ să mă piarză. 
Am mâncat pâine de zgură 
Şi lacrămi în băutură, 

De faţa mâniii Tale, 
Ce mi-ai dat de sus la vale. 

Mi-s zâlele trecătoare, 
De fug ca umbra de soare, 

Şi ca iarba cea tăiată 
Mi-este vârtutea săcată. 
Iară Tu, Dumnezău svinte, 
Tot eşti din veci, de mainte, 

Şi petreci în rod de rudă, 
Tu Te scoală fără trudă 
De vei milui Sionul, 
Şi să-1 cruţ[i], că Tu-i eşti Domnul. /.../ 

Că preste tot rod de rudă 
îţ sunt a[n]ii fără trudă. 
Şi Tu, Doamne, cu cuvântul 
Dintăi ai urzât pământul, 



150 



Şi ceriurile ce-s nalte 
Sunt de mâna Ta lucrate. 
Acelea toate s-or trece, 
Iară Tu tot vei petrece. 

Şi ca haina ponosâtă, 
Când le-a hi vremea sosâtă, 
Li s-a destrăma făptura 
Din hire, ca vechitura. 

Şi li-i depăna ca tortul, 
De să vor schimba cu totul. 
Iară Tu, Dumnezău svinte, 
Tot eşti Domn, ca şi mainte, 

Şi trăieşti pre aşezare 
Ca cela ce eşti Domn tare. 

(Ps. 101, 9-44, 87-104) 

* 

Şi ca tatăl ce i-i milă 
De hiii săi când li-i sâlă, 
Aşe nu să-ndură [nu Se împietreşte] Domnul, 
Ce I-i milă de tot omul. 

Că sângur [însuşi] ne şti de faptă, 
Din ce ni-i hirea lucrată, 
Ne şti că suntem din tină 
Făcuţ, de svânta Sa mână. 

De ne-ar hi zâlele multe 
Ca iarba, tot ar hi scurte, 
Şi ca floarea ce să trece 
De soare şi de vânt rece, 



De să destramă cu totul 
Şi nu-ş mai cunoaşte locul. 



151 



(PS. 102, 47-60) 



Mai multe din imaginile de mai sus (omul trece ca o 
umbră rară, îi trec zilele ca fumul şi ca umbra de soare, ori ca 
iarba sau otava, zilele şi anii omului sunt ca floarea şi ca o 
painjină slabă - ca pânza de păianjen etc.), specifice Psaltirii, 
Ecclesiastului şi altor relatări scripturale, se vor regăsi şi în 
poemul Viiaţa lumii al lui Miron Costin, despre care vom vorbi 
puţin mai jos. 

De asemenea, ele pot fi sesizate, într-o descendenţă 
scripturală nedezminţită, şi în Cazanii, dar şi la Dimitrie 
Cantemir (Divanul). 

La fel, rezonantă în literatura veche este şi tema morţii 
care nu alege, pe care o va reproduce şi poezia modernă, 
paşoptistă şi romantică: 

Că măiestrul încă moare 
Ca tot omul de supt soare. 

Şi nebunul cu buiacul 
Vor peri de pre tot veacul. 

Ş-averea de [la] dânş[ii] rămâne 
De o iau rude străine. 
Cât să vor scoate din casă, 
Numele li s-a uita-să, 

Li s-a uita şi mormântul, 
Cât i-a-mpresura pământul. 

(Ps. 48, 27-36) 



„De altfel, Dosoftei le este, s-a constatat, dascăl"3 20 , în 
ceea ce priveşte această temă, multor autori viitori. 

Tema o va aborda şi Miron Costin, dar Cantemir va 
ilustra magistral această secvenţă finală din existenţa umană 
terestră, în Divan - vom vedea la timpul potrivit. îi va urma de 



3 20 Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 127. 



152 



aproape, ca viziune şi sensibilitate, Arghezi, în poezia 
modernă. 

Nici Eminescu nu era străin de această cugetare: 

Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, 
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac... 
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii, 
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; /.../ 

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi...orice-ai spune, 
Peste toată o lopată de ţărână se depune. 
Mâna ce-au dorit sceptrul universului şi gânduri 
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri... 

(Scrisoarea I) 

Căci „fiecare vede că înţelepţii mor, cum mor şi cei 
neînţelepţi şi nebunii, şi lasă altora bogăţia lor" (Ps. 48, 10). 

Se întâmplă de multe ori ca cititorul să rămână uimit, 
„presimţindu-1 pe Arghezi sau pe Voiculescu"3 21 în poezia lui 
Dosoftei. Se consideră, de altfel, că, între poeţii moderni, în 
afară de cei evocaţi, mitropolitul mai are şi alţi „prozeliţi 
declaraţi [...]: Ion Gheorghes 22 , Ioan Alexandru3 2 3 şi chiar 
Nichita Stănescu"3 2 4. 

Iar despre Psalmii lui Arghezi, Marin Sorescu opina că 
„i-am putea numi, după modelul lui Voiculescu, psalmii 
închipuiţi ai lui Dosoftei"^. 



3 21 Eugen Negriei, Poezia medievală..., op. cit., p. 56. 

3 22 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_(poet). 

323 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru. 

324 Al. Andriescu, Studiu introductiv la: Dosoftei, Opere 1 (versuri), 
op. cit., p. LXXXIII. 

325 Marin Sorescu, Biblioteca de poezie românească, în: Opere, V, 
Publicistică, ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea, prefaţă de 
Eugen Simion, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers 
Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 29. 



153 



Apropierea dintre Dosoftei şi Arghezi se poate face în 
multe locuri. Reproducem mai jos câteva versuri dintr-un 
psalm mesianic, psalmul 21, care, din punct de vedere literar, 
sub pana lui Dosoftei, sună arghezian avânt la lettre: 

Tu eşti, Doamne, ce m-ai tras din maţe 
Şi [la] maică-mea m-ai dat viu în braţe. 
Şi m-ai pus la sân de mi-ai fost viaţă, 
Hrană şi cu saţâu de dulceaţă. 

Din matrice şi din scăldătoare, 
Şi din faşe m-ai pus pre picioare. 
Şi din zgăul mamii, Doamne svinte, 
Tu-m eşti Dumnezău, şi-Ţ[i] ad-aminte /.../ 

Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară, 
Cu căscate guri, să mă omoară, 
Ca leii ce apucă şi zbiară, 
Cu gurile rânjite, pre hiară. 

Şi ca apa fui vărsat afară, 

Şi oasele mi să răşchirară. 
Inema-n zgău mi să veştezeşte, 
Ca o ceară când să răstopeşte. 

Mi-i vârtutea ca hârbul de sacă, 
Limba-n gingini lipită să neacă. 
Şi m-ai lăsat, Doamne,-n ţărna morţâi, 
Şi câinii mă-ncungiură cu toţâi. 

(Ps. 21, 31-38, 43-54) 



Al. Andriescu şi Ion Negoiţescu au făcut aceleaşi 
observaţii şi apropieri stilistice între limbajul dur al lui 
Arghezi şi exprimarea lui Dosoftei. Andriescu exemplifică prin 
psalmii 104 şi 108, din Psaltirea în versuri şi, respectiv, prin 
Blestemele lui Arghezi. 



154 



Astfel, în Ps. 104, Dosoftei scrie: Izvorât-au broaşte-n 
ţara/ De să va-ntr-înş pomeni ocara,/ Că şi la-mpăratul 
juca-n haine,/ Pren sicrie şipren toate taine. 

O viziune asemănătoare aflăm şi la poetul modern: 

Sobolii şi viermii să treacă pribegi/ Prin stârvuri de 
glorii întregi./ Să fete în purpură şoarecii sute./ Gângănii şi 
molii necunoscute/ Să-şi facă-n tezaur cuibare,/ Sătule de 
aur şi mărgăritare. 

Asemenea, în Ps. 108 (care, profetic, se referă la Iuda 
Iscări oteanul), se spune: Şi ca măduha-n ciolane/ Să să- 
mbrace, ca-n căftane. 

Arghezi e foarte aproape: Să-ţi crească măduva, bogată 
şi largă,/ Umflată-n sofale, mutată pe targă^ 26 . 

S-a remarcat, ca aspect prozodic, şi faptul că 

„Arghezi, care a inovat cu atâta îndrăzneală, şi în 
direcţii atât de numeroase, limbajul poetic, nu se dă în 
lături să modifice în vers, întocmai ca Dosoftei şi 
Eminescu altădată, accentul cuvintelor"3 2 7. 

Ion Negoiţescu era de părere că: 

„psalmii lui Dosoftei [...] au partea lor de merit 
într-o istorie a expresivităţii lirice româneşti. 

Căci în ritmurile iniţiate de dulcele mitropolit, şi 
în acea limbă de vechime, în bătrâneştile lui contorsiuni 
de cuvinte, aveau să prindă glas, peste veacuri, în 
vremea noastră cea nouă, ritmurile unor poeţi moderni. 

Sunt, în poezia lui Tudor Arghezi şi a lui V. 
Voiculescu3 28 , anume asperităţi fie voite, ritmări ce în 
sinuozitatea lor se apropie de un gen de aritmie 
superioară [...] care au fost pentru întâia oară încercate 
de duiosul nostru psalt. 

Nu e însă mai puţin adevărat că Dosoftei exprimă 
şi o simţire ce a revenit în poezia lui Arghezi şi a lui 



326 Cf. Idem, p. LXVIII-LXIX. 

327 idem, p. LV. 

3 2 8 Vasile Voiculescu: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu. 



155 



Voiculescu: tânjirea, înconjurată de scârba păcatului, 
după Dumnezeu. Fiorul celest în magma terestră. 

Vremea de viclenie sângeroasă, de pizmă şi 
trădare, de ură şi crimă, în care a trăit Dosoftei, are ceva 
din incertitudinea modernă, din neliniştea şi scârba 
vremii [noastre]... 

De aici vin Blestemele lui Arghezi, Florile de 
mucigai, gingaşele lui buruieni [...]. De aici vine şi 
silnicia verbală a lui Voiculescu, forjajul disperat al 
versului, care se zbate să prindă dulceaţa plină de chin a 
simţurilor.. ."329. 

Şi tot Dosoftei a patentat „verbul cvasi-modern, cu 
ritmul greu şi abscons, ca [mai târziu] la un Adrian 

Maniu33o"33i. 

Dosoftei află uneori, intenţionat sau nu, soluţii 
expresive extraordinare. 

Spre exemplu, în zale bătrâne (Ps. 142, 18), Dumnezeu 
Şi-a arătat bătrâna bunătate (Ps. 73, 44). 

Poporul lui Israel, în pustie, îşi aduce aminte de 
gingăşitura din Egipt, adică de pepeni şi slănină (Ps. 77, 88, 
90)332. 

Iacov păscu [pe popor] cu inemă curată/ Şi cu- 
nţelăpciune strecurată (Ps. 77, 227-228). 

Pilda şi învăţătura bună fac pe mulţi să se convertească, 
întinzându-ş mintea cătră Domnul (Ps. 39, 13). 



3 2 9 Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, voi. II, Ed. Eminescu, 
Bucureşti, 1997, p. 11-12. 

330 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Maniu. 

331 Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, voi. II, op. cit., p. 13. 

332 E adevărat că gingăşie sau gingăşitura însemna mâncare, în 
limba română de atunci, aşa cum în Letopisepxl lui Ureche, caii gingaşi ai 
turcilor (în bătălia de la Podul înalt), adică îngrăşaţi, bine hrăniţi, slăbesc 
neaflând decât iarbă pârjolită. 

în Biblia de la Bucureşti (1688), gingaşii (substantiv) înseamnă 
„mai marii cetăţii", cf. Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, 
Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 181. 

Cartea se poate downloada de aici: 

http://www.teologiepentruazi.ro/ 2010/04/ 25/ de-nuptiis- 
mercurii-et-philologiae / . 



156 



Omul drept, Şi la-ntunerec de ceaţă/ Va vedea lucori 
de viaţă (Ps. m, 11-12) etc. 

Chiar dacă vorbim de expresivitate involuntară (Eugen 
Negriei), efectul este remarcabil şi nu cred că trebuie să ne 
anesteziem tresăririle. 

Până la urmă este meritul unei limbi româneşti vechi, 
pusă în valoare literară, care presupune semnificaţii adânci şi 
conotaţii ramificabile ale cuvintelor. 

Stilistic, Dosoftei împarte premiul cu o tradiţie 
lingvistică şi literară mlădiată spiritual, mai largă, dar nu 
trebuie să uităm că această tradiţie e formată din dvoreţi/ 
ziditori care îşi depun, fiecare, efortul într-o construcţie în care 
fiecare piatră contează. 

S-a vorbit, de asemenea, despre libertăţile pe care şi le 
permite Dosoftei în raport cu textul scriptural original, în 
sensul etnicizării - având în vedere că şi el, ca şi Varlaam, îşi 
considera opera dar limbii româneşti - dezbătându-se teoria, 
dacă nu cumva naţionalismul a prevalat în faţa respectării 
fidelităţii în traducere şi chiar dacă nu a favorizat laicizarea 
sensurilor. 

Răspunsul nostru la această problemă este acela că 
Dosoftei, versificând, în acelaşi timp este şi predicator şi se 
adresează unei turme ortodoxe, în faţa păstoriţilor săi. 

E un gest tipic, care - spre exemplu - îl determină pe 
Varlaam să autohtonizeze viaţa Sfântului Ioan de la Suceava333 
şi pe Antim Ivireanul să spună că Dumnezeu S-a născut într-o 
noapte de iarnă când „pământul şi apele sunt îngheţate de ger 
şi de vânturile cele reci"334 (amănunte climaterice care nu sunt 
precizate în textele sfinte). 

A fost remarcat, mai ales, modul în care au fost 
autohtonizate peisajul, instrumentele muzicale, animalele şi 
păsările, etc. 

Ele au fost preschimbate astfel, familiarizate pentru 
creştinii români, pentru a-i apropia de Scriptură şi pentru a 
anula ininteligibilitatea, distanţa spaţială şi temporală ori 
impresia că ar fi vorba de realităţi străine şi îndepărtate care 
nu-i vizează. 



333 Un sait dedicat lui: http://sfantulioancelnou.ro/. 

334 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 196. 



157 



Autorul este un omilet şi un teolog - cred că cea de-a 
doua ipostază a părut destul de evidentă din cele expuse 
anterior - care tălmăceşte Psaltirea în faţa conştiinţei unui 
auditoriu personalizat, român şi creştin-ortodox, şi care 
introduce învăţături dogmatice şi morale specifice Ortodoxiei 
într-un discurs retorico-poetic, fără ca să altereze conţinutul 
psaltic fundamental al textului335. 

Când poetizează despre urzirea soarelui, a lunii şi a 
stelelor, pe de-o parte, secondează fidel referatele scripturale şi 
patristice iar, pe de altă parte, configurează un spaţiu familiar 
eclesial-cosmic, în care credincioşii se simt integraţi şi 
neapăsaţi de imensitatea infinitului: 

„emanaţiile de lumină potenţată, culese ca într- 
un vas de o biserică bizantină duc gândul la lumina 
originară făcută de Dumnezeu cu întâiul său cuvânt"336. 

Lumina are un rol esenţial în spaţiul eclesial ortodox, pe 
traseu dogmatic: 

„Transcendentul care coboară ca să se arate [în 
revelarea luminii dumnezeieşti], ca să se materializeze 
[în întruparea Domnului], e un gând metafizic 
[teologic] pe care-1 surprindem de altfel şi în funcţia pe 
care, în arhitectura bizantină, spre deosebire de cea 
gotică, o are lumina"337. 



335 Pe G. Călinescu însă nu părea să-1 deranjeze etnicizarea: 
„Ortodocşii vor să închidă punctele de temelie ale creştinismului în mituri 
autohtone, coborând familia sfântă şi pe apostoli pe teritoriul daco-român. 

Lucrul nu-i nou, nici abuziv, ba chiar, contrar părerilor 
oponenţilor, de un firesc desăvârşit. 

Fecioara doarme, în iconografia Europei de sus, în paturi gotice, 
înconjurată de servi şi sfinţi îmbrăcaţi medieval, iar în pictura italiană nu 
numai înveşmântarea este locală şi istorică, dar toată legenda sacră se 
desfăşoară în geografie italică sieneză, perugiană, venetă, după cum e 
cazul", cf. Istoria literaturii române..., op. cit., p. 60. 

336 Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, op. cit., p. 70. 
337ibidem. 



158 



Mai multe versuri ne avertizează asupra locului pe care 
şi-1 asuma autorul, în mijlocul Eclesiei, personalizând profilul 
spiritual al auditoriului: 

în veci este Domnul de împărăţeşte, 
Slava lui şi cinstea nu să obârşeşte. 
Păgânii să pieie din svânta Lui ţară 
Să nu mai rădice în creştini ocară. 



(Ps. 9, 115-118) 



-is- 



Că să poticniră de să răsturnară 
Toţ pizmaşii noştri, călări şi din cară 
Iară noi, creştinii, stăm fără cădere, 
C-am făcut izbândă cu a Ta putere. 



(Ps. 19, 27-30) 



în mijloc de beserică mare 
îţ voi mulţămi şi-ntr-adunare 
Pominoace încă Ţ-voi aduce, 
Jărtve grase şi colive dulce. 



(Ps. 21, 93-96) 



* 



Aduceţi colaci grămadă 
în cinstita Lui ogradă 
Şi să vă-nchinaţ tot omul 
în curtea ce şede Domnul 



(Ps. 95, 37-40) 



159 



Deşi „pe Dosoftei Mitropolitul, ale cărui bucine ferecate 
(Şi bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate - Psalmul 136) 
au aninat sute de ani în sălciile tăcerii, 1-a readus în sfera 
conştiinţei lirice Ion Pillat338 [prima evocare a lui Dosoftei în 
poezia modernă], la o dată când roade depărtate ale psalmilor 
săi începură să-şi trădeze răsfrângerile în opera unui Arghezi 
sau a unui V. Voiculescu"339 ) totuşi „Dosoftei este [...] oglinda 
primă în care poezia română îşi poate iubi chipul"34Q. 

în mod paradoxal, de-abia conştiinţa lirică modernă, cu 
hermeneutica ei specializată în a sparge mesaje poetice 
încriptate, ne deschide ochii asupra unei literaturi vechi cu 
care are în comun tocmai această dragoste pentru lăuntricul 
aprofundat şi hierofanizat literar. 

Cu toate că s-au recunoscut în psalmii versificaţi şi 
sonuri preromantice^ 1 (el e preromantic avânt la lettre sau 
preromanticii s-au inspirat din el?), totuşi 

„psalmii lui Dosoftei nu câştigă o semnificaţie 
propriu-zisă poetică decât târziu, în ambianţa modernă, 
când trăsăturile de prim ordin ale liricii argheziene se 
desprind din oglindirea în apa aceea bătrână, sfinţită de 
vechime ca şi de har. 

Şi această oglindire, peste goluri de timpuri, prin 
pregnanţa ei de alchimie a unor substanţe afine, este, în 
adevăr, zguduitoare. 

Ieşind din izolarea şi praful documentelor, 
psalmii şi-au transfigurat painjina slabă, în ţesătură de 
aur; aninate în sălciile vremii moarte, bucinele îşi vor 
trimite prin veac, de câte ori dorul adie prin ele, 
desferecarea sonoră"342. 

Dosoftei lucra în respect faţă de înaintaşi, „folosind 
vocabular de veche tradiţie literară românească (existent în 



338 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pillat. 

339 Ion Negoiţescu, op. cit., p. 10. 

340 Idem, p. 15. 

341 1. C. Chiţimia, Dosoftei, „Psaltirea în versuri", în Crestomaţie..., 
op. cit., p. 170. 

342 Ion Negoiţescu, op. cit., p. 24. 



160 



Psaltirea Scheiană, în Psaltirea Hurmuzachi, în Coresi 
etc.)" 343 , nu fără a face eforturi deosebite, „înlocuind chiar 
propriul vocabular din traducerea de mai înainte în proză"344. 

Se diortosea singur, ca mai târziu Antim Ivireanul. 

Deşi propunea ipoteza că „metrica poeziei populare cu 
măsura de 5-6 silabe a influenţat pe Dosoftei în versurile 
sale" 3 45 - recunoscând însă că o influenţă mai profundă n-a 
fost documentată - Cartojan face el însuşi precizarea că 
psalmii versificaţi au avut o circulaţie foarte mare în toate 
ţinuturile româneşti şi că o parte din aceşti psalmi 

„au pătruns în ciclul colindelor populare şi se 
cântă până în vremurile noastre de copiii care poartă cu 
steaua, pe uliţele satelor şi oraşelor, solia naşterii 
Domnului. 

Din cântecele de stea, psalmii lui Dosoftei au fost 
introduşi mai departe în ţesătura dramei religioase 
populare a Vicleimului - cu deosebire psalmii 94 şi 

9 8"346. 

Prin urmare, ni se pare mai logic ca lirica folclorică să 
fie cea care a suferit influenţa creaţiei culte a lui Dosoftei şi nu 
invers, după cum atestă cazul amintit al colindelor şi 
Vicleimului. 

Liric şi retoric în acelaşi timp, Dosoftei depăşeşte un 
prag psihologic în literatura şi poezia română, dovedindu-i şi 
determinându-i, concomitent, aptitudinile. 

După publicarea primei ediţii a cărţii de faţă, am 
elaborat şi un studiu extins despre Psaltirea în versuri, care 
este de asemenea accesibil celor care doresc să se convingă 
asupra virtuţilor poetice ale operei mitropolitului Dosoftei 3 47. 



343 1. C. Chiţimia, Dosoftei, „Psaltirea în versuri", în Crestomaţie..., 
op. cit., p. 164. 

344 Ibidem. 

345 N. Cartojan, op. cit., p. 192, n. 1. 

346 Idem, p. 193. 

347 Gianina Maria-Cristina Picioruş, Creatori de limbă şi de viziune 
poetică în literatura română, voi. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, 
Bucureşti, 2013. 

Cartea se poate downloada de aici: 



161 



Viiata lumii 

9 



între 1671-1673, Miron Costin348 concepe poemul Viiaţa 
lumii (130 de versuri), terminându-1 înainte ca Dosoftei să-şi 
tipărească Psaltirea în versuri. 

însă, după cum vom vedea, tot Psaltirea este cea care îi 
oferă ideile şi imaginile fundamentale şi lui Costin. 

Modelul stihurilor, autorul îl află la Homer şi 
Vergilius349 şi la 

„Sfinţii învăţătorii Besericii noastre cum iaste 
Ioan Damaschin, Cozma [Sf. Cosma de Maiuma, fratele 
vitreg al Sfântului Ioan Damaschin], Theofan, Mitrofan, 
Andrei din Crit [Sf. Andrei Criteanul] [care] au scris 
cântările Sfinţii Biserici, stihirile, canonile, antifoane, cu 
carile, ca cu nişte pietri scumpe şi flori neveştenite, au 
împodobit Biserica. 

Cu această pildă scrisu-ţ-am şi eu această mică 
carte, a căriia numile îi iaste Viiaţa lumii, arătându-ţi 
pre scurtu cum iaste de lunecoasă şi puţină viiaţa 
noastră şi supusă pururea primejdiilor şi primenelilor 
[schimbărilor] "350. 

Balanţa însăşi a enumerării surselor de inspiraţie, în 
ceea ce priveşte stihuirea, înclină spre izvoarele clasice 
bizantine, în timp ce antichitatea greco-latină este evocată cu 
doar două nume mari. 

Cu toate acestea, este evident că poemul lui Costin nu 
urmăreşte nici metrul antic şi nici tipare imnografice, din 
punct de vedere tehnic, ci prozodia modernă, ca şi versificarea 
lui Dosoftei. 



http://www.teologiepentruazi.ro/ 2013/ 06/15/creatori-de-limba- 
si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-i/. 

348 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Miron_Costin. 

349 idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Vergilius_Maro. 

350 Miron Costin, Opere, voi. II, ediţie critică de P. P. Panaitescu, 
EPL, Bucureşti, 1965, p. 113. 



162 



Un izvor neindicat (sau indicat la final: cu mărturie de 
la David prorocul, mai ales) dar urmărit cu fidelitate este 
Psaltirea, ceea ce apropie mult demersul lui Costin de cel al lui 
Dosoftei. 

Esenţial de înţeles pentru noi este că sfera poeziei, într- 
o concepţie tradiţional-bizantină, se lărgeşte foarte mult: de la 
psalmii amintiţi mai devreme şi interpretaţi ca imn (trebuie 
făcut precizarea, însă, că psalmii erau incluşi de mult în 
tradiţia liturgică şi că nu erau consideraţi proză şi nu aveau 
neapărată nevoie să fie versificaţi ca să fie apreciaţi drept 
poezie), împreună cu alte cântări din Scriptură, la o serie 
foarte extinsă ca gen, de cântări folosite în cultul Bisericii 
Ortodoxe, dintre care Costin aminteşte câteva (stihiri, 
canoane, antifoane). 

La acestea putem adăuga cele despre care vorbeam 
anterior, Acatistele şi Paraclisele, pe care Dosoftei ajunsese să 
le rimeze pe spaţii largi, mărimuri, pripeale/ pripeli (Filothei 
monahul, românul, rămâne în istorie ca iniţiatorul acestui 
gen), laude, doxologii, luminânde, polieleie etc. 

Dacă Psaltirea, versificată sau nu, era „carte de 
poezie"35i, cărţile de slujbă ale Bisericii (Molitfelnic, Triod, 
Penticostar, Ceaslov, Octoih etc.) sunt, adesea, covârşitor de 
poetice, sunt pline de cântări şi de poezie teologică, dramatică 
şi lirică. 

Această poezie o vor presupune şi insera în discursul lor 
şi omiliile - Coresi şi Varlaam într-o anumită proporţie, Antim 
Ivireanul într-o măsură mai mare. 

Ceea ce remarcăm este că nu se vede o distincţie între 
poezie şi proză. Dar, mai bine zis, nu există proză în sensul în 
care definim şi înţelegem noi astăzi proza. 

Nu putem să nu observăm că tradiţia poetică 
românească este diferită de cea occidentală. 

Acest inedit originar îi va imprima şi o direcţie de 
dezvoltare originală, o va parafa din interior chiar şi în 
momentele de maximă sincronizare a literaturii noastre cu 
Apusul. 

S-a făcut deja şi observaţia că, 



ss 1 Eugen Negriei, op. cit., p. 28. 



163 



„în cazul lui Costin, nu trebuie să căutăm poezie 
numai în versuri, ci în toată opera sa. Perspectiva este 
curat lirică. De aceea, putem vorbi la el mai degrabă de 
o atitudine lirică, accidental obiectivată în scris. .."352. 

Enumeraţia de mai sus, din introducerea (predoslovia) 
lui Miron Costin la poemul său, ar trebui să ne ofere o imagine 
corectă în privinţa surselor spre care înclină opţiunile sale, 
dacă punem în balanţă poezia antică şi pe cea bizantină. 

în ignoranţă faţă de aceste precizări, o serie de studii au 
susţinut, pe baza unor apropieri tematice şi ideatice de 
versurile lui Costin, o filiaţie extinsă şi cvasi-exclusivă din 
poeţii latini - nici măcar Homer, amintit de autor, nu este 
sesizat cu vreo contribuţie. 

Dan Horia Mazilu le inventariază, deşi atrage mai 
înainte atenţia că tema norocului nestatornic (fortuna labilis) 
era „cultivată la noi, în descendenţa lui Ioan Chrisostom, încă 
de Neagoe Basarab şi ale sale învăţături'' '353. 

Ovidiu a fost solicitat cel mai mult în aceste studii, „fără 
a fi, desigur, primul care a cugetat asupra fragilităţii şi vanităţii 
existenţei - tema apare în Ecleziast, la Plutarb.354 (Ad 
Apollonium), Euripidesss, Demetrius din Faler356 j Tibul357 
Properţiu358..."359. 

Personal, cred că tangenţele ţin de „un loc comun al 
gândirii europene" (Virgil Cândea), cum remarca şi Mazilu3 6 ° - 



352 Mircea Scarlat, Introducere în opera lui Miron Costin, op. cit., 

p. 136. 

353 Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 96. 

354 A se vedea: http: / /ro.wikipedia.org/wiki/Plutarh. 

355 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Euripide. 

356 Opera sa: 

http:/ /books.google.ro/books?id=_meJRfpN7aIC&pg=PR5&lpg=P 
R5&dq=Demetrius+din+Falera&source=bl&ots=G5MLv6YQGg&sig=Pv6_ 
SiMt5l8kn49d5kVhw3Wnwsk&hl=ro&ei=xFveS7_wKIqtOLPyobwH&sa= 
X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=oCBAQ6AEwAg#v=onepag 
e&q&f=false. 

357 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tibul. 

358 idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Proper%C5%A3iu. 

359 Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 97. 
3 6o Idem, p. 98. 



164 



ori, cel mult, de o contaminare sau suprapunere tematică - şi 
nu de o filiaţie sau reproducere strictă. 

De altfel, nu apropierile în sine mă neliniştesc, ci 
reticenţa mea are în vedere faptul că majoritatea acestor studii 
nu urmăreau decât să demonstreze caracterul umanist al 
poemului, pe fundalul unei epoci căreia i se părea normal să 
facă operaţii plastice asupra literaturii române, remodelându-i 
trăsăturile. 

Inutil să mai precizăm că, aşa cum ar fi fost corect şi 
ştiinţific, nimeni nu a căutat să cerceteze imnele marilor 
imnografi Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma (sec. VIII), 
Andrei Criteanul (sec. VII), Theofan şi Mitrofan, mitropolitul 
Smirnei (sec. IX). 

De la primii trei ni s-au păstrat o seamă de cântări, 
unele foarte cunoscute în cultul ortodox (cum ar fi Canonul cel 
mare al Sfântului Andrei sau slujba înmormântării, unde o 
serie de cântări îl au ca autor pe Sf. Ioan Damaschin - citată 
sau prelucrată şi de Eminescu, în mai multe rânduri - şi în 
care se găsesc destule referinţe la caracterul fulgurant al 
existenţei umane, în raport cu veşnicia). 

Sf. Mitrofan a compus canoanele Octoihului dedicate 
Prea Sfintei Treimi şi canoanele triadologice ale miezonopticii 
din duminicis 61 , iar Sf. Teofan imnograful, ca şi Sf. Iosif, este 
autor de triode şi de alte cântări (de fapt, sunt doi Sfinţi Iosif, 
din sec. VIII-IX, amândoi scriitori de cântări, unul episcop al 
Tesalonicului şi fratele Sf. Teodor Studitul - în cărţile noastre 
e recognoscibil prin particula chir în faţă -, iar celălalt egumen 
şi discipol al Sf. Grigorie Decapolituls 62 ). 

Aceşti scriitori de cântări nu sunt însă deloc 
necunoscuţi pentru medievalitatea românească. 

în epilogul Triodului slavon tipărit de Coresi în 1578, 
sunt menţionaţi ca autori: 



3 61 Cf. Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici 
creştine ortodoxe de Răsărit, tomul II, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 
1911, P- 502. 

3 62 A se vedea: 

http : / / www. calendar- 
ortodox.ro /luna / noiembrie / noiembrie2 o .htm. 



165 



„dumnezeeştii bărbaţi Damaschin şi Iosif şi 
Cozma şi Teofan, inspiraţi de sosirea Sfîntului Duh, ne- 
au predat nouă dumnezeeştile cărţi numite Trioade"^. 

Pe de-o parte, exegeţii noştri simţeau că trebuie să 
schimbe percepţia - falsă - de bigoţi şi primitivi (exagerez, 
desigur, dar nu foarte mult) care apăsa asupra medievalilor, 
să-i smulgă din întunericul Evului Mediu (că doar, vorba lui 
nenea Caţavencu, „ieri obscuritate, azi lumină! ieri 
bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!"). 

Dar, pe de altă parte, sursa nobleţii şi a valorii literar- 
culturale era exclusiv Occidentul şi descoperirea unor cugetări 
înalte sau a unei psihologii abisale şi complexe în operele 
acestora trebuia fatidic argumentată prin ancorarea lor în 
Renaştere şi Umanism. 

Aşa, de exemplu, Edgar Papu3 6 4 descoperea în Neagoe 
Basarab un „hombre secreto^s al barocului" şi susţinea, cu 
citate, asemănarea dintre învăţăturile lui Neagoe către fiul 
său, Theodosie, şi „sfaturile, tot pentru domnie, date de Don 
Quijote lui Sancho Panza"366. 

în felul acesta, putem integra aproximativ orice operă 
din cultura română nu numai în Umanism şi Renaştere, dar şi 
în orice altă arie de cultură şi spiritualitate de pe glob - aşa a şi 
fost asimilat Eminescu, de studiile Amitei Bhose3 6 7, filosofiei 
budiste (concluziile sale au fost, în general, aprobate fără 
reticenţe, ba chiar cu entuziasm de critica românească). 



3 6 3 Cf. Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, 
tomul I (1508-1530), editat de Academia Română, Bucureşti, Stabilimentul 
grafic J. V. Socec, 1903, p. 68-69. 

3 6 4 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Edgar_Papu. 

3 6 5 în spaniolă: un om ascuns. Aici: un tainic promotor al 
barocului. 

366 Edgar Papu, „învăţăturile lui Neagoe Basarab" în contextul 
Renaşterii, în voi. Neagoe Basarab (1512-1521 ). La 460 de ani de la urcrea 
sa pe tronul Ţării Româneşti, volum omagial publicat de Societatea 
Culturală „Neagoe Basarab" din Curtea de Argeş, Ed. Minerva, 1972, p. 

358-359- 

3 6 7 Un sait românesc dedicat ei: 
http:/ / amitabhose.net/Biografie.asp. 



166 



Sunt convinsă că, dacă ne apucăm să căutăm, o să 
descoperim similitudini cu literatura indiană, chineză, mayaşă 
etc. 

Nu cred că există cultură sau literatură cu care să nu 
avem ceva în comun, pe care să îl scoatem în evidenţă, cu atât 
mai mult cu Europa Occidentală cu care, totuşi, Răsăritul a 
fost într-un cuget timp de un mileniu. 

întorcându-ne la poemul lui Miron Costin, Viiaţa lumii 
a fost, în opinia noastră, greşit înţeles şi interpretat. 

El este considerat - şi studiat astfel - mai mult ca un 
poem filosofic, primul de acest gen din literatura română, 
considerându-se că reprezintă o detaşare de gândirea 
ortodoxă şi un început al pătrunderii umanismului în 
cugetarea românească - ca, de fapt, întreaga operă costiniană. 

Premisele unei astfel de interpretări se află în 
catalogarea personalităţii autorului drept umanistă, pornindu- 
se de la faptul că şi-a făcut studiile în Polonia, la colegiul iezuit 
din Bar, pe când tatăl său, boierul Iancu Costin, se afla acolo în 
exil împreună cu familia. 

Receptarea aceasta se prevalează de faptul că a scris şi 
versuri în limba polonă (o Poemă despre istoria Moldovei, 
destinată să facă lobby pentru ţara sa la curtea regelui polon), 
precum şi de elogiile adresate Antichităţii şi apelurile la 
aceasta - nu atât în română, cât în textele redactate în 
poloneză (însă, când eşti la Roma, trăieşti ca romanii: la fel şi 
Costin, scriind în poloneză pentru polonezi, respecta cutuma 
literară). 

Se mai ia în considerare şi profilul clasicizant al sintaxei 
şi limbajului costinian (cu referire la Letopiseţ). 

Cred însă că, în ce-i priveşte pe cărturarii noştri, atât 
limbajul lui Dosoftei (novator şi neologizant chiar, inclusiv în 
traducerile cărţilor de cult), cât şi sintaxa lui Miron Costin şi a 
lui Cantemir nu sunt opţiuni umaniste în sens strict, ci mai 
mult opţiuni patriotice şi erudite, ei simţind că au ceva de 
demonstrat în legătură cu standardele limbii române şi cu 
instituirea acestei limbi vernaculare, cu drepturi depline, între 
limbile făuritoare de literatură şi cultură. 



167 



Varlaam, Antim Ivireanul şi Ion Neculce nu sunt 
frământaţi de aceste pasiuni lingvistice, iar Grigore Ureche e 
undeva la mijloc. 

La acestea se adaugă faptul că poemul este scris pe un 
ton care nu pare să întrevadă un scop şi un final fericit al 
lumii, într-o concepţie luminoasă ortodoxă, ci e învăluit în 
unde de mâhnire, care lasă impresia impregnării autorului de 
percepţia apuseană, neliniştită şi tristă - cred că Virgil Cândea 
a greşit în acest caz, când a oferit această interpretare. 

O aprehensiune de acest gen pierde cu totul din vedere 
faptul că autorul n-a intenţionat să ilustreze decât secvenţial 
tradiţia şi viziunea spiritualităţii sale, iar nu exhaustiv, atenţia 
sa canalizându-se pe deşertăciunea deşertăciunilor şi atât. 

Opinia noastră este că aceste luări de atitudine sunt 
totuşi pripite, ca şi în cazul pesimismului schopenhauerian&s 
al lui Eminescu, favorizate fiind şi de perioada comunistă şi de 
studiile în vogă, care împărţeau titlul de umanist într-un mod 
ciudat (pentru noi, cei de astăzi) de generos şi de gratuit. 

Ele nu pot rezulta din premisele pe care ni le oferă 
poemul şi nici studiile autorului în străinătate nu ne pot 
conduce, fără greş, la concluzia că acestea l-au transformat, în 
mod firesc, pe Miron Costin într-un umanist convins. 

Prin umanism, în esenţă, după cum înţelege toată 
lumea de fapt, percepem un concept compatibil cu ateismul şi/ 
sau agnosticismul, care denumeşte o ideologie caracterizată 
prin antropocentrism, în care, în cel mai bun caz, Dumnezeu 
este eliminat din universul empiric şi claustrat în 
transcendenţă, atenţia literaturii şi a ştiinţelor fiind îndreptată 
spre om, spre omul reîntors în antichitate, repăgânizat, spre 
omul necreştin sau cu totul lipsit de rădăcini religioase, condus 
de raţiunea sa autonomă. 

Bineînţeles că există şi nuanţe ale umanismului, care nu 
se înscriu în definiţia de mai sus. 

Umanist este şi teologul catolic olandez Erasmus din 
Rotterdam369 (pe care îl omagia Nicolaus Olahus, la moartea 
sa, şi cu care avusese un schimb epistolar demn de toată 



368 Arthur Schopenhauer: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Arthur_Schopenhauer. 

3 6 ? Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Erasmus_din_Rotterdam. 



168 



stima), care, în ciuda criticilor vehemente (dar şi meritate) la 
adresa anumitor scăderi ale clerului catolic, rămâne un 
credincios fervent şi neîndoit. 

De asemenea, dacă vrem să extindem umanismul şi 
renaşterea (ca şi barocul) la spaţiul bizantin-ortodox, faptul în 
sine trebuie însoţit de amendamente sau precizări 
suplimentare, pentru că simpla etichetare într-un fel sau altul 
predispune la confuzii majore. 

Aceste periodizări sunt specifice Apusului şi nu se pot 
suprapune sud-estului european atât de uşor, „într-un spaţiu 
de cugetare religios ortodox, cu minime şi irelevante 
manifestări laice [profane] "37o j chiar subînţelegând contacte 
susţinute, interferenţe culturale şi propunând defazări 
recuperate. 

De altfel, defazările rezultă chiar din încercările de 
suprapunere a celor două istorii, operaţie nu tocmai corectă. 

D. H. Mazilu insista foarte mult pe baroc şi făcea acest 
lucru din anumite raţiuni, pe care le aprob în parte, dar trebuie 
să fiu de acord şi cu Blaga: 

„Aparenţele de similitudine cu barocul să nu ne 
înşele. O apropiere între stilul bizantin şi cel baroc e 
principial imposibilă. Căci barocului îi lipseşte tocmai 
substratul metafizic despre care vorbim: sentimentul 
transcendentului care descinde din înalt. 

[Pe] de altă parte în baroc se concretizează un 
sentiment care e cu totul absent în stilul bizantin: 
frenezia şi voluptatea martirajului în vederea bucuriei şi 
splendorilor cereşti [cu accent pe durere - a se vedea 
panegiricele lui Bossuet37i despre Francisc din Assisi372 
sau Teresa d'Avila373] s sentiment propriu bisericii 
fanatic-militante a conrareformei"374. 



370 Eugen Negriei, Iluziile literaturii române, op. cit., p. 189. 

37 1 Jacques-Benigne Bossuet: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Jacques-Benigne_Bossuet. 

372 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Francisc_de_Assisi. 

373 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Teresa_of_%C3%81vila. 

374 Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, op. cit., p. 70. 



169 



Sunt de acord cu suplimentările teoretice pe care le 
introduce Al. Duţu, pentru înţelegerea barocului românesc: 

„S-a vorbit cu insistenţă despre un baroc 
românesc, care ar indica sincronizarea cu Europa. Dar 
barocul nu se prezintă cu aceleaşi trăsături în toate 
culturile continentului; Philippe Minguet a demonstrat 
că ţările protestante nu au acceptat integral barocul. [...] 

în cultura română, viziunea [asupra lumii] nu se 
dezechilibrase şi barocul nu a fost asimilat ca o soluţie 
necesară, ci ca o problematică modernă, primită de 
cărturari încrezători încă în valorile umane ale 
tradiţiei medievale (s. n.); preluările baroce au fost 
reprogramate şi difuzate ca părţi dintr-un sistem 
intelectual coerent. 

Exemplul oferit de contactul cu barocul ne indică 
faptul că problema primordială nu este de a identifica 
un baroc românesc - poate şi un rococo românescl -, 
ci de a repune în lumină sistemul intelectual care a 
menţinut vii valori din tradiţie şi a acceptat formule noi. 
în aceste condiţii, libertatea de iniţiativă română a 
indicat soluţii popoarelor balcanice, datorită acestui 
continuu proces de reînnoire a tradiţiei care nu a fost 
niciodată respinsă categoric. [...] 

Or, sistemul intelectual din cultura română, aşa 
cum ni-1 dezvăluie mai limpede limbajul figurativ, nu s- 
a desprins net de cel propus de către civilizaţia 
bizantină, în secolul XVI. [...] 

Eliberând studiul culturii române de obsesia 
sincronizărilor, cercetarea istorică va putea marca locul 
culturii române în civilizaţia continentului"375. 

Erau umanişti scriitorii noştri medievali? 

Răspunsul nostru e acela că, înţelegând umanismul 
stricto sensu^ 6 , cu adânci consecinţe din punct de vedere 
teologic şi existenţial: nu, în niciun caz. 



375 Alexandru Duţu, Cultura română în civilizaţia europeană 
modernă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. 231. 

376 Expresie latină: în sens strict/ limitat/ rigid. 



170 



Tradiţia literară bizantină era alta: 

„Creştinismul [...] şi-a pus puternic amprenta 
asupra literaturii bizantine. Se ştie ce loc important 
ocupa în Bizanţ religia, cât de fastuoasă era pompa 
ceremoniilor, cât de mare influenţa Bisericii asupra 
spiritelor; se cunoaşte interesul pe care îl arăta toată 
lumea discuţiilor teologice, respectul cu care erau priviţi 
călugării, plăcerea pe care o simţeau mulţi bizantini 
întemind aşezăminte pioase. 

Scrierile Părinţilor Bisericii, ale Sfântului Vasile, 
ale lui Grigorie din Nazianz, ale Sfântului Ioan Gură de 
Aur se bucurau de o admiraţie universală, erau studiate 
în şcolile bizantine şi serveau drept model scriitorilor. 

E demn de remarcat faptul că singură teologia 
reprezintă jumătate din întreaga producţie literară 
bizantină şi că chiar puţinii scriitori bizantini, chiar 
profani, au abordat la un moment dat, într-un fel sau 
altul, probleme teologice. 

Şi această atracţie exercitată de chestiunile 
religioase, acest respect faţă de tradiţia creştină şi de 
autoritatea Părinţilor aveau să aibă, la rândul lor, 
consecinţe destul de importante pentru literatură"^. 

Consecinţe importante au şi pentru literatura română. 

Cărturarii şi cronicarii români au fost oameni religioşi, 
venind pe traseul creştinismului răsăritean, nişte mireni 
devotaţi credinţei lor. 

Miron Costin, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, 
Radu378 şi Şerban Greceam^, Constantin Cantacuzino3 8 ° 
sunt, cu prisosinţă, creştini ortodocşi autentici, cu o conştiinţă 
înaltă, cu o teologie profundă şi cu o cunoaştere vastă, 
scripturală şi patristică, în stare să poarte discuţii şi 

377 Charles Diehl, Cugetarea bizantină şi mişcarea ideilor la 
Bizanţ, în voi. Literatura Bizanţului, antologare, traduceri şi prezentare 
Nicolae-Şerban Tanaşoca, Ed. Univers, Bucureşti, 1971, p. 82. 

378 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Greceanu. 

379 idem: http://www.crispedia.ro/Serban_Greceanu. 

380 idem: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino,_stolnicul. 



171 



controverse cu cu cele mai înalte autorităţi teologice ale 
vremii, din interiorul şi din afara Ortodoxiei. 

Mai puţin teologi (zeloţi sau polemişti), Grigore 
Ureche3 Sl şi Ion Neculces 82 nu sunt însă nici ei agnostici. 

Mai pe larg ne propunem să vorbim în a doua parte a 
lucrării noastre de faţă, rezervată prozei (când şi dacă 
Dumnezeu va îngădui să se scrie), în capitolul despre 
cronicarii vremii. 

Precizăm aici doar faptul că Ureche ni s-a părut mai 
umanist decât Costin, dacă stăm şi judecăm bunăvoinţa sa 
ecumenică faţă de catolici, sentimentele pro-unioniste (mă 
refer la unirea dintre ortodocşi şi catolici) şi atitudinea sa 
rezervată (ca să nu zic mefientă) faţă de Sfântul Marcu al 
Efesului. Sau poziţia sa favorabilă faţă de căsătoria dintre fiica 
lui Vasile Lupu şi principele calvin Radziwil, pe care o 
încuviinţează spre disperarea lui Miron Costin, care se 
lamentează amarnic, întrebându-se cu ce inimă a putut Ureche 
face aceasta. 

Şi exemplele sunt mai multe, care ne relevă un Costin 
mult mai sever în respectarea disciplinei canonice şi dogmatice 
ortodoxe, o inimă caldă şi pătrunsă de durere şi de milă 
profundă, de durere pentru decăderea moravurilor şi 
dispreţuirea moralei şi de compasiune pentru soarta lumii şi 
pentru cei care suferă nedreptăţi cumplite. 

La Ureche, considerat îndeobşte mai ortodox şi în 
marjele tradiţiei, nu am aflat atâta dragoste de oameni şi nu 
înţeleg de ce cuvintele înlăcrimate ale lui Costin trebuie 
proiectate pe un fond neguros al spiritului frământat 
occidental, protestant, când ele pot fi interpretate foarte bine 
ca ecoul unui suflet profund compătimitor. 

Mircea Scarlat, de altfel, integrându-1 pe Costin (cu 
toată factura istorică a operelor sale) în linia scrierilor morale 
româneşti ale secolelor XVI şi XVII, a cărţilor de învăţătură 



3 Sl Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Ureche. 
3 82 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Neculce. 



172 



(Cazanii) şi a. povestirilor folositoare ori a culegerilor de genul 
Floarea darurilor^, sesiza cu subtilitate: 

„Interesul scriitorului se îndreaptă în mod egal 
spre viaţa ţării şi spre viaţa lumii, fiecare ajutând la 
înţelegerea celeilalte. [...] 

Viiaţa lumii nu este urmărită doar în poemul cu 
acest titlu, ci în toate operele lui Miron Costin"384. 

Ne întâlnim în cazul acestui poem cu o variantă a 
disputei din Divanul lui Dimitrie Cantemir. 

Asemenea poemului costinian, şi opera lui Cantemir e 
considerată ca fiind prima lucrare filosofică românească, 
însă, dacă o citim cu atenţie şi fără preconcepţii, observăm că e 
profund teologică, că are adânci racordări scripturale şi 
patristice - vom vedea mai târziu. 

Dacă vrem să comparăm poemul lui Costin cu Divanul 
lui Cantemir, remarcăm că ambele tratează o temă teologică, 
deşertăciunea lumii, cu o concluzie firească: memento mori^. 

Şi nu credem că este un hazard sau că Eminescu a scris 
poemul epopeic Memento mori în totală ignoranţă faţă de 
tradiţia românească veche, dar având aceeaşi temă: panorama 
deşertăciunilor. 

Motto-ul poemului lui Costin este celebrul vers al 
Ecclesiastului: Deşertarea deşertăciunilor şi toate sunt 
deşarte (scris şi în slavonă: Şueta suetsv, vseaceska şueta). 

în răspăr cu motto-ul, se spune adesea că tema 
poemului este fortuna labilis (a norocului nestatornic), deşi 
aceasta nu caracterizează decât una dintre secvenţele 
poemului - mai precis, un al treilea tablou al lumii şi al 



3 8 3 A se vedea Floarea darurilor, în Cele mai vechi cărţi populare 
în literatura română, voi. I, text stabilit, studiu filologic şi lingvistic şi 
glosar de Alexandra Moraru, Ed. Minerva, Bucureşti, 1996. 

Cartea se poate downloada de aici: 

https://archive.org/details/CartiPopulareRomanesti.FloareaDarur 
ilor.Sindipavol.i. 

384 Mircea Scarlat, Introducere în opera lui Miron Costin, op. cit., p. 

50. 

385 în latină: Adu-ţi aminte de moarte! 



173 



existenţei terestre, din cele cinci pe care credem noi că le 
putem deosebi: 

1. viaţa ca umbră şi vis sau ca vis şi părere 
(înşelăciune); 

2. lumea ca univers destinat arderii şi trasfigurării; 

3. viaţa nesigură guvernată de norocul nestatornic 
(echivalent cu fortuna labilis); 

4. viaţa care sfârşeşte, în mod inexorabil, cu moartea 
(ubi sunt ?386) ; 

5. moartea care nu alege. 

Pe parcursul poeziei pot exista interferenţe între teme şi 
motive, dar credem că acestea sunt capitolele poemului. 

în predoslovie, autorul afirmă că scopul redactării lui, 
pe lângă dovedirea virtuţilor limbii române e acela de a arăta 
că există cărturari şi în neamul românesc. 

Dar, şi mai esenţial decât atât, e acela că el vrea să plece 
voia locuitorilor acestei ţări spre învăţăturile Scripturii Sfinte: 

„şi să fie spre învăţătura Scripturii mai plecate a 
lăcuitorilor ţării noastre voe. Citeşte cu bună sănătate şi 
cât poţi mai vârtos de primejdiile lumii să te fereşti, cu 
ajutorul preaputernicului Domnului Dumnezeu. 
Amin"387. 

Textul poemului este un melanj de parafraze scripturale 
şi de alte dezvoltări ale unor teme şi motive care îşi au originea 
tot în Biblie, al căror mesaj central se rezumă la avertismentul 
asupra deşertăciunii lumii şi a vicleniei cu care ea ucide 
sufletele celor care iubesc aparenţele. Aparenţe care sunt 
numai iluzia perenităţii celor pământeşti. 

Aceeaşi viclenie o va pune dramatic în scenă Dimitrie 
Cantemir (autor care, în capodoperele sale literare, dovedeşte 
un simţ dramatic remarcabil, pe lângă cel retoric, ca şi 
Eminescu), făcând din lume un personaj şi un interlocutor al 
conştiinţei umane. 



386 idem: Unde sunt? 

387Miron Costin, Opere, voi. II, op. cit., p. 113-120. 



174 



în cele ce urmează, vom scoate în evidenţă ideile 
principale ale acestui poem, care sunt esenţialmente creştine, 
iar nu neapărat umaniste. 

Viaţa omului pe acest pământ este cumplită, este cu 
griji şi primejdii, durata ei scurtă făcând ca totul să pară un vis 
deşert: 

A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,/ Cu griji şi 
primejdii cum iaste şi aţa:/ Prea subţire şi-n scurtă vreme 
trăitoare./ O, lume hicleană, lume înşălătoare!/ Trec zilele ca 
umbra, ca umbra de vară,/ Cele ce trec nu mai vin... . 

Asemănarea vieţii cu o aţă subţire, care se taie repede, 
ar putea fi inspirată din Eccl. 12, 5-7 („fiindcă omul merge la 
locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă; mai 
înainte ca să se rupă funia de argint şi să se spargă vasul de 
aur şi să se strice ulciorul la izvor şi să se sfărâme roata 
fântânii, şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar 
sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care 1-a dat", Biblia 
1988), dar şi din alte locuri tradiţionale. 

Deşi pare a fi o oarecare distanţă între aţă şi funie, nu e 
atât de mare pe cât s-ar crede. 

Spre exemplu, ediţia 1988 a Bibliei, în psalmul 138, 3, 
spune: „Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat...", dar 
în ediţia 1688, firul este funie: „Cărarea mea şi funea mea Tu 
ai iscodit-o...". 

în conştiinţa românească s-a păstrat expresia funia 
vieţii, ca spre exemplu, în denumirea dată împletiturii 
colacilor, în unele zone ale ţării. 

Putem interpreta că Miron Costin a subţiat această 
funie până la aţă, din necesităţi prozodice, obţinând un efect 
convenabil, în acord cu ideea de fragilitate extremă a 
existenţei. 

Se mai vorbeşte, de asemenea, şi despre un vers al lui 
Ovidius 88 : Omnia sunt hominum tenui pendentia filo&v . Este 
posibil să se fi produs şi o contaminare cu firul ovidian, deşi 
Ovidiu nu e indicat de autor printre izvoare. 



388 A se vedea: 

http : / / www.giga-usa.com/ quotes / authors/ 0vid_a012.htm. 

389 Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, p. 97. 

Textul latin: Toate lucrurile oamenilor atârnă de un fir [subţire]. 



175 



Mai există însă şi o altă posibilitate de interpretare, care 
nu a fost luată în calcul, dar pe care o consider mai aproape de 
adevăr. 

în acelaşi poem, ceva mai încolo, se spune: painjini sunt 
anii şi zilele noastre - după Ps. 89, 10: „Anii noştri s-au socotit 
ca pânza unui păianjen" (Biblia 1988). 

Dosoftei vorbeşte despre anii ca o painjină slabă şi la 
fel se exprimă (fără adjectivul slabă) şi Psaltirea coresiană din 
1577 şi Biblia de la 1688. 

Aţa lui Costin ar putea fi un fir din această pânză. 

Ar putea fi, într-un mod deductiv, pentru că traducerile 
vechi, după cum vedem, nu pomenesc de pânză, deşi cog 
apa^vriv, din Septuaginta (Ps. 89, 9), înseamnă şi ca 
păianjenul, dar şi ca pânza de păianjen. 

Pe cea din urmă variantă o preferă traducerea Bibliei 
din 1988 (atribuită, în bună parte, lui Gala Galaction39o j deşi, 
în această ediţie, traducerea Psaltirii nu-i aparţine). 

Ediţia Bibliei realizată de Bartolomeu Anania39i ne dă o 
lămurire asupra textului grecesc al Septuagintei. Astfel, în 
Biblia 2001 se spune: „anii noştri ca un păianjen şi-au depănat 
povestea", cu precizarea, la nota de subsol corespunzătoare, că 

„verbul meletâo înseamnă [şi] a recita sau a 
declama fluent, în curgere continuă, o bucată literară 
sau oratorică. Păianjenul îşi deapănă firul cu mişcări 
curgătoare, dar pânza lui e plăpândă, fragilă". 

Ca să nu mai lungim vorba, imaginea biblică este cea a 
anilor care se ţes/ se urzesc precum un păianjen îşi deapănă 
firele pânzei. 

Această interpretare sau percepţie a timpului existenţial 
s-a păstrat şi în expresia pânza vremii - o variantă a poemului 
eminescian împărat şi proletar se numea Umbre pe pânza 
vremii 392. 



390 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction. 

391 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_Anania. 

392 Cf. Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, op. cit., p. 

215- 



176 



Nu este dificil de dedus că, dacă anii şi zilele noastre 
sunt păianjeni, viaţa noastră e ca firul sau ca aţa acestui 
păianjen (mai ales că aţa, în locul firului, poate fi explicată şi 
prin raţiuni de prozodie). 

în afară de aceasta, ni se pare că există o diferenţă 
subtilă dar semnificativă între firul lui Ovidiu şi imaginea 
poetică a lui Costin şi Dosoftei. 

Ovidiu ne avertizează că toate cele ale oamenilor stau 
atârnate de un fir: imaginea e urmărită pe verticală, pentru că 
esenţială este spânzurarea de un fir. 

Sensul avertismentului se referă la fragilitatea clipei, la 
momentul de primejdie, în care îţi poţi pierde viaţa, dacă firul 
se taie. Tema în care se înscrie e fortuna labilis. 

La Miron Costin şi Dosoftei, anii şi zilele omului sunt ca 
un păianjen şi ca un fir (aţă) subţire şi scurt, care se deapănă, 
curge, se povesteşte: imaginea se derulează pe orizontală (a 
vieţii, referindu-se la durata existenţei, efemeră), iar 
semnificaţia, subliniată - la Costin - de versurile următoare 
(întărită şi de comparaţia cu apa în cursul său, care indică 
aceeaşi idee de curgere, desfăşurare) este alta, aceea că toate 
sunt visuri şi părere. 

Suntem la o altă temă, predilectă Ecclesiastului: aceea a 
vieţii ca vis, ca durată efemeră. Această temă este expusă pe 
larg în prima secvenţă a poemului. 

Imaginea pânzei de păianjen ca simbol al vanităţii o 
foloseşte şi Antim Ivireanul, în dedicaţia393 la cartea lui Ion 
Cariofil, Manual despre câteva nedumeriri (Snagov, 1697): 

„Cu acest prilej, el [Cariofil] a dizolvat şi 
împrăştiat, cu claritate şi concis, flecărerile şi inepţiile 
celor cu păreri opuse, aevea unei pânze de păianjen, iar 
părerea Sfintei noastre Biserici şi hotărârea ca şi 
judecata adevărului evanghelic, el le-a lămurit şi 
confirmat"394. 



393 O puteţi citi aici în integralitate: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Dedica%C5%A3ie_la_cartea_lui_Io 
an_Cariofil,_Manual_despre_c%C3%A2teva_nedumeriri,_tip%C4%83rit 

%C4%83_la_Snagov,_%C3%AEn_anul_i697- 

394 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 401. 



177 



într-o scrisoare către Iacob Negruzzisgs, Eminescu avea 
să scrie: 

„Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este 

omul. 

Astfel, un individ care crede că se cunoaşte bine 

pe sine, care-şi urmează liniştit treburile lui or concrete, 

or abstracte, ţesături de painjăn (s. n.) filosofice sau 

poetice [...] el singur se trezeşte deodată că e alt 
om.. ."396. 

Dacă pentru Costin, viaţa e ca o aţă, la Eminescu 
epocele se-nşiră ca mărgelele pe aţă (Scrisoarea II). în timp 
ce Nichita Stănescu vorbeşte despre sfoara subţire/ a vremii 
aceleia,/ când totul se începea cu moartea... (Epilog la lumea 
veche). 

Prima constatare, aceea că aţa e prea subţire şi-n 
scurtă vreme trăitoare este imediat secondată de punerea în 
evidenţă a caracterului ipocrit şi iluzoriu al lumii: O, lume 
hicleană, lume înşelătoare! 

Iluzia nu este în acest caz - aşa cum nu este nici la 
Eminescu, care se va inspira de la Dosoftei, Costin şi Cantemir 
- o maya budistă, ci ea constă în halucinarea minţii umane, în 
înşelarea celor care îşi pun speranţele în viaţa aceasta, când ar 
trebui să conştientizeze că: 

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară;/ Cele ce trec 
nu mai vin, nici să-ntorcu iară./ Trece veacu desfrânatu, trec 
ani cu roată/ Fug vremile ca umbra şi nicio poartă/ A le opri 
nu poate. Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii şi mai mult 
cumplite. 

Motivul principal se regăseşte în Scriptură: „toate sunt 
deşertăciuni; tot omul ce viază. Deşi ca o umbră trece omul, 
dar în zadar se tulbură" (Ps. 38, 8-9); „Omul cu deşertăciunea 
se aseamănă; zilele lui ca umbra trec" (Ps. 143, 4) etc. 



395 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iacob_Negruzzi. 

39 6 Cf. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu - Viaţa, op. cit., p. 

104. 



178 



Ne amintim şi de poetizarea lui Dosoftei (din care am 
reprodus mai pe larg undeva anterior): omul trece ca o umbră 
rară (Ps. 38, 19) etc. 

Dar şi Varlaam scrie despre zilele omului care trec „ca o 
piatră din deal la vale cănd se răntunâ"397. 

Anii cu roată îşi află temeiul tot în Psaltire. Cu precizie 
ni-1 indică Dimitrie Cantemir, în Divan, după cum observa şi 
Mazilu: 

„Roata lumii (sau roata vieţii), «închipuire» 
veche a norocului înşelător, adusă spre vremea 
modernă şi de textele apusene şi de cele răsăritene, este 
flancată, în Cartea a Il-a a Divanului, (în paragraful 63: 
Vârsta şi norocirea lumii, ca roata când să învârteşte), 
de o sentenţie, culeasă de la Psalmist (Psalm 83, sh. 14): 
Dumnădzăul mieu, pune-ipre dânşii ca roată. .."398. 

în locul sursei scripturale şi bizantine, s-a preferat 
Horaţiu399 - poemul Ad Postumum: Eheu fugaces, Postume, 
Postume,/ Labuntur anni, nec pietas moram./ Rugis et 
instanti senectae/ Adferit indomitaeque morţi.. A 00 - dar pe 
mine nu mă convinge. 

însăşi personificarea lumii, pe care o practică şi 
Dimitrie Cantemir în Divanul, este de sorginte biblică, 
neotestamentară mai ales. 

Lumea aceasta este, în viziunea de esenţă bizantină a 
celor doi cărturari, o personificare negativă, a răutăţii şi a 
stricăciunii, atunci când ea reprezintă acea masă de oameni 



397 Varlaam, Cazania, op. cit., p. 334. 

398 Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinţ al literelor, Ed. 
Elion, Bucureşti, 2001, p. 27. 

399 Ase vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Quintus_Horatius_Flaccus. 

4°° Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, p. 98. 

Textul latin: Celor din urmă: Vai, cât de uşor zboară timpul din 
urmă/ Alunecă anii, şi nici bunătatea nu se opreşte [de a curge spre 
moarte]/ Cu ridurile bătrâneţii în mare grabă/ Şi cu multă silinţă ne 
poartă spre moarte... 



179 



care preferă să trăiască departe de Dumnezeu, care nu-L 
acceptă în viaţa lor. 

Este lumea care îl are stăpânitor pe diavolul (cf. In. 12, 
31) sau veacul desfrânaţii (cf. Mt. 12, 39: „Iar El, răspunzând, 
le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se 
va da"). 

Comparaţiile alese de Miron Costin, pentru a pune în 
evidenţă perisabilitatea lumii, sunt foarte concrete, foarte 
plastice. 

Imaginea vieţii ca o aţă subţire, amintită mai sus, este 
dublată de aceea a anilor care aleargă ca o roată, a vremilor 
care se duc ca o umbră vaporoasă şi a lumii care trece ca apa 
în cursul său. Impresia creată este una foarte puternică, de 
rostogolire neostoită, de prăvălire, de lipsă de consistenţă şi 
stabilitate. 

Rusticitatea acestor imagini nu este de factură 
populară, ci este şi ea o secondare a referatului biblic. Este 
vorba de termeni scripturali la origine şi care au intrat în 
conştiinţa populară prin predica Bisericii şi nu invers. 

Acelaşi caracter rustic l-au semnalat mai mulţi 
cercetători şi în operele lui Varlaam, Dosoftei şi Antim 
Ivireanul, cu precizarea că plasticitatea imaginilor avea 
amprentă biblică, desfăşurând o simbolistică ce ascunde o 
hermeneutică profundă şi ramificabilă semantic. 

în Cazania lui Varlaam aflăm un pasaj semnificativ şi 
având un mesaj identic cu cel costinian, în care autorul 
accentuează următoarele: 

„Călătoria noastră în ceastâ lume iaste foarte 
sărguitoare, ca o apă rrepede ce curâ [curge** 01 ]. Aşe şi 
noi curâm [curgem] şi ne apropiem de moarte, şi dzilele 
noastre trec ca o umbrâ de nuâr fărâ de ploae. 

Ca corabiea pre mare ce o bate vântul spre 
margine, ca o piatră din deal la vale cănd se răntunâ [se 
răstoarnă] şi nu să poate opri, aşea merge de tare şi 
viaţa noastră cătrâ moarte. Şi noi simtem ca neşte 



4 01 Din lat. curro, currere, cucurri, cursus = a curge repede. 



180 



nemernici [străini] în ceastâ lume" (Din cazania la 
Duminica a treizeceaY 02 . 

Ceea ce am reprodus anterior din poemul costinian este 
aproape identic, doar că e un discurs expus într-o formulă 
versificată. 

Şi, de altfel, dacă Dosoftei este „cel mai strălucit 
varlaamian"4°3, Miron Costin poate nu e la fel de strălucit, 
dar varlaamian este. 

Dosoftei era ierarh, ca şi Varlaam, pentru el retorica 
omiletică presupunea şi experienţă practică, ceea ce nu este 
cazul pentru Costin. 

Mai departe, continuă pe acelaşi ton: 

Fum şi umbră sunt toate, visuri şi părere /.../ Spuma 
mării şi nor supt cer trecător - îi va sugera lui Bolintineanu şi 
Eminescu o comparaţie dintre omul umil şi valul de spumă (Şi 
ce îţi pasă ţie, sărmană, tristă humă,/ Să ştii ce te aşteaptă 
când lumea vei lăsa?/ Vezi tu pe faţa mării trecând un val de 
spumă?/ El e figura ta - Conrad^) sau spuma nezărită 
(Scrisoarea I). 

Pentru că, dacă valurile sau marea se regăsesc la mulţi 
scriitori medievali, în schimb, spuma mării îi aparţine numai 
poeziei lui Costin. 

Exprimarea este calchiată, de fapt, după alte două 
versete din Psaltire - e vorba de Ps. 38, 8-9: „Dar toate sunt 
deşertăciuni; tot omul ce viază. Deşi ca o umbră trece omul, 
dar în zadar se tulbură". 

Şi parafraza continuă: Zice David prorocul: „Viaţa iaste 
floare,/ Nu trăieşte, ci îndată iaste trecătoare"./ „Viiarme 
sunt eu şi nu om", tot acela strigă (cf. Ps. 102, 15: „Omul ca 
iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a 
trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă 
locul său"; şi Ps. 21, 6: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara 
oamenilor şi defăimarea poporului"). 



402 varlaam, Cazania, op. cit., p. 334. 

4°3 Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 484. 

404 Primul cânt, din cele patru ale poemului, e regăsibil aici: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Conrad._C%C3%A2ntul_I._Ioniene 



181 



Am văzut mai devreme şi poezia lui Dosoftei, magnifică, 
corespunzătoare psalmului 102. 

Viaţa este floare are însă o întemeiere mai extinsă în 
Sfânta Scriptură: 

„Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, 
dar se satură de necazuri. Ca şi floarea, el creşte şi se 
veştejeşte şi ca umbra el fuge şi e fără durată" (Iov, 14, 
1-2); 

„Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca 
floarea câmpului!" (Is. 40, 6) [etc]. 

Cantemir va face şi el apel la această retorică în Divan, 
la comparaţiile scripturale dintre fiinţa umană şi iarbă sau 
floarea câmpului. 

Dar şi mai târziu, în Memento mori^°5, încercând să 
definească omul, Eminescu îl reprezenta astfel: vezi icoana 
unui secol [imaginea unei generaţii] lângă chipul unei flori. 

Până aici este desfăşurat primul gen de paradigmă a 
lumii: lumea ca ispită, ca realitate negativă, lumea vicleană 
(deşertăciune şi înşelare: vis şi părere) şi veacul desfrânat. 

Cea de-a doua ipostază a lumii este una semi-nefastă - 
aceleaşi ipostaze ale lumii se regăsesc, într-un discurs identic, 
şi în Divanul cantemirean. 

Avem o nouă reprezentare a lumii ca şi creaţie a lui 
Dumnezeu, în care, însă, a intrat morbul păcatului şi al 
stricăciunii şi care există între hotare temporale bine 
delimitate de către însuşi Făcătorul întregului univers. 

O caracterizare sumară ar surprinde tabloul înfăţişat de 
Costin în termenii următori: frumuseţe perisabilă, splendoare 
destinată morţii şi transfigurării: 

Ceriul faptu [făcut] de Dumnezeu cu putere mare, 
Minunată zidire, şi el sfârşit are. 
Şi voi, lumini de aur, soarele şi luna, 
întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa. 



4°5 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Memento_mori. 



182 



Voi, stele iscusite, ceriului podoba [podoaba], 
Vă aşteptă groaznică trâmbiţa şi doba [toba4° 6 ]. 
în foc te vei schimosi, peminte [pământule], cu apa. /.../ 
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume. 

Tu, Părinte al tuturor, Doamne şi împărate, 
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate. 
Celelalte cu vreme toate să să treacă. 
Singur ai dat vremilor toate să petreacă. 

Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa... 



Acest episod secund al poemului urmăreşte referatul 
biblic, versetele profetice cu privire la sfârşitul acestei lumi, 
aşa cum o cunoaştem acum. 

Conform Sfintei Scripturi, soarele, luna şi stelele se vor 
întuneca la sfârşitul acestei lumi, iar pământul, cu mări şi 
oceane, va arde şi toate vor trece prin focul transfigurator, 
pentru că Dumnezeu va face cer nou şi pământ nou (Ps. 101, 
26-27; Is. 13, 10; 60, 19; Ioil 3,4; Mt. 24, 29; Mc. 13, 25; Apoc. 
21, 1). 

Descrierea costiniană are caracter cataclismic, 
urmărind să pună în evidenţă sensul spre care se îndreaptă 
lumea, faptul că decăderea ei se va sfârşi printr-un foc 
poruncit de către Dumnezeu, care va curăţi lumea învechită/ 
perimată şi o va reînnoi. 

Călinescu îl considera pe Costin un „liric în înţelesul 
adevărat al cuvântului" şi recunoştea în Viiaţa lumii „un lirism 
al deşertăciunii, plin de mireasmă biblică" (iar mai apoi 
vorbeşte şi de „adevărate imagini în stil bisericesc [ce] se 
desfăşoară solemn"), adăugând însă, fără temei, că acest lirism 
biblic este „după anumite indicii, de origine populară"^ ?. 

Cum ar putea fi tema biblică de origine populară şi de 
ce ar fi căutat un cărturar precum Miron Costin interpretări 
populare ale Scripturii, ne este destul de dificil să înţelegem. 



4° 6 Trâmbiţa îngerului care va anunţa transfigurarea lumii şi 
învierea morţilor, cf. I Cor. 15, 52-53. 

4°?G. Călinescu, Istoria..., op. cit., p. 47. 



183 



După cum vom vedea mai jos, la fel fundamentează 
renumitul critic şi Istoria ieroglifică: pe. ..metafora 
ţărănească tratată cult. De asemenea, va canaliza, în mod 
forţat, izvoarele religioase ale literaturii în delta folclorului 
popular. 

De altfel, în interbelic s-au creat premisele pentru 
folclorizarea abuzivă din perioada comunistă a tot ceea ce 
înseamnă temă şi motiv religios şi ortodox în literatura 
română. 

Deşi există o patină cataclismică, tabloul lui Costin 
conţine şi câteva imagini care dezvăluie pecetea frumuseţii 
dumnezeieşti asupra universului zidit de către El, la fel ca în 
psalmii studiaţi mai sus în prelucrarea şi metrificarea lui 
Dosoftei. 

Soarele şi luna sunt contemplate ca lumini de aur, sunt 
cununi ale cerului, stelele sunt iscusite şi podoaba tăriei. Ele 
arată amprenta Ziditorului asupra lor, felul în care au fost 
create: cu o desăvârşită delicateţe şi frumuseţe. 

în Paremiile preste an, traducând din latină prorocia 
Sibilei Eritreia privind Judecata finală - temă comună lui 
Dosoftei şi Lactanţiu4° 8 - (şi Nicolae Milescu scrie un tratat 
despre sibile), după o versiune a lui Eusebiu de Cezareea4°9, 
Dosoftei scria, de asemenea: Fugi-va soarelui raza şi a 
stelelor şireaguri,/ A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur 
lună^ 10 (Effugiet solis iubar, astrorumque horae/ Omne poli 
lumen solvetur et aurea luna4 n ). 

Eminescu va continua această tradiţie a lui Costin şi 
Dosoftei, de a numi stelele lumini de aur şi, mai ales, acea de 
aur lună... 



4° 8 Cf. Mihai Moraru, Acrostihul sibilin, în Crestomaţie de 
literatură română veche, voi. II, op. cit., p. 186-187. A se vedea şi De 
nuptiis Mercurii et Philologiae, op. cit., p. 129-130. 

Despre Lucius Caecilius Firmianus, alias Lactantiu, a se vedea: 
http://ro.orthodoxwiki.org/Lactan%C5%A3iu. 

4°9 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_din_Cezareea. 

4 10 Cf. Dosoftei, Opere 1 (versuri), op. cit., p. 373 şi 480-481. 

4 11 Cf. Mihai Moraru, Acrostihul sibilin, în Crestomaţie de 
literatură română veche, voi. II, op. cit., p. 184. 



184 



Mai mult decât atât, pornind de la aceste scrieri vechi, 
care sunt sursa acestui vizionarism ce încriptează într-o 
singură metaforă atât geneza cât şi eshatologia cosmică, 
Eminescu va transforma calitatea aceasta de a fi de aur, 
caracterizând luminătorii cereşti, într-un superlativ absolut al 
frumuseţii şi virtuţii cosmice şi umane, fapt pe care îl vom 
evidenţia când vom ajunge la Eminescu. 

Iscusirea stelelor portretizează, de fapt, măiestria 
Creatorului dumnezeiesc. 

Traducerile vechi ale Psaltirii prezintă o transpunere 
fidelă a textului Septuagintei, atunci când, în Ps. 8, 3, vorbesc 
despre urzirea cu degetele lui Dumnezeu a cerului cu stele. 

Aceasta este atitudinea ortodoxă - la care aderă pe 
deplin şi Miron Costin -, căreia îi repugnă gnosticismul^ 2 , 
bogomilismul^, transcendentalismul^ şi toată heterodoxia 
celor care consideră creaţia materială rea şi nedemnă de a se 
atinge Dumnezeu de ea şi îl îndepărtează pe El de zidirea Sa, 
fie prin susţinerea tezei unui creator intermediar, fie prin 
exilarea lui Dumnezeu în propria Sa transcendenţă. 

Autorii noştri din vechime nu făceau numai literatură, 
ci şi teologie, chiar şi nişte mireni precum Miron Costin, 
Dimitrie Cantemir sau Constantin Cantacuzino^s. 

Erau teologi de mare respiraţie (ultimii doi, mai ales) şi 
aşa au fost mulţi boieri şi domnitori români din istoria 
noastră. 

Probabil că, în timpurile noastre, nu se mai vede 
pădurea din cauza copacilor şi religiozitatea acestor autori 
din cauza prea multei evidenţe. 

Poemul se desfăşoară mai departe pe tema norocului 
schimbător (fortuna labilis, cum îl numeau anticii) şi a 
instabilităţii acestei vieţi: 

Vremea lumii soţie şi norocul alta, 



4 12 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism. 
4!3 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bogomilism. 
4H Idem: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transcendentalism_american. 
4!5 Idem: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino,_stolnicul. 



185 



El a sui, el a surpa, iarăşi gata. /.../ 

Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume; 
Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume. 
El sue, el coboară, el viiaţa rumpe, 
Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe. 

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul. 
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul. 
Numai mâini şi aripi, şi picioare n-are 
Să nu poată sta într-un loc niciodinioare. 



Imaginea ultimă, a norocului cu aripi şi fără picioare, 
provine din Alexandria, fragmentul cu pricina fiind tradus de 
Miron Costin (Graiul solului tătărăsc). 

Nici împăraţii nu îşi ştiu soarta, care multora le-a adus 
un sfârşit neaşteptat, dureros şi ruşinos. Şi oricât ar fi fost 
împăraţii de mari (Xerxes^ 16 , Alixandru Machidonw, 
Artaxers* 18 , August^, Pompeiu* 20 , Chesar^ 21 , Ţiros 
[Cirus4 22 ]), moartea le-a curmat tuturor viaţa: Acu de-abiia 
nume/ Le-au rămas de poveste: 

Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xerxes, 

Alixandru Machidon, unde-i Artaxers, 
Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume, 
Pre toţi i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume. 

Fost-au Ţiros împărat, vestit cu războae, 
Cu avere preste toţi. Şi multă nevoe 
Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată. 
Caută ce le-au adus înşelătoarea roată: 



4 16 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Xerxes_I_of_Persia. 
4!7 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_cel_Mare. 
4 18 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Artaxerxes_I_of_Persia. 
4!9 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_August. 

4 20 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cneus_Pompeius_Magnus. 

4 21 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iulius_Cezar. 

4 22 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cyrus_al_II-lea_cel_Mare. 



186 



Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge 
„Satură-te de moarte, Ţiros, şi te stinge 
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate, 
Că de vrăjmăşia ta nici Ganghes poate 

Cursul său să-1 păzească". Aşa jocureşte 
împărăţiile lumea, aşa le prăvăleşte. 



Motivul acesta (ubi sunt?) se regăseşte şi în traducerea 
pe care o face Dosoftei prologului tragediei Erofili, opera 
cretanului Gheorghios Chortatzis4 2 3 (începutul secolului al 
XVII-lea): 

Undi-s elinilor împărăţii, chesarii, 
Şi-a Râmului avguşti, bogaţi, puternicii şi tarii? 

înţălepciune unde li-i şi minte lor cea plină, 
Slava, scriptura ş-armele, vestiţii dintr-Athină? 

Lui Alexandru Machidon unde i-i vitejiia? 
Undi-i cinste chesarilor, putere şi dârjie 
Cu care ei au biruit de-au stăpânit pre lume, 
Şi s-au vestitu-să supt ceriu lăţindu-şi al său nume? 

Unde li-i a haldeilor scriptura haldiiască 
Ce găndiia fără moarte în lume să trăiască? 
Şi pentru-aceia siliia scriind toate războaie 
Ce şi ei încă şi-au perit de vănt şi de puhoaie. 

Undi-i avere cea multă, mărire cea vestită 
Acei ţări ce gândie c-a sta fără de smântă? 

Că avuţiia tuturor, viaţa cu sănătate, 
Vreme le duci la sfârşit şi rămân des uitate. 

Şi cele ce apucaţi le pierdeţi şi de-a mănă 
Cele ce strângeţi şi zidiţi să răsăpesc în tină. 
Ca scânteile ci să stăngu, slava voastră să treci. 
Vi să răşchiră numele de soare, de văntu rece, 

4 2 3 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Georgios_Chortatzis. 



187 



Şi ca scrisoria pe năsăp, pre margine de mare, 
Şi cu spumele de pre pospai să trecu şi-ncă mai tare...4 2 4 



Egalitatea în faţa morţii - în ultima secvenţă a 
poemului costinian -, era o temă specifică Psaltirii, parcursă 
inspirat şi de Dosoftei - am văzut în capitolul anterior - iar la 
ubi sunt qui ante nos^s (subiect generos găzduit de literatura 
patristică şi de toată literatura europeană medievală, apuseană 
şi răsăriteană) va recurge şi Divanul lui Cantemir şi Memento 
mori al lui Eminescu. 

Din nou, versurile lui Costin (Moartea, vrăjmaşa, într- 
un chip calcă toate casă,/ Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime 
nu lasă:/ Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare./ O, 
vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are) au fost considerate ca 
inspirate din odele lui Horaţiu: Palida mors aequo pulsat pede 
pauperum tabernas regumque turres 4 26 . 

Miron Costin putea solicita însă o sursă mai veche şi 
mai apropiată de spiritualitatea sa, şi anume Psaltirea (care i-a 
făcut poeţ i şi pe el şi pe Dosoftei). 

Psalmistul, adresându-se fiilor oamenilor, împreună 
bogatul şi săracul, le trâmbiţează: 

„Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici 
să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că 
răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu 
se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi 
să nu vadă niciodată moartea. 

Fiecare vede că înţelepţii mor, cum mor şi cei 
neînţelepţi şi nebunii, şi lasă altora bogăţia lor. 
Mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din 
neam în neam, deşi numit-au cu numele lor 
pământurile lor" (Ps. 48. 2, 7-11). 



4 2 4 Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 123. 

425 în latină: Unde sunt cei care au fost înaintea noastră? 

426 Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 98. 
Traducerea textului latin: Palida moarte la fel bate din picior în 

coliba celor săraci şi în palatele regilor. 



188 



Şi fiul său4 2 7, Ecclesiastul, avertizează asupra aceluiaşi 
sfârşit al omului: 

„Şi dacă ar fi trăit de două ori câte o mie de ani şi 
nu s-a bucurat de fericire, oare nu toţi se duc în acelaşi 
loc? [...] 

Căci ce are înţeleptul mai mult decât nebunul? 
[...] La tot ce îşi ia fiinţă i s-a hotărât numele de mai 
înainte; se ştie ce va fi omul; el nu poate să intre în 
pricină cu cel ce este mai tare decât el. [...] 

Căci cine ştie ce este de folos pentru om în viaţă, 
în vremea zilelor sale de nimicnicie, pe care le trece 
asemenea unei umbre?" (Eccl. 6, 6-11) 

Moartea curmă destinele omeneşti - lui Eugen Negriei 
i se părea că aude „cum se tânguie poemul în vaier de clopote 
cu glasuri mari şi mici"4 28 -, pentru că Dumnezeu au vârstat 
toate cu sorocul, adică a hotărât, în înţelepciunea Sa, 
momentul sfârşitului fiecărui om, aşa cum şi pământului şi 
universului întreg li s-a stabilit, tot de către pronia divină, un 
sfârşit transfigurator. 

Indiferent de rang sau de virtute, altfel spus, pe toţi ce-n 
astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte 
raza ta şi geniul morţii! (Scrisoarea I). 

Ideea morţii, care stăpâneşte toate destinele umane şi 
pe care o întâlnim adesea în poemele lui Eminescu, ar putea fi 
inspirată şi de aici, Costin oferindu-ne o dovadă pentru 
tradiţionalitatea ei în gândirea românească: 

Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia,/ Hălăduiţi de 
lume, nici theologhia/ V-au scutit de primejdii, Sfinţi Părinţi 
ai lumii,/ Ci v-au adus la moarte amară pre unii. /.../ Cursul 
lumii aţi cercat, lumea cursul vostru/ Au tăiat. 

E aceeaşi tradiţie bizantin-ortodoxă din care a extras 
Eminescu, cel mai probabil, şi tema vieţii ca vis şi părere. 

Moartea este vrăjmaşă a oamenilor, ea nu se 
împrieteneşte cu nimeni. Fericită este doar viaţa, care leapădă 



427 Sfântul împărat Solomon, autorul Ecclesiastului. 

4 28 Eugen Negriei, Poezia medievală..., op. cit., p. 154. 



189 



de la sine grija celor pământeşti şi priveşte către cele cereşti şi 
nemincinoase. 

De cei care îşi fac planuri multe pe acest pământ, în 
sensul că se gândesc la cum să înşele şi să stăpânească sau de 
noi toţi care ne facem gânduri deşarte, Dumnezeu îşi bate joc: 
Ceriul de gândurile noastre batejocurie [îşi bate joc]. 

Acest vers a fost socotit de către unii exegeţi ca fiind o 
dovadă evidentă a caracterului umanist al poemului costinian 
şi a îndepărtării autorului de cugetarea ortodoxă tradiţională, 
fără a sesiza că era, de fapt, o parafrază din Sfânta Scriptură, 
din Ps. 2, 4: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi 
Domnul îi va batjocori pe ei!". 

în Psaltirea coresiană este Acela ce vie [viază] în ceriu 
râde-ş de ei şi Dumnezeu râde-ş de ei 429, iar în Psaltirea în 
versuri a lui Dosoftei: Domnul va râde de înşii / Şi-i va 
mustra de ocară 43°. 

Versetul biblic nu spune că Dumnezeu râde de oameni 
(şi nici Miron Costin), ci că El râde, dispreţuieşte gândurile 
deşarte ale celor care se încred în slava lor trecătoare şi nu 
consideră că vor da socoteală pentru faptele lor. 

Cred că D. H. Mazilu43i, luând în calcul alte studii, s-a 
lăsat convins prea repede, interpretând versul costinian prin 
contaminare cu „ludit in humanis divina potentia rebus"432 ) î n 
care se recunoaşte motivul „arbitrariului divin". Nu este, însă, 
cazul versului costinian. 

Eugen Negriei a susţinut şi el că omul învederat de 
aceste versuri este „străjuit de cerul batjocoritor", şi că 

„poemul e scris în duhul întristat al atâtor poeţi 
latini şi medievali, laici şi religioşi. în felul în care 
contemplă Costin priveliştea convulsivă a lumii şi cum 
se instituie în text un primat al imaginilor 
decrepitudinii, chiar ale putrescenţei şi ale morţii 



4 2 9Coresi, Psaltirea slavo-română..., op. cit., p. 36. 

430 Dosoftei, Opere 1 (versuri), op. cit., p. 12. 

431 Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi II, op. cit., p. 97. 

432 în latină: Puterea dumnezeiască se joacă cu lucrurile oamenilor. 



190 



hidoase, reconfirmăm în autor un european şi, în 
structura imaginativă, un barochisf^. 

Ulterior a făcut retractatio, afirmând că 

„absolut toate motivele poemului provin din 
Ecclesiast, din literatura religioasă medievală şi din 
vechii poeţi latini, iar spiritul lui este unul eminamente 
creştin, fără vreun accent individualist. Nu e de găsit 
altceva în poem decât o lungă lamentaţie pe tema 
universalităţii morţii, cu o concluzie firesc creştină, 
aceea că singura consolare a omului este de a ajunge, 
fericit, în ceruri"434. 

Concluzia (Epilogul) poemului costinian este că viaţa 
noastră este o uşă prin care trecem spre cele veşnice, că omul e 
cenuşă şi vierme (în lut şi în cenuşă te prefaci, o, oame/ în 
viiarme, după care te afli în putoare) şi că singurul lucru care 
contează este viaţa trăită în credinţă şi fapte bune, care face să 
urmeze viaţa veşnică şi fericită: 

Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte,/ în ceriu cu 
fericie în veci te măreşte. 

Destule stihuri ne par o metrificare a predaniilor 
omiletice - şi alegem să exemplificăm din maestrul în retorica 
religioasă bizantină, cel cu rostul de aur: 

„După cum uneori e noapte, alteori e zi; uneori e 
vară, alteori e iarnă, tot aşa şi în viaţa omenească uneori 
e durere, alteori e bucurie; uneori e boală, alteori e 
sănătate. [...] Poţi vedea că şi sfinţii au avut şi dureri şi 
bucurii. [...] 

Dacă îmbrăţişăm virtutea, nimic nu va putea să 
ne întristeze. [...] Toate rămân pe pământ şi numai 
faptele noastre bune călătoresc împreună cu noi (s. 

n.)"435. 



433 Eugen Negriei, Poezia medievală..., op. cit., p. 151. 

434 Eugen Negriei, Iluziile literaturii române, op. cit., p.187. 

435 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei, op. cit., p. 
617-619. 



191 



Autorul însuşi, Miron Costin, face la final un 
comentariu pe scurt al propriilor sale versuri, tâlcuind 
înţelesul lor, şi din această interpretare reiese că poemul său 
nu are nicio legătură de profunzime cu umanismul: 

„Din toate stihurile să înţeleg deşărtările, şi 
nestătătoare lucrurile lumii, şi viiaţa omenească scurtă, 
cu mărturie din David prorocul, mai ales (s. n.)". 

Adică, mai ales din Psaltire, după cum am şi văzut. 
Rosa del Conte se întreba: 

„în lumea occidentală, închisă în orgoliul tradiţiei 
sale clasice (predominant latine), cine oare, cu excepţia 
specialistului, este în stare să-şi imagineze ce comoară 
ascund manuscrisele slavone, greceşti, româneşti a 
căror importanţă, chiar şi pentru studierea gândirii 
antice, ne îngăduie s-o intuim cataloagele de mai veche 
sau mai recentă editare?"436. 

Dacă lumea occidentală se închide în orgoliul tradiţiei 
sale clasic-latine, lumea românească, care şi-a pus în minte, 
începând cu epoca modernă, să se emancipeze de tradiţia sa 
bizantin-ortodoxă şi să se ralieze total la o conştiinţă latină, 
înainte de a stabili prea bine ce se pierde atunci când se 
câştigă ceva (l-am parafrazat pe H. R. Patapievici), şi-a însuşit 
brusc vanitatea erudiţiei apusene şi a căutat să nu mai vadă 
decât surse clasice şi latine, respectiv umaniste şi 
renascentiste, pentru literatura noastră medievală. 

Poemul Viiaţa lumii al lui Costin este o ilustrare a 
acestui curent, în felul în care a fost interpretat. Interpretările 
latinizante i se potrivesc la fel de mult, cum se potrivesc şi 
limbii române corecturile propuse de Şcoala Ardeleană^ sau 
de Ion Heliade Rădulescu438. 



436 Rosa del Conte, op. cit., p. 281. 

437 A se vedea: 

http ://ro.wikipedia.org/wiki/Şcoala_Ardeleană. 

438 idem: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-Rădulescu. 



192 



într-un articol restaurator la adresa personalităţii 
mitropolitului Simion Ştefan439 (pe nedrept considerat calvin 
de Nicolae Iorga44o) ) virgil Cândea44i - deşi rămâne fidel 
atributului de umanist delegat cărturarilor români - 
menţionează câteva lucruri importante. 

Cândea se referă aici la iniţiativa traducerilor în limba 
vernaculară, dar părerea noastră este că putem extinde aceste 
consideraţii peste graniţele dezbaterii respective: 

„Cât timp istoricii culturii, ai limbii şi ai 
literaturii noastre, fideli pozitivismului şi modelelor 
occidentale au refuzat să se situeze înăuntrul 
fenomenelor româneşti, să le caute adevăratele cauze şi 
să le reconstituie modul propriu de desfăşurare, 
explicaţiile cele mai confortabile au părut influenţele 
externe, în mod paradoxal tocmai acele influenţe de 
care românii s-au păzit mai tare - catolice sau 
protestante. 

Insuficienta cunoaştere a deosebirilor de tradiţie 
şi doctrină dintre Apus şi Răsărit şi ignorarea 
atitudinilor mentale specifice poporului nostru i-a 
împiedicat, astfel, pe aceşti specialişti să surprindă 
adevărata semnificaţie a efortului românesc, cel dintâi 
în spiritualitatea Europei de sud-est, de a tălmăci Biblia 
în limba vorbită [şi nu numai]. 

Observaţia că Ortodoxia este un cerc logic care 
nu poate fi înţeles decât din lăuntrul lui 442 se aplică 
deopotrivă fenomenului românesc: el ni se dezvăluie, 
considerat din interior, mai repede şi mai bine decât 
privit dinafară lui, printr-o prismă străină"443. 



439 Idem: 

http://biserica.0rg/WhosWho/DTR/S/MitropolitulStefan.html. 

440 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga. 

441 Idem: 

http://biserica.0rg/Wh0sWh0/DTR/C/VirgilCandea.html. 

442 Cf. Irenikon, 1927, p. 91. 

443 Virgil Cândea, Noul Testament în limba română ca act de 
spiritualitate şi cultură, studiu introductiv la Noul Testament. Tipărit 
pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan, reeditat 



193 



Aceste cuvinte, în linii mari, sunt aplicabile literaturii 
române de la origini până în prezent. 

Miron Costin mai compune şi alte versuri, unele 
morale, altele istorice: 

Stihuri împotriva zavistiei 

Vacul tău n-are pace, zavistnice oame, 
Colţul tău, plin de venin, piiere tot de foame, 
Să muşte pe cineva pururea râvneşte, 
în ce chip ar ocări, pururea păzeşte. 

Bine au scris în Psaltire de tine prorocul: 
„Zavistnicului ieste acesta norocul, 
Gâtlanul lor, mormântul destupat cum cască. 
Limbile lom gata tot să ocărască. 

Să le fii giudeţ, Doamne, din gânduri să cază 
Ocări care făcu ei, pre sine să vază". 
Doao boale întru sine zavistnicul are 
Una cându petrece rău, a doua, mai mare 

Cându priveşte pre altul că petrece bine. 
Numele bun altuia, ca o moarte-i vine. 
Aceasta niciodată boala nu-i lipseşte, 
în tot ceasul cu acestea viiaţa-şi pedepseşte. 

Dar ce gândeşti să faci? Să pierzi dreptatea? 
Aceasta nu vei putea, bine-n răotatea; 
Sau răul să faci că-i bun, nici aceasta poţi face. 
Deci aşa viaţa ta nu mai are pace. 

De la Dumnezeu nimeni fără dam nu ieste; 
Ce nu mulţămeşti câtu ai, ci tot râvneşti 
Inima ta spre altul? Cine toate poate? 



după 350 de ani cu binecuvântarea ÎPS Andrei, Arhiepiscopul Albei Iuliei, 
Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Albei Iuliei, 1998, p. 38. 



194 



Nu toate are unul, ci cu toţi toate: 

Unul una şi altul alta bunătate. 

Tuturor de Dumnezeu daruri sunt însemnate. 
Care truda noastră cu gândul bun priimeşte, 
Dumnezeu gândului bun bine-i dăruieşte 444. 

* 

Apostrof 

Cine-şi face zid de pace, turnuri de frăţie 
Duce viiaţă fără greaţă într-a sa bogăţie. 
Că-i mai bună dimpreună viiaţa cea frăţească 
Decâtu râcă, care strică oaste vitejească. 

Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul, 
De nu v-avea-ntru sine lăcuindu pre Domnulu, 

Acela de-avuţie saţiu nu mai vede. 
De i-ar da toată lumea, elu totu nu să-ncrede. 

Şi de câtă mai multă strânge, mai multă să lărgeşte 
Şi tot deşertă să vede-ntr-averea ce-i creşte. 
Deci nime-ntr-avere să nu să gândească. 
Că va putea să să-mple, să să odihnească. 

Iară-ntr-a cărui sufletă Domnulu lăcuieşte, 

Acela de nemică nu mai jeluieşte. 
Pentr-aceia totu omulă să nu să lenească, 
Pre Dumnedzeu în sufletu să-şi agonisască 445. 

* 



444Miron Costin, Opere, voi. II, op. cit., p. 120-121. 

445 Idem, p. 123. Versurile lui Miron Costin au fost tipărite în 1673, 
la sfârşitul Psaltirii în versuri a lui Dosoftei. 

Primele patru versuri, însă, îi aparţin lui Dosoftei (chiar dacă aici se 
procedează la unele mici modificări). Ele apar, în Psaltirea în versuri, ca 
un adaos pe marginea psalmului 132, cu menţiunea, din partea 
tălmăcitorului şi versificatorului Psaltirii, că: „le-am scornit eu". 



195 



Compunerea lui Miron, preacinstirul mare-vomic de 

Ţara-de-jos 

Neamulu Ţărâi Moldovii de unde dă radză? 

Din ţara Italiei, tot omul să creadză. 
Fliah întăi, apoi Traianu au adus pre acice 
Pre strămoşii cestoru ţări de neamu cu ferice. 

Răsădit-au ţărâlora hotarele toate. 
Pre semne ce stau în veci a să vedea poate. 
Elu cu viţa cestui neamu Ţara Rumânească 
împlut-au, Ardealul totu şi Moldovenească. 

Semnele stau de să văd, de dânsulu făcute: 
Turnulu-Severinului să custe-n vremi multe. 
Stremoşii Moldoveei adus-au în ţară, 
Pre gheţâi cu sabiia scoţând din hotară. 

Stau semnele podului cu praguri cădzute 
Şi Turnulu-Severinulu de Sevira făcute. 
Podulu preste Dunăre-n Ţara Rumânească 
Le-au trecutu-şi oştile-n Ţara Ungurească. 

Pre cela pod au trecută Moldoavei stremoşii, 
Bătând război cu dachii, a sasiloru moşii 446. 



Aceste versuri sunt reproduse rezumativ la începutul 
Letopiseţului aparţinând lui Miron Costin, ca Stihuri de 
descălecatul ţărâi: 

Neamul ţării Moldovei de unde să trăgănează? 

Din ţărâi Râmului, tot omul să creadză 
Traian întâiu, împăratul, supuindu pre dahii, 
Dragoş apoi în moldoveni premenindu pre vlahi. 



446 Idem, p. 122. Şi aceste versurile au fost tipărite tot în 1673, la 
sfârşitul Psaltirii în versuri a lui Dosoftei. E posibil să fie vorba de o 
traducere în română săvârşită de Dosoftei a unor versuri costiniene aflate, 
în original, în limba polonă. 



196 



Martor este Troianul, şanţul în ţara noastră 
Şi Turnul Severinul, munteni, în ţara voastră447. 

Semnificativ rămâne şi faptul că poezia aceasta începe 
să aibă tradiţie. 

Cantemir îşi va însuşi primele două versuri din Viiaţa 
lumii în nişte stihuiri ale sale pe tema vanitas vanitatum^ 8 , 
pe care le va insera atât în Divan, cât şi în Istoria ieroglifică: 

A lumii cânt cu jale cumplită viaţă, 
Cum se trece şi se rupe, ca cum am fi o aţă. 
Tânăr şi bătrân, împăratul şi săracul, 
Părintele şi fiul, rude ş-alalt statul, 

în zi de nu gândeşte, moartea îl înghite, 
Viilor rămaşi otrăvite dă cuţite. 
Ţărna tiranul, ţărna ţăranul astrucă [înmormântează], 
Izbânda, dreptatea, în ce-1 află-1 judecă, 

Unii fericiţi se zic într-a sa viaţă, 
După moarte se cunoaşte c-au fost sloi de gheaţă. 

Nicolae Costin moşteneşte aceeaşi temă a veacului 
nestatornic, compunând, înainte de 1712, o Epigramă care 
apare în Ceasornicul domnilor: 

Tu, împărate tuturor, Doamne şi Părinte, 
Singur numai premeneşti vremile cumplite, 
Care acmu, de câţiva ani privim cu ochii, 
Vădzând slăvită de tot stingeria cu toţii. 

Pentru care la Tine suspinăm, săracii, 
Strigând cu glas pre Tine, a lumii povaţă. 



447 Miron Costin, Opere, voi. I, ediţie critică de P. P. Panaitescu, 
EPL, Bucureşti, 1965, p. 5. 

448 în latină: deşertăciunea deşertăciunilor. 



197 



întoarce-le spre Tine, domnitoria mare, 
Cu care fă şi ţărâi parte milei Tale. 

Iartă ale noastre, fără număr păcate, 
Cu care de la Tine mult suntem departe, 
Arată şi spre domnul nostru mila sfântă 
A Ta şi cea bogată, în tot, Doamne sfinte. 

Feriaşte-1 de primejdii, lumii viitoaria, 
Cârmuindu-1 cu mila cea feritoaria. 
A ta în fericita domnie cu pacia, 
Sănătate şi lungă fericită viaţă. 
Robul Mării-tale449. 

Exceptând rugăciunea pentru domnitor, stihurile 
acestea ale lui Nicolae Costin, puţin primenite, nu se 
deosebesc esenţial de cele compuse, pe aceeaşi temă şi cu 
acelaşi scop (a-L implora pe Dumnezeu să Se arate milostiv 
ţării) în epoca modernă prepaşoptistă şi paşoptistă. 

Şi nu cred că este vreo coincidenţă. 



449 Nicolae Costin, Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara, 
Ed. Minerva, Bucureşti, 1976. 



198 



POEZIA PROZEI MEDIEVALE 



Antim Ivireanul: lirismul interior şi 
motivaţiile unei viziuni poetice asupra 
universului 

,Apoi a fost adusă-n fiinţă, 
pentru cei muritori, 
lumea cea muritoare, 
când trebuia să ia fiinţă 

podoaba stelelor 
şi crainicul lui Dumnezeu 
şi prin podoabă şi prin mărire 
şi palatul chipului dumnezeiesc" 45 °. 



Pentru perioada veche, Eugen Negriei ia în calcul nu 
numai poeziile în sine, cu structură strofică, versificată, ci şi 
fragmentele ritmate sau rimate, cu o cadenţă lirică deosebită 
(rugăciuni, imne, etc. - autorul remarcă „productivitatea 
speciei"45i şi subliniază că „rugăciunea răspunde vocaţiei 
lirice"452) j din textele liturgice sau din proza oratorică - Antim 
Ivireanul e remarcat pentru „calităţi stilistice"453 deosebite. 

în afară de acestea, Călinescu extrage din Istoria 
ieroglifică a lui Cantemir „primele adevărate poeme 
române"454. 



450 Din poemul Despre lume, în Opere dogmatice ale Sfântului 
Grigorie de Nazianz, traducere din limba greacă, studii şi note de Pr. Dr. 
Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2002, p. 150. 

45 1 Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, op. cit., p. 

81. 

452 Idem, p. 95. 

453 idem, p. 99. 

454 G. Călinescu, Istoria..., op. cit., p. 42. 



199 



Vom ilustra aşadar acest capitol, prin cei doi autori, 
Antim şi Cantemir, deşi proza românească medievală, de la 
omilii la cronografe, conţine destul de multe pasaje poetice 
care ar merita o cercetare extinsă. 

Făcând o comparaţie cu situaţia din Apus descrisă de 
Zumthor455 ) Manuela Tănăsescu afirmă următoarele: 

„în medievalitatea apuseană, literatura scrisă 
este dominată de poezie, pe când la noi ea se naşte din 
proza istorică, care acolo, am văzut, are un rol modest 
[...] Poezia, proza de delectare etc. rămân la noi mult 
timp în seama transmiterii orale. 

Pentru Occidentul consumator de literatură 
latină, trecerea la limba vernaculară, condusă în mare 
de laicitate, a însemnat şi o noutate în cadrul sistemului 
poetic, pe când la noi această tranziţie s-a produs de 
fapt sub aripa Bisericii, de către oamenii Bisericii [...]. 

Pentru noi, literatura în limba romanică, deşi 
dezvolată sub imboldul democratizării, este, de fapt, 
elitară, sobră, uneori sumbră, toată zestrea de specii şi 
genuri a Occidentului lipseşte, aşa cum lipsesc poeţii, 
jonglerii şi măscăricii - nici nu se poate concepe 
dezvoltarea parodiilor.. ."456. 

Poezia de care se vorbeşte mai sus este una laică. 

Cu ea începe literatura apuseană în limba vernaculară. 

Părerea noastră este şi că literatura română începe tot 
cu poezia - iar nu cu proza istorică -, numai că nu cu acelaşi 
tip de poezie. 

Este poezia pe care o sesiza Ladislau Gâldi457 (în studiul 
acestuia erau semnalate pasaje conţinând structuri ritmice/ 
pasaje versificabile din Cazania a Il-a a lui Coresi, din Cronica 
universală^ 8 a lui Mihail Moxa459 şi din Cazania lui Varlaam) 

455 Paul Zumthor, încercare de poetică medievală, traducere şi 
prefaţă de Măria Carpov, Ed. Univers, Bucureşti, 1983. 

456 Manuela Tănăsescu, op. cit., p. 14-15. 

457 Ladislau Gâldi, începuturile prozei ritmice româneşti, în rev. 
Limba română, X/1961, nr. 5, p. 462-473. 

458 Ase vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cronograful_lui_Mihail_Moxa. 



200 



şi mai apoi Eugen Negriei, a textelor oratorice şi liturgice, pe 
lângă cea a psalmilor. 

Ceea ce ne detemină însă a enunţa această afirmaţie 
radicală este nu numai argumentul ritmului şi rimei, al 
cadenţelor muzicale, care ne face să detaşăm rugăciuni şi imne 
întregi, sub formă de poezii, din texte care nu se încadrează 
propriu-zis în sfera poeziei, este şi faptul că aceste poeme 
propun şi impun o viziune asupra lumii şi a existenţei şi o 
contemplare simbolică şi cosmică ce va deveni tradiţie a unui 
anumit tip de vizionarism liric în literatura noastră, care se 
conservă şi se transmite până târziu în poezia română 
modernă. 

Iar rugăciunile prezente în omilii coboară dintr-o 
tradiţie bizantină străveche a imnului religios, care pare 
numai a fi în proză, dar are o structură poetică certă, cu 
elemente de metrică şi prozodie. 

Nu proza românească - care va tinde spre realism din 
ce în ce mai mult - va tezauriza această structură liric- 
vizionară prezentă în omilii, ci poezia. 

De aceea insist asupra acestui fapt - pe care îl voi 
detalia în curând - şi anume că omilia românească, cu marcă 
bizantină (cum zice Mazilu), este una din sursele de inspiraţie 
ale poeziei româneşti de mai târziu. 

Eminescu îl sesiza la superlativ pe Varlaam, afirmând că 
prin el Duhul Sfânt a vorbit pentru prima oară româneşte şi - 
anticipez - tot Eminescu credem că ar fi putut citi, cumva, 
unele prescrieri ale didahiilor lui Antim Ivireanul. 

Susţinem aceasta pentru că cel puţin metafora lunii ca 
stăpână a mării nu am mai reuşit s-o identificăm, până acum, 
nicăieri în altă parte, în afară de predicile antimiene (nici 
Scriptura, nici Hexaemera Sfinţilor Vasile cel Mare sau Ioan 
Gură de Aur nu sunt sursa primară). 

Tradiţia poeziei româneşti nu se întemeiază numai pe 
poezia înţeleasă ca structură prozodică - sau nu s-a urmărit 
neapărat a se conserva o anumită structură prozodică, nu în 
această rezidă tradiţia poetică, în primul rând -, ci, cu mult 
mai mult, pe poezia interioară şi vizionară, care exprimă o 
realitate poetică. 



459 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Moxa. 



201 



De altfel, dacă psalmii erau poezia unei teologii, omiliile 
nu sunt decât o hermeneutică care naratologizează numai 
aparent această poezie teologică, prin amplificare, brodând 
însă discursul cu acelaşi fir, conservând o poezie sublimă ce 
caracterizează viziunea asupra lumii, pe fondul unui discurs 
retoric şi moral. 

De aici tonul didactic, retoric şi moral, pe care Ion 
Negoiţescu îl va remarca drept o trăsătură esenţială a poeziei 
lui Eminescu, fiindcă el se va conserva în lirica românească 
până foarte târziu, de la - să zicem -, Alexandrescu până la 
forma irecognoscibilă/ incognito a definiţiilor apoftegmatice 
din versurile lui Nichita Stănescu. 

Relaţia dintre poezie şi retorică datează însă din 
perioada Antichităţii^ . 

De aceea, tradiţia poeziei noastre culte şi moderne nu 
trebuie căutată numai în poezia (propriu-zisă) clasic- 
medievală, ci şi în proză - şi nu doar în rugăciuni şi imne 
extrase din proză. 

Iar proză lirică întâlnim mai puţin în cronici (deşi nici 
acolo nu e inexistentă), dar foarte adesea în predici, în Cazanii 
şi Didahii. 

De asemenea, două cărţi foarte poetice ale acelei 
perioade sunt Istoria ieroglifică şi Divanul, ale lui Dimitrie 
Cantemir. 

înainte de a ilustra, în mod mulţumitor, afirmaţiile 
făcute, mai precizăm faptul că amândoi, şi Antim şi Cantemir, 
sunt şi versificatori talentaţi. 

Am reprodus, mai devreme, câteva stihuri cantemirene, 
şi dacă ar fi să ilustrăm cele afirmate şi prin Antim, cred că cel 



4 6 ° Dionis din Halicarnas spunea: „poemul se apropie cât mai mult 
de forma discursurilor în proză, atunci când s-ar părea că modularea 
cuvintelor urmează cursul unor ritmuri şi al unor metre rătăcitoare. [...] 
Inferioritatea unui poem este tocmai aşa-zisul prozaism [înţeles ca o 
expresie şi o ilustrare inferioară a realităţii] [...] Ori de câte ori găsesc în 
poeme ceva ce seamănă cu flecăreala sau improvizaţia, atunci eu socot că 
versurile merită dispreţul şi derâderea. [...] Poemele care se aseamănă cu 
un discurs frumos sunt frumoase, iar cele care se înfăţişează sub forma 
unei proze nevrednice sunt şi ele [ca şi discursul lipsit de valoare] poeme 
ticăloase", cf. Arte poetice. Antichitatea, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 
274-275. 



202 



mai bun exemplu sunt versurile la stemă, din cartea sa 
dedicată lui Brâncoveanu, Chipurile Vechiului şi Noului 
Testament, care sunt o reuşită poetică a epocii, după 
performanţele lui Dosoftei şi Costin: 

Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din nefiinţă 
Şi în fiinţă le-au adus cu multă biruinţă. 

Şi după aceia au zidit, luând pământ şi tină 
Pre omul cel dintâi, Adam, fără cuvânt de vină. 

După asemănarea Sa făcu-i închipuire 
Suflând asupra feţii lui şi duh de vieţuire. 

Adăugând din coasta lui, face, cu socotinţă, 
Pre Eva, dându-i ajutoriu spre bună lăcuinţă. 

Şi dintr-aceştia amândoi mulţi oameni să născură 
Precum se vede luminat de-a rândul din „Scriptură"* 61 . 



„Desemnând starea primordială drept nefiinţă, 
Antim Ivireanul anticipa un procedeu literar folosit cu 
atâta succes - la distanţă de aproape trei veacuri - de 
Nichita Stănescu"4 62 . 

Pentru autorii noştri medievali, lirismul era indisolubil 
legat de profunzimea viziunii asupra existenţei şi a 
interpretării acesteia, în tradiţie religios-bizantină, şi mai 
puţin de concepţia clasic-antică a poeziei cu versuri având o 
structură metrică fixă. încet-încet însă, şi poezia înţeleasă (şi) 
ca versificare a căpătat tradiţie. 

După Dosoftei şi Miron Costin, cei mai mari poeţi ai 
începutului de secol XVIII românesc (sfârşitul secolului ne va 
aduce intrarea în modernitate şi sincronizarea cu... poezia 



4 61 Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de 
Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 241-242. 

4 62 Mircea Scarlat, în Postfaţa la *** Poezie veche românească, ed. 
cit., p. 204. 



203 



erotic-truverescă ce se manifestase în Europa de Apus cu 
aproape 700 de ani în urmă), sunt Antim Ivireanul şi Dimitrie 
Cantemir, autori de versuri ocazionale, dar şi ai unor opere în 
proză care debordează de poezie. 

E vorba, de fapt, de oratorie şi de retorică, şi nu de 
texte prozaice. Mai mult, e vorba de un tip de retorică (zice 
Mazilu), care dădea naştere şi versificărilor lui Dosoftei. 

De aceea, urmărind demersul nostru, ne vom opri 
asupra lor, făcând din când în când trimiteri şi la textele 
omiliilor lui Coresi şi Varlaam, care vor fi şi ele, fragmentar, 
convocate în sprijinul teoriei noastre. Deşi ne-am fi putut 
extinde şi către texte din învăţăturile luiNeagoe Basarb... sau 
din Cronograful lui Mihail Moxa. 

Cantemir îşi tipăreşte Divanul la 1698 şi se pare că 
sfârşeşte Istoria ieroglifică pe la 1705, dar manuscrisul ia 
drumul exilului împreună cu el şi nu ştim dacă au existat copii 
care să fi circulat, cum s-a întâmplat cu Didahiile lui Antim. 

în ce-1 priveşte pe Antim, prezenţa lui în Ţara 
Românească e certă după 1691, însă datarea Didahiilor sale nu 
a întrunit o unanimitate de opinii. 

Unii cred că ele au fost concepute după 1708, când 
ajunge mitropolit, alţii sunt de părere că ar fi raţional să 
acceptăm ca, măcar o parte dintre ele, să fi fost compuse mai 
devreme, în vremea episcopatului la Râmnic sau chiar a 
stăreţiei la Snagov. 

Şi dacă ne gândim că episcopul Antim Ivireanul 
traducea şi tipărea, pentru prima dată, Liturghia în 
româneşte, nu ne-ar fi prea greu să ne imaginăm că predica sa 
atingea un nivel retorico-teologic destul de înalt. 

Deşi, în ordine cronologică, ar trebui să începem cu 
Divanul cantemirean, credem totuşi că e mai potrivit să 
deschidem această discuţie pornind de la Didahiile lui Antim. 

Aceasta pentru motivul că aici putem urmări, în 
expunerea unui mitropolit şi fin teolog, care era concepţia, 
viziunea religioasă generală asupra universului şi a vieţii şi 
cum se integrează temele şi motivele pe care noi le considerăm 
poetice în această viziune, care aparţine tuturor scriitorilor din 
epoca veche şi care se particularizează numai, în stilul fiecărui 
autor în parte. 



204 



Aceeaşi viziune religioasă o exhibă, în mod argumentat 
teologic, şi cărţile lui Cantemir, aşa încât ni se pare corect şi 
obiectiv să pornim dinspre Biserică pentru a ajunge la 
literatură şi nu invers. 

Procedăm astfel şi pentru că 

„Didahiile lui Antim Ivireanul au, într-un grad 
mai înalt decât în operele amintite [Istoria ieroglifică şi 
Psaltirea lui Dosoftei] [...] o remarcabilă poliritmie, un 
joc neprevăzut al cadenţelor. 

Avem în vedere nu numai variaţia ritmică de la 
o predică la alta, ci, lucru cu adevărat izbitor, şi pe aceea 
din interiorul unei singure predici. [...] 

Organizarea ritmică a predicii ne duce la 
concluzia captivantă că autorul nu are doar intuiţia 
ritmurilor, ci chiar conştiinţa artistică a valorii 
acestora"4 6 3. 

Poezia literaturii serveşte expunerii teologice şi moral- 
filosofice, ceea ce duce nu la alterarea sau anularea 
principiului estetic, ci dimpotrivă, la augmentarea lui, prin 
adâncirea esenţială a perspectivei interpretative. 

Şi, de altfel, antecedente poetice semnificative 
descoperim în retorica religioasă - pe care Antim o duce mai 
departe - în secolele anterioare, începând cu învăţăturile lui 
Neagoe Basarab, Cazania lui Coresi şi, mai ales, a lui Varlaam, 
la care vom face şi noi câteva trimiteri, pe parcurs. 

Fără a discuta despre aceste pagini a căror calitate 
poetică este remarcabilă, nu putem înţelege poezia 
românească de mai târziu. 

Pentru că lui Antim i-am dedicat un studiu amplu, care 
formează o lucrare separată, vom relua aici, numai în parte, 
problemele şi soluţile pe care le-am oferit acolo, în măsura în 
care pot să fie lămuritoare pentru cercetarea de faţă. 

Aşadar, un poet al literaturii noastre vechi considerăm 
că este şi Antim Ivireanul, mitropolitul care impregnează 



4 6 3 Eugen Negriei, Antim - Logos şi personalitate, ediţia a Il-a, Ed. 
Du Style, Bucureşti, 1997, p. 32. 



205 



cartea sa de predici cu un lirism nezăgăzuit şi unanim 
recunoscut de toţi exegeţii operei sale. 

Vom pune în lumină acest lirism interior, detaliind, în 
cele ce urmează4 & 4 - sprijinindu-ne pe texte - sensul creaţiei 
universale la Antim. 

Antim este cel care a descoperit, în literatura noastră, 
pecetea frumuseţii asupra creaţiei, într-un mod major, fapt ce 
ne determină să îl considerăm - nu fără argumente solide - un 
precursor al lui Eminescu, prin eleganţa şi măreţia viziunilor 
cosmice, prin simbolismul profund şi hermeneutica abisală ce 
caracterizează aceste viziuni (mai multe, într-un capitol viitor). 

Autorul nostru scrie, într-un pasaj pe care l-am putea 
considera un mic poem creaţionist: 

Dumnezeu însă, 
carele numai cu un cuvânt 
au făcut şi au zidit toate lucrurile 
cele văzute şi nevăzute, 

poate cu adevărat, 
cu a Lui preaputernicie, 
să facă stele mai luminoase 
decât acestea ce strălucesc pre ceriu 

şi lună mai iscusită 
decât aceasta 
ce ne povăţuiaşte noaptea 



4 fi 4 Pasajele care urmează în acest capitol sunt reproduse (cu unele 
revizuiri ale textului) din teza noastră doctorală, pe care am editat-o la 
nivel online cu titlul: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. 
Viaţa şi opera. 

O puteţi downloada de aici: 

http : / / www.teologiepentruazi.ro/ 2010/03/ 10/ antim-ivireanul- 
avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/. 

Am optat pentru această soluţie pentru că am făcut acolo o analiză 
exhaustivă a operei lui Antim şi, în special, a didahiilor sale. Aceasta nu 
înseamnă că nu se mai poate adăuga nimic acelui comentariu, că am 
epuizat tot ce aveam de spus. Doar că timpul nu ne-a permis, până în 
prezent, să reluăm sau să continum dezbaterile lansate în studiul anterior. 



206 



şi soare mai strălucitoriu 
şi mai luminat decât acesta, 
carele stinge cu lumina lui 
toate celialalte lumini 

şi ceriuri mai mari 
şi mai largi în rotocolime 
şi pasări mai cu dulce glasuri 
şi flori mai cu multe mirosuri 
şi copaci mai nalţi şi mai roditori 

şi vânturi mai sănătoase 
şi văzduhuri mai de folos 
şi hiară mai multe la număr 
şi mai de multe feliuri 

şi mai multe lumi 
decât aceasta ce lăcuim 
poate să zidească 
în mărime şi în meşterşug 
mai minunate... 4 6 5. 



Comentând, am putea spune că acest pasaj emană 
impresia de armonie, de echilibru impresionant al 
universului, care, prin înţelepciunea zidirii sale, arată pe 
Ziditor. Universul este smerit, oricât ne-ar părea nouă de 
infinit, este limitat în rotocolimea lui, supus Creatorului său. 

Soarele şi luna nu sunt personificate la întâmplare. 

Amândoi aştrii sunt lumini care ne povăţuiesc la 
Lumină, care ne învaţă să iubim lumina dumnezeiască: spre 
aceasta ne îndeamnă soarele, carele stinge cu lumina lui toate 
celialalte lumini -, lumina care ne luminează calea atunci 
când ne rătăcim în noaptea păcatului - spre aceasta ne învaţă 
luna ce ne povăţuiaşte noaptea. 

Această tâlcuire ne-o lămureşte, de fapt, tot Antim, într- 
o altă predică, la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, unde afirmă că 
„soarele luminează zioa, că iaste şi semnul darului, adică al 



4 6 5 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 19. 



207 



celor drepţi, iar luna luminează noaptea, că iaste semnul 
păcatului"4 66 : adică al celor care au nevoie de lumina 
povăţuirii. 

Dumnezeu ne-a făcut un mare dar: o lume, un univers 
frumos, care parcă ne veghează/ ne priveghează. 

Aceasta este o idee predominantă la Antim: soarele, 
luna, stelele, ne veghează, ca nişte ochi materiali ai lui 
Dumnezeu, pururea deschişi asupra noastră. 

Aţintind spre noi aceşti ochi de foc, El ne lasă să 
înţelegem că ne priveşte totdeauna şi ne poartă de grijă. 

Dumnezeu fiind „tot ochiu"^, a făcut luminătorii 
cereşti spre a ne aduce aminte că El însuşi este Lumină şi Ochi 
atoatevăzător. 

E o învăţătură deosebită a lui Antim, despre pronia 
cerească, pe care o mai întâlnim şi în cazania la Sfântul 
Nicolae, unde contemplăm tâmpla (catapeteasma) de argint a 
cerului: 

Aşa au vorbit sfântul, apoi, 
pe urmă, după ce au ascuns soarele 
toate razele lui 
şi s-au stins de tot lumina zilei 
între întunerecul nopţii 

şi când ceriul, 
de osteneală, 
au fost închis spre somn toţ ochii lui, 
atâta cât nici luna nu priveghiia, 
niciuna din stelele cele mai mici 
avea deşchise tâmplele lor cele de argint, 

atunce, 

ca când ar fi fost nu făcător de bine, 
ci ca un hoţ, 
aleargă cu mare grabă 
la acea săracă de casă, 
şi aruncând în lăuntru /.../ mulţi galbeni, 



4 66 Idem, p. 63. 

4 6 7 Idem, p. 92. 



208 



au gonit cu aceasta sărăciia 

şi tot răul 
şi tot cugetul necuvios 
şi au mântuit fecioria celor 3 fecioare 
din cursele diavolului 468 _ ; 



O găsim, de asemenea, şi în predica la Sf. Ap. Petru şi 
Pavel, unde Sf. Pavel este asemănat cu luna, despre care Antim 
spune că: 

„Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau 
filosofii să aibă luna. Şi întâi zic cum că luna iaste 
podoaba nopţii, asămânătoare soarelui şi stăpâna 
mării" 

Această ultimă personificare ne aduce aminte de 
Eminescu. 

Contemplând lumea astfel, 

„Antim va îmbrăca în poezie soarele şi luna cu 
aproape două sute de ani înaintea marilor noştri 
poeţi"47o. 

Dar o face cu un scop anume. 

El descoperă frumuseţea ingenuă a universului, 
splendoarea lui, care provoacă o anamneză, o rememorare a 
frumuseţii Paradisului, pentru că este în consonanţă cu starea 
de spirit a omului. Căci este un cosmos gânditor şi o natură 
protectoare, aşa cum am văzut în predica la Sfântul Nicolae. 

După cum natura, mediul ambiant, nu era niciodată 
ostilă Protopărinţilor în Eden, ci le era supusă - conform 
referatului Genezei -, la fel şi pe Sf. Nicolae îl ajută aştrii 



4 68 Idem, p. 52. 
4 fi 9 Idem, p. 59. 

470 Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Ed. Academiei Române, 
Bucureşti, 1997, p. 203. 



209 



cereşti, care îşi ascund lumina lor, pentru a trece cu vederea 
fapta Sfântului, căruia îi repugnau laudele. 

Deşi această lume este cea căzută, depreciată prin 
păcatul uman, ea şi-a păstrat o parte din caracterul originar, 
paradisiac. 

în fragmentele citate mai sus nu se poate să nu 
observăm caracterul priveghetor al cerului care, de osteneală, 
au închis spre somn toţ ochii lui. 

Acei ochi cu care, se subînţelege, ne priveşte de obicei: 
cu mii de ochi aprinşi. 

Stelele nu îşi mai deschid tâmplele lor cele de argint, 
pentru a nu vedea fapta cea bună a Sfântului, deoarece el nu 
vroia să fie cunoscută. 

Ne priveghează şi luna, care ne povăţuiaşte noaptea, 
fiind podoaba nopţii şi stăpâna mării: a mării vieţii noastre 
înviforate, într-o atitudine în acelaşi timp maiestuoasă şi 
afectuoasă. 

Trebuie să remarcăm tâmplele cele de argint ca fiind o 
metaforă, care ne trimite cu gândul la puritatea şi nevinovăţia 
creaţiei, cât şi la un îndemn subînţeles al lui Antim, care se 
îndreaptă către oameni, sugerându-le a avea tâmple sau minte 
de argint, gânduri curate, înalte şi preţioase, sau, altfel spus, 
a-şi regăsi inocenţa primordială. 

Ochii sunt tâmplele cu care contemplăm lumea. 

De altfel, românescul tâmplă (iconostas, catapeteasmă) 
şi a con-templa provin din acelaşi izvor etimologic, din 
templa*^ 1 , însemnând templu, biserică. 

Cerul cu catapeteasma de argint a stelelor sale 
reprezintă o imagine simbolică a împărăţiei celei veşnice, în 
care strălucesc stelele gânditoare şi pururea veghetoare ale 
Sfinţilor. 

Soarele însuşi stinge cu lumina lui celelalte lumini sau 
îşi ascunde razele sale, el fiind lumina care cuprinde în braţele 
sale tot pământul şi vede pretutindeni. 

Vom observa şi mai clar aceste semnificaţii puţin mai 
departe. 



471 Presupus termen intermediar, neatestat, dar care e posibil să fi 
apărut în evoluţia limbii române. 



210 



Universul întreg este un templu, plin de făclii 
gânditoare, o biserică a slăvirii lui Dumnezeu. 

Şi nu este astfel Biserica, pe catapeteasma căreia 
strălucesc Stelele ei, Sfinţii? 

Vom arăta detaliat pe parcurs că acesta este modul în 
care o percepe Antim şi toată tradiţia românească. 

Dar vom vedea că identică este şi perspectiva 
paşoptiştilor şi a lui Eminescu, deşi în lirica romantică ne 
rămân numai metaforele acestei realităţi, nu şi afirmarea 
inechivocă a ei. 

Observăm că, pentru Antim, soarele, luna şi stelele erau 
ochii gânditori ai cerului, ochii lui osteniţi de priveghere, 
aţintiţi peste pământ şi mare, şi care, chiar stelele cele mai 
mici, deschid cugetării tâmplele lor cele de argint. 

E o contemplaţie adâncă, pe care ierarhul-poet ne-o 
încifrează în metafore, sau, mai degrabă, ne-o descifrează, 
arătându-ne tainele creaţiei. 

Dumnezeu ne-a dăruit un univers raţional, după chipul 
Cuvântului care 1-a creat şi care este însăşi înţelepciunea şi 
Raţiunea: 

„Căci [...] privind la cer şi văzând podoaba 
orânduirii lui şi lumina stelelor, ne gândim la Cuvântul 
care le-a rânduit'^ 2 . 

Un univers a cărui esenţă, deşi alterată de căderea 
Protopărinţilor noştri, păstrează din plin frumuseţea originară 
şi prin evocarea căruia Antim vrea să ne trezească nostalgia, 
după Raiul zidit pentru om. 

Frumuseţea şi raţionalitatea universului evocă pe 
Creatorul său şi ele sunt reflexe ale frumuseţii luminii 
dumnezeieşti. 

Antim are predilecţie pentru personificarea aştrilor, a 
luminătorilor cereşti, pentru că el gândeşte lumea ca pe o 



472 Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, col. PSB, voi. 15, traducere 
din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. 
IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 81. 



211 



creaţie a Luminii, a lui Dumnezeu Cuvântul, Care este Lumina 
lumii (In. 1, 9; 8, 12). 

Făcând o paralelă între iconografia răstignirii în care 
apar soarele şi luna, şi viziunea antimiană asupra celor doi 
aştri, Mihai Rădulescu473 realiza o observaţie extrem de 
pertinentă asupra faptului că, în tradiţia ortodoxă, lumina 
lunii este, de fapt, tot lumina soarelui, dar reflectată* lâ >, fapt 
evocat şi de Antim: 

„luna iaste podoaba nopţii, asămănătoare 
soarelui şi stăpâna mării"475. 

Luna este, prin urmare, un simbol al prezenţei 
nesesizabile a soarelui în noapte, şi deci al prezenţei lui 
Dumnezeu în lume: prezenţă reflectată de lumina lunii, adică 
de frumuseţea cosmică. 

De asemenea, după cum soarele se reflectă noaptea în 
lună, aşa se reflectă lumina lui Dumnezeu în oglinda Sfinţilor 
Săi, care iradiază apoi în lume şi în noaptea necredinţei 
omeneşti. 

Această lume, dacă nu este înduhovnicită, atunci nu 
este decât un trup aproape inert, o materie goală şi moartă, 
„netocmită", ce nu are viaţă în sine, dacă nu primeşte viaţă de 
la razele harului dumnezeiesc, aşa după cum luna nu are 
lumină proprie. 

Iconografia bizantină conţine această concepţie, iar 
Antim excelează în a o încripta în metafore astrale/siderale, 
întrucât metafora este icoana scriitorului. 

„Cuvântul personal a pus în faţa noastră gândirea 
Sa sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la 



473 A se vedea: http://www.literaturasidetentie.ro/biografie.php. 

474 Cf. Mihai Rădulescu, Antim Ivireanul. învăţător. Scriitor. 
Personaj, cu un „Cuvânt înainte" de P. S. Irineu Slătineanu, editat de 
Fundaţia „Antim Ivireanul" - Rm. Vâlcea, Ed. Ramida, Bucureşti, 1997, p. 
34- 

475 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 62. 



212 



nivelul raţiunii şi al putinţei noastre de exprimare, cu o 
putere creatoare pe care noi nu o avem"476. 

Noi contemplăm şi admirăm universul şi ne putem 
exprima bucuria şi entuziasmul, pentru că de la început, acest 
univers imens a fost creat pe măsura conştiinţei noastre. 

Frumuseţea universului izvorăşte din faptul că el este 
„chipul gândirii Sale": acest lucru îl vedem cu claritate la 
Antim. 

Soarele, luna, stelele, pământul şi toate câte sunt pe el, 
sunt imagini, expresii ale iubirii Sale pentru om, pentru care 
au fost create astfel. 

Picturalitatea lui Antim în a surprinde aştrii cereşti sau 
alte aspecte ale naturii, se datorează faptului că el înţelege 
aceste elemente ca fiind tot icoane ale frumuseţii şi iubirii 
dumnezeieşti. 

Dacă Antim alege să metaforizeze, să plasticizeze 
cuvintele şi expresiile, atunci când vrea să surprindă 
frumuseţea lumii, o face pentru a ne arăta că lumea este creată 
în chip plastic. 

Dacă nu ar fi aşa, nici noi nu am putea să materializăm 
cuvântul pentru a-1 transforma în rostire creatoare sau în 
operă de artă, dăruindu-i capacitatea de a surprinde chipul 
adevărat al existenţei. 

Textul este o icoană stilizată şi interpretativă a lumii 
iar lumea este o icoană cosmică a cuvântului dumnezeiesc, a 
ceea ce Antim numeşte „cuvântul cel de bună vestire "477; 

„După cum scrie Sfântul Nicodim Aghioritul478 ) 
«zidirea este explicarea Scripturii, iar Scriptura este 
explicarea zidirii» "479. 



476 p r p ro f D r Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 
voi. 2, Ed. IBMBOR, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1997, p. 9. 

477 Antim Ivireanul, Opere, op. cit.,p. 194. 

478 Ase vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Nicodim_Aghioritul. 

479 Arhim. Daniil Gouvalis, Minunile creaţiei, trad. din limba 
greacă de Cristina Băcanu, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, p. 167. 



213 



Chipul tăcut al universului, în înfiorătoarea lui 
imensitate - pentru unii, precum Pascal^ , dar şi pentru toată 
modernitatea - este însă o imagine cuvântătoare, ba chiar 
intimă şi prietenoasă pentru tradiţia bizantină. 

în lume totul este logos, totul este cuvânt, inclusiv 
lumea însăşi: 

„Chiar tăcerea, pe care isihaştii o recomandau 
insistent, implică un acut simţ al cuvântului, un respect 
deosebit faţă de nebănuitele lui capacităţi şi, desigur, 
trebuinţa unei interpretări şi definiri exacte"4 81 . 

Să ne amintim de Dosoftei: Tu, Doamne, mi-ascultă/ 
Ruga din tăcere 4 82 . 

Făcând o analogie, tăcerea universului are nevoie de o 
interpretare exactă a icoanei vii care este lumea. 

Universul este o creaţie a Cuvântului creator şi un 
comentariu exhaustiv al Cuvântului divin, o icoană a textelor 
sfinte. 

în virtutea acestei afirmaţii, înţelegem de ce 

„«picto-poezia», «picto-literatura», în genere, au 
avut în Antim un practicant inventiv"4 8 3. 

El privea pictura ca pe o imagine a celor scrise, iar cele 
scrise, ca pe o ilustrare a unei realităţi foarte concrete. 
Mai mult decât atât, 

„opera lui Antim se constituie ca o demonstraţie 
a capacităţii plastice a limbii române"4 8 4, 



4 8 ° Blaise Pascal: http://ro.wikipedia.org/wiki/Blaise_Pascal. 
4 81 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. I, op. 
cit., p. 56. 

4 82 Dosoftei, Operei (versuri), op. cit., p. 120. 

4 8 3 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. I, op. 
cit., p. 431. 

484 Eugen Negriei, Antim Ivireanul - Logos şi personalitate, op. 
cit., p. 7. 



214 



pentru că opera lui reprezintă o transpunere în inefabilitatea 
cuvântului, a plasticităţii care caracterizează materia 
universului, materie care a apărut la porunca lui Dumnezeu 
Cuvântul. 

Acest chip al universului este expresiv şi luminos, în 
faţa sufletului şi a ochilor minţii. 

Deşi este material, se adresează inefabilităţii, 
componentei noastre spirituale. 

Antim personifică elementele acestui univers (soarele, 
luna, stelele, marea, pământul etc), tocmai pentru că ele sunt 
creaţiile unei Raţiuni personale absolute şi au fost astfel aduse 
în fiinţă, la existenţă, încât să vorbească raţiunii omeneşti. 

Deşi ele nu au fiinţă raţională şi volitivă, sunt însă 
personalizate - iar în opera antimiană abundă personificările 
- datorită unicităţii lor, admirate pentru frumuseţea sublimă 
şi pecetea harică, prin care pot să deschidă ochii conştiinţei 
umane ca să-L cunoască pe Creatorul lor. 

Pe de altă parte, faptul că întreaga creaţie are rostul ei şi 
îşi urmează calea fără greş, fără zăticneală, faptul că ea 
priveghează e un îndemn la cugetare adâncă, la contemplaţie 
şi la priveghere pentru om. 

Iată, cele neînsufleţite şi iraţionale se ostenesc gândind, 
îşi epuizează rostul pentru care au fost create; tu, omule, ce 
faci? E o întrebare retorică, aflată în subsidiar, implantată cu 
multă perspicacitate de către autor. 

Inima ascultătorului (a celui ce ascultă predica lui 
Antim Ivireanul), simte că iubirea aceasta universală se 
osteneşte, se epuizează gândindu-şi frumuseţea şi rostul. 

Face tot acest efort pentru a-1 conduce pe om la 
înţelepciunea înţelegerii Celui care este Iubirea însăşi, a Celui 
care a făcut lumea „bună foarte" (Fac. 1, 31), nu numai pentru 
că e foarte frumoasă, ci şi foarte înţeleaptă, adică plină de 
sens, demnă de iubit şi de contemplat. 

Antim insistă pe luminozitatea universului şi pentru a 
sublinia caracterul bun şi frumos al creaţiei, observat şi în 
cadrul acelui kalokagaton^s antic. 

Omul poate conversa cu frumuseţea cosmică pentru că 
lumina din univers conversează cu lumina din el: 



485 în greacă: frumos-bun. 



215 



„Logosul uman întâlneşte în natură un alt logos. 
Astfel, cunoaşterea naturii este una ana-logică sau, mai 
bine spus, dia-logică, dialogală. [...] 

în limitele acestei lumi, omul personal întâlneşte 
pe Dumnezeul personal. îl întâlneşte nu faţă către faţă, 
ci ascuns, aşa cum întâlneşte pe poet în cuvântul poeziei 
sale şi pe pictor în cuvântul culorilor sale"4 86 . 

După cum într-un poem sau într-o lucrare de artă ne 
întâlnim cu autorul şi îl cunoaştem în parte - descoperindu-i 
sentimentele, aspiraţiile, idealurile, opiniile etc. -, ori în ce 
secol ar fi trăit şi oricât de departe, la fel şi pe Dumnezeu 
începem să-L cunoaştem din opera Sa, trăind experienţa 
frumuseţii indescriptibile a acestui univers. 

Această motivaţie adâncă se ascunde în spatele 
demersului estetic al lui Antim şi a uriaşului său efort 
lingvistico-literar, prin care a dăruit literaturii noastre 
adevărate bijuterii oratorice. 

Metaforele antimiene teologhisesc, de fapt, despre 
Dumnezeu, pe care îl înţelegem şi din contemplarea modului 
în care El a făcut lumea. 

Dialogul iubirii dintre Dumnezeu şi oameni are loc prin 
intermediul întregii creaţii, pentru că 

„raţionalitatea exprimabilă a lumii" are „un 
Subiect care a gândit-o şi a exprimat-o şi care continuă 
să o gândească şi să o exprime într-o flexionare 
continuu nouă, pentru subiectele create după Chipul 

Său"487, 

adică pentru oameni. 

Dumnezeu a pus în lume şi în lucruri o gramatică şi o 
literatură sublimă. 



4 86 Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, trad. de Pr. Dr. 
Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 57. 

487 p r p ro f. D r . Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 9. 



216 



Universul este un text imens, o poezie scrisă într-o 
limbă a materiei, flexibilizată pentru sensibilitatea şi conştiinţa 
noastră. 

Antim vrea să confirme ascultătorilor săi faptul că 
citeşte o scriptură ascunsă în toate lucrurile care au fost 
create, în frumuseţea cosmică, având în vedere o hermeneutică 
universală. 

După cum ne dăm seama, el nu face numai 
hermeneutică pe text, ci şi o lectură a întregului cosmos, 
desfăşurându-şi privirea contemplatoare asupra întregii 
creaţii, având deci perspectivă holistică asupra lumii. 

Descoperirea frumuseţii universale^ 8 este o revelaţie 
naturală, care face spiritul omenesc să vrea să leviteze către 
înălţimi spirituale. 

„în vreme ce gândirea creatoare a lui Dumnezeu 
se actualizează şi obiectivează în lume, mişcarea liberă a 
creaturii urmează calea inversă: lasă lucrurile create şi 
caută pe Dumnezeu în El însuşi, scopul său ultim. 

Lumea nu-şi este suficientă ei înseşi; n-a fost 
niciodată creată pentru ea însăşi, ci pentru 
transfigurarea şi îndumnezeirea creaturii prin 
cunoaşterea Creatorului (Ioan 17, 3)"4 8 9. 

Există o interdependenţă între înţelegerea sensului 
universal al lumii şi înţelegerea sensului uman în lume: una o 
indică pe cealaltă. 

Antim afirma, într-o dedicaţie la o carte grecească 
(Eortologhion-ul lui Sevastos Kimenitul) tipărită în 1701: 

„începutul, mijlocul şi sfârşitul, Stăpânul şi 
Domnul tuturor fiinţelor, şi simţitoare şi înţelegătoare, 
este Făcătorul tuturor, Dumnezeu. Stăpânul însă şi 
sfârşitul tuturor celor de sub lună este omul. 



488 f n greceşte, iTOLr|OLg înseamnă lucrare, creaţie şi lucrarea de a 
crea universul este cea mai mare poezie. Ideea mi-a fost sugerată de către 
soţul meu, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, căruia îi mulţumesc. 

489 Arhim. Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan 
Athonitul, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 144. 



217 



Iar sfârşitul omului, pentru care s-a creat de 
Dumnezeu, este câştigarea şi fericirea lui Dumnezeu 
însăşi; fiindcă pentru om s-a făcut toată lumea aceasta, 
iar omul, se zice că s-a făcut de către Dumnezeu ca să 
dobândească pe Dumnezeu'^. 

Aceasta demonstrează sensul infinit şi, în acelaşi timp, 
concentric al creaţiei, al cărei rezumat este omul, centrul şi 
raţiunea oricărei existenţe fiind însuşi Creatorul ei. 

Sensibilitatea lui Antim pentru poezia naturii, apetenţa 
pentru poetizarea, în didahii, a universului, nu sunt, deci, 
întâmplătoare. 

Poezia naturii pledează elocvent în faţa oamenilor, după 
cum am spus, pentru frumuseţea Celui veşnic, precum se 
întâmplă şi într-o cazanie la Naşterea Domnului: 

Pruncul acesta, 
care Se vârguleşte în iasle, 
de ne vom ridica 
ochii credinţii noastre 

îl vom cunoaşte făcând 
tunete şi fulgere în nori 
şi pre cer 
umbletul stelelor rânduind, 

soarele şi luna 
de raze împlându-le 
şi mişcarea ceriului îndreptând 

şi toată greimea lumii 
acest Prunc înfăşat o cârmuieşte 491. 



Nu trebuie, deci, să vedem aici pe Antim ca fiind un 
poet naiv sau ca pe un povestitor de basme, ci ca pe un teolog 



490 Antim Ivireanul, Opere, p. 405. 

491 Idem, p. 199. 



218 



foarte conştient (recunoaştem, de altfel, aici, şi tiparul de 
gândire al poeziei lui Dosoftei). 

Căci atunci când personifică, după cum am arătat, el 
face aceasta pentru a sublinia caracterul raţional al 
universului, amprenta personalizatoare pe care acesta a 
primit-o când a fost creat, logositatea lui. 

Fiindcă, 

„dacă lumea a fost creată prin cuvânt, 
înţelepciune şi ştiinţă şi a fost împodobită cu toată 
rânduiala, e necesar ca Cel ce o conduce şi a orânduit-o 
să nu fie altul decât Cuvântul lui Dumnezeu. [...] 

E Cuvântul care e altul decât raţiunea celor 
făcute şi a toată creaţiunea. 

E Cuvântul propriu şi unic al Tatălui, Care a 
împodobit şi luminează tot universul cu purtarea Lui de 
grijă"492. 

Acestea arată dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga 
fire şi atenţia cu care lumea a fost creată, nu la întâmplare, nu 
dintr-un surplus de energie al Divinităţii, cum va susţine 
Blaga, ci din iubire. 

El le-a creat pe toate numai prin cuvânt, dar Antim 
detaliază Geneza (în parte), pentru a ne arăta că Dumnezeu le- 
a şi îmbrăcat cu frumuseţe, că le-a înveşmântat cu haina iubirii 
Sale. 

Astfel credem că trebuie înţelese expresiile poetice prin 
care se afirmă că El a făcut tunete şi fulgere în nori şi că a 
rânduit umbletul stelelor pe cer, iar soarele şi luna le-a 
umplut de raze. 

Rafinamentul metaforic la care ajunge oratorul nostru 
este urmarea subtilităţii şi a fineţii contemplative cu care este 
înzestrat493. 



492 Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, op. cit., p. 75-76. 

493 A se vedea şi Ps. 134, 6-7: „Toate câte a vrut Domnul a făcut în 
cer şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. A ridicat nori de la 
marginea pământului; fulgerele spre ploaie le-a făcut; El scoate vânturile 
din vistieriile Sale"; Ier. 10, 12-13: „Iar Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, 
a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile. La 
glasul Lui freamătă apele în ceruri şi El ridică norii de la marginile 



219 



Mai putem înţelege şi că Dumnezeu a făcut toate 
lucrurile cu multă migală şi cu multă artă, deşi le-a făcut 
numai cu cuvântul. Sau, mai bine zis, pentru om ar fi fost 
nevoie de multă lucrare plină de migală pentru a crea ceva cu 
multă artă. 

Când Antim prezintă cosmosul ca pe ceva desăvârşit din 
punct de vedere artistic, ca pe o bijuterie sau ca pe o podoabă, 
cum se exprimă el adesea (podoaba lumii) - în mod 
tradiţional, de altfel -, proclamă atotputernicia lui Dumnezeu, 
dar şi iubirea Lui pentru lume. 

Şi, într-adevăr, Antim vorbeşte despre frumuseţea 
universului ca despre „podoaba cea pământească şi cea 
cerească"494. 

Cuvântul podoabă este însă un calc lingvistic după 
limba greacă, fiind echivalentul termenului cosmos, care 
provine din verbul koo|j,6C0, însemnând a împodobi, a 
înfrumuseţa. 

în literatura noastră veche, podoabă devine sinonim cu 
tot ceea ce înseamnă frumuseţe, armonie, cosmicitate, 
universalitate. 

Dintr-o dată, numai urmărind etimologia cuvântului, 
observăm că podoaba cea pământească şi cea cerească este o 
sintagmă care are conotaţii aparte. 

Universul este perceput ca o podoabă, ca o creaţie plină 
de frumuseţe, atât cel material, cât şi cel spiritual sau, cu atât 
mai mult, cel spiritual. 

Cosmosul este, în mod originar, o podoabă, este 
configurat dintru început ca o arhitectură armonioasă şi 
încărcată de frumuseţe. 

Astfel, luna este „iscusită"495 j dar şi omul.. .are „inima 
iscusită"496 şi însuşi sufletul omenesc este „iscusit, frumos, 



pământului, făureşte fulgerele în mijlocul ploii şi scoate vânturile din 
vistieriile Sale", etc. Textele sunt reproduse după Biblia 1988. 

494 Antim Ivireanul, Opere, p. 10. 

495 Idem, p. 19. Verbul a iscusi, împreună cu derivatele sale, este 
unul din cuvintele limbii române remarcat de către Constantin Noica. A se 
vedea Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Ed. 
Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 55-77. 

496 Antim Ivireanul, Opere, p. 218. 



220 



minunat, vrednic"497 şi „podoaba a darului celui 
dumnezeesc"498 ) fiind „zidirea cea mai iscusită a dumnezeeştii 
puteri"499. 

Cuvântul podoabă este receptat de scriitorii noştri vechi 
ca un superlativ absolut al frumuseţii, ca un termen complex, 
cu sensuri multiple, comprimând în sine o întreagă viziune, o 
filosofie aparte despre lume. 

Se spune chiar, în limba veche, în învăţăturile lui 
Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, că „Dumnezeu făcu 
pre om după chipul şi după podoaba Sa"s° . Podoabă 
înseamnă aici, prin urmare: asemănarea cu Dumnezeu. 

Acest termen, folosit şi de Antim în multe contexte, ne 
uşurează înţelegerea unei cosmologii complexe, conform 
căreia universul creat astfel este, în esenţialitatea sa, frumos, 
încântător, demn de privit şi de trăit în el. 

Podoabă este, în sensul lui vechi, sinonim cu lume, 
întrucât 

„cuvântul lume în limba română vine de la 
cuvântul latin lumen, luminiş, care înseamnă lumină şi 
podoabă. 

Lumea se dovedeşte lumină inepuizabilă, 
deoarece în lucrurile ei descoperim, prin cunoaşterea 
apofatică, noi sensuri ale acestora"s 01 . 



497 idem, p. 146. 

498 Ibidem. 

499 Ibidem. 

5°° învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, text 
ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu. Cu o nouă traducere a 
originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan 
Zamfirescu şi G. Mihăilă. Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, p. 246. 

5 01 Drd. Liviu Stoina, Valoarea frumosului în viaţa creştină, în 
rev. Studii Teologice, seria a Il-a, XXXIX (1987), nr. 6, p. 81, apud. Pr. Dr. 
Constantin Duţu, Panegiricul ca formă a predicii în trecut şi astăzi... (teză 
de doctorat), în rev. Ortodoxia, XLV (1993), nr. 1-2, p. 183, n. 1394. 

Acelaşi autor afirmă: „întreaga făptură a lui Dumnezeu este o 
oglindă pentru strălucirea de dincolo de lume a Creatorului, încât «toate 
creaturile lui Dumnezeu cel întreit în Persoane, create din nimic (II Mac. 7, 
29) văzute şi nevăzute, organice şi anorganice, însufleţite şi neînsufleţite, 
formează un întreg unitar, armonios, frumos, Cerul şi pământul (Fac. 1, 1), 



221 



în faţa frumuseţii naturii, a lumii create de către El, nu 
poţi decât să te înfiori. Antim mizează foarte mult pe aceste 
sentimente pe care vrea să le trezească în credincioşii săi: 
înduioşarea şi înfiorarea, pentru că acestea aduc iubirea şi 
smerenia în sufletele lor. 

Iar iubirea şi smerenia sunt virtuţile cele mai mari, pe 
care el le propovăduieşte deschis, aproape în fiecare predică. 

Mitropolitul Antim Ivireanul a pus arta în slujba 
misiunii sale. Tocmai de aceea el nu este niciodată un poet 
naiv sau un admirator al naturii în sine. 

Dar, în acelaşi timp, poezia textelor sale nu este o 
simplă figură retorică sau stilistică, ci o izbucnire din interior 
a sensibilităţii sale artistice şi poetice. Altfel nu ar putea fi atât 
de autentică. 

Toate fragmentele care vorbesc despre frumuseţea lumii 
sunt, de fapt, o tâlcuire parţială la Geneză, la cartea Facerii, 
cum spune el. 

De aceea, revine mereu în discursul său, ideea pe care 
am accentuat-o mai sus, că însuşi Cuvântul a făcut pentru 
oameni o lume frumoasă şi îmbrăcată în poezie, încă dintru 
început. 

în această lume, am văzut că totul vorbeşte raţiunii şi 
iubirii noastre. 

Totul este logosificat şi este îmbibat de eross 02 : nu 
numai pentru că sentimentele umane erotizează natura - 
după cum se vorbeşte despre literatura romantică -, ci şi 
pentru că avem de-a face cu un cosmos creat de la început ca 
un spaţiu securizant, cu o natură erotizată de către Dumnezeu. 

Universul este astfel creat încât să poată să ne asume şi 
să ne reprezinte afectivitatea, să ne interpreteze sentimentele, 



numit cu o expresie fericită, cosmos (6 KOO|iog), adică univers, lume, 
podoabă sau frumuseţe [s. n.]». [...] 

De aceea, aşa cum afirmă Sf. Grigorie Palama (Omilia 3, P.G. 151, 
col. 332-333), lumea constituie un «reflex al frumuseţii Sfintei Treimi [...]. 
Fiind realizarea planului din veci al Sfintei Treimi, ce are ca atribute 
esenţiale atotperfecţiunea, bunătatea şi frumuseţea absolută, lumea creată, 
văzută şi nevăzută, nu poate fi decât bună şi frumoasă»", cf. Ibidem. 

502 n u vorbesc de acel eros înţeles denaturat, care, în mod frecvent, 
îi este opus lui agape, ci de eros ca iubire în general. 



222 



ca un actor cosmic - calitate pe care au sesizat-o şi au pus-o în 
valoare mai ales poeţii. 

Natura a fost creată ca un mediu transparent pentru 
conştiinţa şi erosul uman, un mediu compenetrabil în relaţie 
cu omul, căci o vedem plină de noimă şi de har, având adică un 
fundament raţional şi spiritual. 

Dumnezeu e Creator iubitor al întregii Sale zidiri, după 
cum învaţă Antim (interpretând o pildă din Evanghelia după 
Matei, în care un om avea doi feciori... s°3): 

„Precum un tată din ceşti pământeşti, fiind din 
sine bun şi drept, are firească dragoste a iubi pre toţi 
feciorii lui, tot într-o potrivă şi a-i cinsti tot întocmai şi a 
le împărţi averia şi bunătăţile lui, tot într-un chip [...], 
aşa iaste de bun şi drept Tatăl tuturor, Dumnezeu, cât 
toate zidirile, ca nişte faceri ale Lui le-au născut şi 
bunătatea o face întocmai, la toate, după vrednicia a 
fieştecăruia. 

Drept aceia va să cinstească pre îngeri, ca pre 
nişte zidiri mai aproape şi fără de trupuri, ce strălucesc 
cu nemurirea, va să cinstească pre oameni ca pre nişte 
chipuri ale Sale, va să cinstească şi cele neînsufleţite, 
adică ceriul şi pământul şi toate câte-s pre dânsul s°4. 
[...] Şi iarăş una câte una le-au cinstit cu oarecare 
podoabă ce le-au dat"s°5. 

Prin aceste amănunte autorul subliniază aplecarea lui 
Dumnezeu asupra creaţiei Sale, faptul că nu este un Stăpân 
neîndurător sau nepăsător, Care ar fi creat-o şi apoi S-ar fi 
retras într-o transcendenţă absolută faţă de făptura Sa, atât 
faţă de cea neînsufleţită cât şi faţă de cea însufleţită şi 
raţională. 

Această idee o regăsim la Antim în mai multe predici, 
dar o întâlnim şi la alţi scriitori religioşi, cum ar fi Varlaam 
(într-o cazanie care explică ce înseamnă avuţia pe care a 



s°3 Antim Ivireanul, Opere, p. 174. 
s°4 Ibidem. 
5°5ldem, p. 175. 



223 



împărţit-o un om celor doi fii ai săi - în parabola fiului 
risipitor): 

„Aceasta avuţie le dede că-i fâcu cu mente 
slobodă şi într'un chip le dede suflet înţelegâtoriu şi fără 
de moarte; şi împreună le dărui lumea şi toate câte sămt 
[sunt] într'ănsâ; şi asemenea le întinse un acoperemănt: 
ceriul, şi un sveştnic [unul pentru zi şi unul pentru 
noapte]: soarele şi luna aprinse în casa lor, şi o masă le 
aşternu: pământul; şi ploae într'un chip le ploaâ, cum 
celor direpţi, aşa şi celor pâcâtoşi"s° 6 . 

Ca o paranteză, este interesant aici de observat că, la 
Mircea Eliade şi la alţi istorici ai religiilor, casa, locuinţa 
omenească, este o imago mundi5°7, dar în omiliile bizantine 
este tocmai invers, universul este de la început creat ca o casă, 
ca un spaţiu protector pentru om, fiind expresia iubirii lui 
Dumnezeu pentru om. 

în imensitatea şi în diversitatea ei luxuriantă, lumea nu 
e, totuşi, decât un adăpost, un loc în care omul să se simtă 
fericit, iubit şi protejat. 

Varlaam scria că această lume trebuie văzută atât cu 
ochiul trupului, cât şi cu ochiul minţii, pentru că este infinit 
mai subtil creată decât ni se pare nouă, fiind materială şi 
spirituală în acelaşi timp: 

„Câci că deca iaste sănătos ochiul ce iaste în 
trupul nostru, veade chiar toate faptele: ceriul, 
pământul, munţii, marea, înălţimea, adâncul, lumina, 
întunerecul şi toate fealiurile copacilor şi pomilor, 
fierilor şi peştilor, toate ochiul le veade şi le cunoaşte. 

Aşa şi mentea, ce se chiamâ ochiul sufletului 
nostru, veade cele vâdzute şi cele nevâdzute. întăiu 
veade pre Dumnedzău, deci veade dvorba îngerilor, 
cunoaşte fapta ce fărâ de moarte a sufletului sâu, dup' 
aceea alege cele netrecute deîn cele trecătoare. [...] 



506 Varlaam, Cazania (1643), op. cit., p. 14. 
s°7 în latină: imagine a lumii/ a universului. 



224 



Pentr'ace să cade a tot omul creştin să-ş ferească 
ochiul menţei sale de gândurile păcatelor [...] Iarâ de va 
hi cu unele ca acestea orbit, tot trupul va hi întunecat; 
că cum iaste trupului ochiul cinste şi frămseţe şi lumină, 
aşa şi mentea ce curată iaste frămseţe şi cinste şi lumină 
sufletului"5o8. 

Această viziune am întâlnit-o şi la Antim, ascunsă însă 
în hăţişul de metafore şi alegorii, în profunzimea unor tablouri 
şi a cuvintelor pastelate pentru a deştepta capacitatea de 
reprezentare şi de iconizare a realităţii. 

Aici vedem însă, în mod explicit, dualitatea 
complementară a lumii. 

De la contemplarea naturii mintea este obligată să se 
ridice la o raţionalitate mai înaltă - lucru pe care Antim nu îl 
lămureşte foarte bine, dar îl impune pe întreg parcurs al 
didahiilor -, care o face să conştientizeze adevărul despre 
esenţa nemuritoare a fiinţei umane, despre nobleţea dar şi 
despre nimicnicia eis°9. 

Observăm că este o teologie comună lui Antim şi lui 
Varlaam: privirea aceasta spre frumuseţea incomensurabilă şi 



5° 8 Idem, p. 161. 

De remarcat că faptele, în limba veche, însemna toate lucrurile 
universului, pentru că acestea sunt faptele Cuiva, Care le-a creat, adică ale 
lui Dumnezeu. 

La fel şi faptă era sinonim şi cu făptură, fiinţă, esenţă, alcătuire, 
după cum se poate deduce din text. 

Credem că Noica ar fi trebuit să adauge la cuvintele unice ale limbii 
române şi pe acesta, al cărui înţeles creaţionist s-a pierdut în limba 
contemporană. 

Privite din această perspectivă, metafore ca „făptură de lumină" 
sau „făptură de zăpadă" capătă conotaţii încă şi mai adânci, mai subtile. 

s°9 „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar 
este o trestie gânditoare. Nu e nevoie ca universul întreg să se înverşuneze 
împotriva lui pentru a-1 zdrobi. Un abur, o picătură de apă, sunt de ajuns 
pentru a-1 ucide. 

Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil 
decât cel care-1 ucide, pentru că el ştie că moare şi e conştient de avantajul 
pe care universul îl are faţă de el, din faptul că acesta nu ştie nimic", cf. 
Pascal, Cugetări, text integral, ediţia Brunschvicg, trad. de Măria şi Cezar 
Ivănescu, Ed. Aion, Oradea, 1998, p. 296. 



225 



spre caracterul copleşitor al creaţiei are ca scop înţelegerea 
propriei alcătuiri şi a propriului sens în lume. 

Este o pagină de cugetare profundă - şi care nu este 
singulară - din Cazania lui Varlaam. 

Pasaje asemănătoare - ideatic - întâlnim şi la Coresi, şi 
chiar în interpretarea începutului aceleiaşi parabole a fiului 
risipitor, amintită mai sus: 

„Şi împărţi lom tocma (ce se zice, pre voia loru- 
şu lăsă pre ei), ca un Iubitoriu de oameni şi de feciori, 
întocmai amu deade Dumnezeu oameniloru tuturora 
înţelesu şi samavolnicie [raţiune şi voinţă liberă]. 

Deade lom soarele, luna, stealele, pământulu şi 
totu ce e pre elu. [...] Iar celu fecioru mai mare şi 
dereptu întru slava Domnului aceastea le primi. 

Văzu ceriulu şi de bunătatea făpturiei cunoscu 
pre Ziditoriulu. «Văzu», zice, «ceriulu, lucrulă 
degeteloră Tale, luna şi stealele ce Tu le-ai urzită». 

Văzu amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi 
Domnulu, cela ce o au înfrumuseţatu"5 10 . 

Ne uimeşte în aceste texte migala creaţiei, 
impresionanta ei frumuseţe şi armonie. 

în ediţiile Bibliei din 1988 şi 2001, se spune: „cerurile, 
lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat" 
(Ps. 8, 3). 

Semnificaţia expresiei coresienes 11 „lucrul degetelor 
Tale" şi a verbului „a urzit", dar şi sensul întreg al fragmentelor 
pe care le-am citat din vechile Cazanii, sunt în concordanţă cu 
ceea ce am comentat deja, pentru că pun în lumină atenţia cu 
care Dumnezeu a creat lumea. 

Lucrarea cu degetele arată fineţea Creatorului, cu care 
nu numai a făcut, ci: a urzit. 



5 10 Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), op. cit., p. 24. 

5 11 Coresi folosea traduceri româneşti mai vechi ale Apostolului şi 
Psaltirei. Traducerea sa este fidelă, pentru Ps. 8, originalului grecesc, adică 
Septuagintei. 



226 



De aici şi din tot pasajul, se remarcă frumuseţea şi 
subtilitatea creaţiei, dar şi magnificele ei raţiuni, întipărite 
adânc în însăşi firea, în natura sa. 

Dosoftei scria şi el, traducând şi versificând acelaşi 
verset din Psaltire : 

Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale, 
Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. 

Ai tocmit şi luna să crească, să scază, 
Să-ş ia de la soare lucoare din rază. 

Stele luminate ce lucesc pre noapte, 
De dau cuviinţă, Tu le-az' urzât toate 512. 



Aceste imagini antropomorfe (să ne amintim însă că ele 
aparţin Vechiului Testament, când încă nu Se întrupase Fiul 
lui Dumnezeu şi antropomorfizarea era cu totul interzisă) nu 
sunt mitice, ci extrem de sugestive. 

Ele arată apropierea lui Dumnezeu de om şi de creaţia 
Lui, faptul că aceasta este sfântă şi desăvârşită şi că Dumnezeu 
nu se poate scârbi de ea ca necurată, aşa cum susţineau 
gnosticii, plotinienii sau bogomilii (şi toţi cei care, de-a lungul 
istoriei, au considerat că Dumnezeu a avut nevoie de un 
intermediar pentru a crea lumea). 

Un Creator care a depus atâta iubire pentru fiecare 
detaliu nu îşi va renega niciodată creaţia, în ciuda faptului că o 
parte din fiinţele raţionale aleg să nu îi răspundă cu aceeaşi 
dragoste. 

Am întărit cu exemple din Cazania lui Varlaam şi din 
cea a lui Coresi, de la vechii noştri scriitori bisericeşti (şi 
exemplele pot fi înmulţite), ideea de spiritualizare profundă a 
perspectivei poetice a scriitorilor religioşi. 

Dar, mai ales, am vrut să explicăm şi mai mult - 
sprijinindu-ne pe reputaţia Cazaniilor - care este contextul 
tradiţional al gândirii ortodoxe despre cosmos, despre lume, 
pentru ca cititorul (dacă este mai puţin familiar atmosferei 



5 12 Dosoftei, Opere 1 (versuri), op. cit., p. 23. 



227 



interioare a Bisericii) să-1 poată integra pe Antim acestui 
context. 

Radu Albalas^ observa că Antim are o 

„grandioasă, hiperbolică viziune cosmică a unor 
galaxii" [şi că] „este liric în evocarea unor fenomene ale 
naturii, şi mai cu seamă în evocarea grandioaselor 
fenomene cereşti, care îl emoţionează, pare-se, cu 
deosebire"5H. 

Cu adevărat, el are o maiestoasă imagine de ansamblu 
asupra universului, complexă şi armonioasă în acelaşi timp, 
care cuprinde şi lumea văzută, şi pe cea spirituală, la fel ca la 
Coresi şi Varlaam, dar într-o descriere mai amplă şi mai 
poetică. 

Vrând să aflăm motivul pentru care acest cosmos îl 
emoţionează şi îl inspiră atât de mult, nu putem ajunge decât 
la semnificaţii mistice - pe care el însuşi ni le descoperă, dacă 
facem o lectură atentă a Didahiilor -, foarte înalte ale 
metaforelor şi figurilor sale de stil, la semnificaţii religioase ale 
binelui şi ale frumosului în lume. 

„Un sens alegoric al predicilor lui Antim îl 
constituie lupta cu întunericul, înfruntarea, cu 
semnificaţie bine determinată, a beznei [bezna 
interioară, la nivel mental este consecinţa păcatului şi a 
necunoştinţei] cu lumina. 

Sub «lumina cunoştinţei de Dumnezeu», prin 
care se subînţelege şi «lumina învăţăturii», (soarele şi 
luna sunt simboluri gravitând pe orbita celestelor 
revelaţii), «întunericul necredinţei» şi pâcla neştiinţei 
se vor risipi'^, 



5!3 Ase vedea: http://www.humanitas.ro/radu-albala. 

5H Radu Albala, Antim Ivireanul şi vremea lui, Ed. Tineretului, 
Bucureşti, 1962, p. 113. 

5!5 Florin Faifer, în: Antim Ivireanul, Didahii, postfaţă şi 
bibliografie de Florin Faifer, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, p. 230. 



228 



scrie Florin Faifers 16 . 

Acelaşi exeget recunoaşte că „marea, soarele şi luna, 
stelele «cu tâmplele lor cele de argint» sunt simboluri"5 l 7 şi 5 
mai mult, că avem de-a face, în opera lui Antim, cu „o pădure 
de simboluri"5 1 8. 

Vom vedea în continuare şi alte semnificaţii simbolice 
ale acestor elemente naturale, diferite de cele pe care le-am 
relevat până acum. 

Nu numai că lumea este plină de sens şi frumuseţe, dar 
este, cum am mai spus, ea însăşi o lumină. 

în predicile antimiene întâlnim nenumărate metafore, 
comparaţii şi personificări ale luminii, iar însăşi sfera 
semantică, în sens larg, a cuvântului lumină (împreună cu 
verbul a străluci, foarte frecvent în Didahii) este foarte mult 
solicitată. 

Crearea lumii ca o lumină reprezintă un autograf al 
Autorului asupra creaţiei Lui. 

Dumnezeu este Lumină, Soarele dreptăţii, cum 
subliniază de nenumărate ori Antim, pe parcursul Didahiilor 
(pornind de la Mal. 4, 2; 3, 20): 

De vreme ce soarele cest simţitoriu, 
când răsare şi să înalţă de pre pământ, 
să face pricină şi mijlocitor a multor bunătăţi, 
că întinzându-şi razele^, 
luminează pământul şi marea, 

goneşte şi răsipeşte 
toată ceaţa şi negura, 
încălzeşte şi hrăneşte 
toate neamurile dobitoacelor, 

şi, în scurt să zic, 

5 16 Un articol despre el: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/faifer- 
florin-faifer~ni4jfb. 

5^ Idem, p. 239. 
si 8 Idem, p. 235. 

5*9 Expresivitatea antimiană sugerează un gest cu conotaţii 
maternale, subliniind afectivitatea, pentru că are în vedere comparaţia lui 
Dumnezeu cu soarele, pe care o va lămuri puţin mai departe. 



229 



toate le însufleţeşte 

şi le înviază 
şi pre toate împreună 
le bucură şi le veseleşte, 

dar cu cât mai vârtos 
Soarele cel de gând al dreptăţii, 
Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, 
Domnul nostru Iisus Hristos 

(pentru care zice 
prorocul Malahie la 4 capete: 
«Va răsări voao, 
celora ce vă temeţ de numele Mieu, 
soarele dreptăţii»), 

Carele S-au suit 
şi au răsărit astăzi 
în muntele Thavorului, 
întinzând razele şi strălucirile 
mărirei dumnezeirii Lui 520. 



Dar şi Maica Domnului este o lumină mare: 

Aleasă iaste cu adevărat, ca soarele, 

pentru că iaste încununată 
cu toate razele darurilor dumnezeieşti 
şi străluceşte mai vârtos 
între celelalte lumini ale ceriului. 

Aleasă iaste şi frumoasă ca luna, 
pentru că, cu lumina sfinţeniei, stinge celelalte stele 
şi pentru marea şi minunata strălucire, 
de toate şireagurile stelelor celor de taină 
să cinsteşte, ca o împărăteasă. 



5 20 Antim Ivireanul, Opere, p. 74. 



230 



Aleasă iaste ca revărsatul zorilor, 
pentru că ia [ea] au izgonit noaptea 
şi toată întunericimea păcatului 

şi au adus în lume 
zioa cea purtătoare de viaţă s 2 i. 

îngerii sunt lumini: „îngerii sunt stele"s 22 . 

Toţi Sfinţii sunt lumini: trupurile Sfinţilor „vor străluci 
ca soarele întru împărăţiia Părintelui lor"s 2 3 şi ei „sunt pe 
lângă Hristos ca nişte stele"s 2 4. 

Sfântul Nicolae „luminează ca o făclie aprinsă în casa 
Domnului"s 2 5. 

Sfântul Petru este „un alt soare de taină trimiţând peste 
tot pământul razele darurilor şi a facerilor de bine"s 26 . 

Iar pe Sfântul Pavel 1-a ales Dumnezeu, „ca luminând ca 
o altă lună luminată în lume, să răsipească întunerecul 
închinăciunei la idoli"s 2 7. 

Sfântul Constantin cel Mare „au strălucit (ca) steaoa cea 
luminoasă"s 28 . 

Toţi Sfinţii Apostoli au răspândit credinţa „fulgerund, 
nu zic, cu fulgerile săbiilor, celor ascuţite, ci numai cu 
strălucirile unei vieţi bune"5 2 9, etc. 

Sufletul omenesc însuşi este o lumină^ : sufletul este 
„mai luminat decât soarele"53i şi apare ca 

„o avuţie care iaste mai cinstită decât toate 
avuţiile ce sunt ascunse supt munţi, sau decât toate câte 

521 Idem, p. 19. 
s 22 Idem, p. 124. 

523 idem, p. 10. 

524 Ibidem. 

525 idem, p. 50. 

526 Idem, p. 58. 

527 idem, p. 61. 

528 idem, p. 116. 

529 idem, p. 6. 

530 Acest lucru era afirmat încă în Vechiul Testament. Spre 
exemplu, în Pilde 20, 27 se spune: „Sufletul omului este un sfeşnic de la 
Domnul; el cercetează toate cămările trupului". 

531 Antim Ivireanul, Opere, p. 146. 



231 



ocoleşte toată lumea; şi acea frumoseţe luminată a 
soarelui [cele trei fecioare din predica la Sf. Nicolae] 
iaste să-ş piarză lumina şi podoaba [...]; nu voiu lăsa să 
se lipsească ceriul de stele frumoase ca aceştia... "532. 

Virtutea, la rândul ei, este o lumină: 

„bunătatea să asamână focului şi iaste să meargă 
în sus, în văzduh, unde-i iaste matca, că Dumnezeu iaste 
foc mistuitoriu şi pară de foc subţire"533. 

Lumea întreagă respiră lumină. 

Iată, deci, că nu numai zidirea sensibilă este inundată 
de lumină, fiind sub supravegherea aştrilor cereşti, ci cu atât 
mai mult cea spirituală este iradiantă de lumina cea mai înaltă, 
dumnezeiască. 

Sursa acestei viziuni o putem identifica însă din timpuri 
foarte vechi, încă de la Sfântul Vasile cel Mare, care vedea 
soarele şi luna ca „doi ochi de foc îngemănaţi pe cer". 

Şi tot el este izvorul comparaţiei aştrilor cu sfeşnice, din 
literatura noastră medievală (a se vedea Varlaam şi Cantemir), 
întrucât Sf. Vasile este cel care precizează că Dumnezeu a creat 
luminătorii cereşti, în ziua a patra, ca pe nişte lămpi în care a 
pus să ardă lumina creată în ziua întâi. Şi că, la fel, Sfinţii sunt 
luminători şi vehicule ale luminii dumnezeieşti a lui Hristos534. 

Această hermeneutică s-a perpetuat în toată literatura 
patristică şi bizantinăs35. 



532 Idem, p. 51. 

533 Idem, p. 49. 

534 Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la 
Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, voi. 17, traducere, introducere, note şi 
indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 133-134. 

535 în sprijinul acestei afirmaţii, putem aduce o mărturie de la 
Sfântul Simeon Noul Teolog (sec. XI): „Dumnezeu a făcut de la început 
două lumi: una văzută şi alta nevăzută. Dar e un singur împărat al 
lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea 
văzută şi cugetată. 

Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori: cel văzut cu 
simţurile şi cel cugetat. Şi ceea ce e soarele acesta în cele văzute şi supuse 
simţurilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute şi neînţelese cu mintea. 
[•••] 



232 



Dar să vorbim în continuare despre semnificaţiile 
luminii, care se revelează de la sine, pe măsură ce ne adâncim 
în text, în interpretarea imaginilor seducătoare din punct de 
vedere literar şi stilistic şi a metaforelor revelatorii, care sunt 
nenumărate în paginile Didahiilor. 

Citatele lungi considerăm că sunt ilustrative şi 
esenţiale, iar nu de prisos, pentru a ne însoţi în această 
cufundare în logica antimiană. 

Astfel, izvorul acestei lumini tainice, care împânzeşte tot 
universul este Dumnezeu, iar beneficiarul este omul - într-o 
fabulă mai puţin obişnuită, pe care am putea-o numi Soarele 
şi pământul: 

Cine au văzut vreodinioară 
între zidiri 
atâta dragoste câtă iaste 
aceia ce arată 
soarele spre pământ, 

că deşi iaste 
luminătoriu mare al ceriului 
şi împărat al tuturor stelelor, 
iar lăsând celialalte stihii, 

îndrăgeşte 
şi iubeşte mai mult 
pre smeritul acesta de pământ 
şi spre dânsul are închinată 
toată pohta lui, 

spre dânsul 
luminează cu razele sale, 
spre dânsul 



Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip despărţit lucrările în cele 
două lumi, aşa şi în omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt sufletul 
şi fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părţii luminate de el, 
după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac", cf. 
Filocalia Românească, voi. 6, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. 
Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 56-58. 



233 



împodobeşte cu toate feliurile de copaci, 
spre dânsul încununează cu florile, 

spre dânsul îmbogăţeşte cu rodurile, 
pre dânsul hrăneşte cu lucrurile sale. 
Şi, pentru ca să nu se depărteze 
de la el niciodată, 

face pururea 
o învârtejire împrejurul lui 
cu un umblet necontenit. 

Asemene aceştii pohte, 
sau, mai vârtos să zic, 
mai mult făr' de asemănare 
arată marele Dumnezeu 
Ziditoriul şi Făcătoriul a toate, 
spre sufletul cel smerit 
şi păcătos al omului, 

măcar că are în mâinile Lui 
toate marginile pământului, 
măcar că bunătăţile noastre nu-I trebuie, 
după cum zice David [Ps. 15, 2], 

iar spre acest suflet 
are pusă toată 
dragostea Lui cea dumnezeiascăs3 6 . 



Minunată imagine a soarelui, ca împărat al tuturor 
stelelor, al cărui umblet necontenit supraveghează pământul, 
învăluindu-1 în lumina care îl vivifică! 

Autorul ne descifrează el însuşi analogia cu Dumnezeu 
Creatorul şi Proniatorul lumii, dar faptul în sine al decriptării 
alegoriei nu scade însă, cu nimic, din frumuseţea şi ineditul 
acestei fabule duhovniceşti, ci o întregeşte cu sensuri mistice. 



536Antim Ivireanul, Opere, p. 211. 



234 



în fragmente de acest fel, intransigentul şi asprul 
mitropolit îşi dezvăluie delicateţea, sensibilitatea şi gingăşia 
inimii sale, care exprimă atâta compasiune, încât să îmbrace 
tot universul în lacrima frumuseţii poetice. 

Comparaţia cu soarele o făcea şi Varlaam: 

Cumu-i soarele de străluceşte 
toate căte-s pre supt ceriu 
şi toate semenţiile omeneşti lumineadzâ, 

cu mult mai vărtos Acela 
carele iaste Soarele cel Svănt şi Dirept, 
ce luminiadzâ nu numai trupurile den afară, 
ce şi sufletele din lontru, 
ochii inimiei deşchide 
şi mente deştaptâ, 
de cunoaşte omul pre Dumnedzău 
şi binele de veci ce i-au gătat lui. 

Deicea să cunoaşte liubovul [iubirea] 
ce are cătră oameni Domnul nostru Iisus Hristos 
şi dragostea ce nespusă, 
că pretutindire îmbla 
şi în toate laturile călătoriia, 
prin cetăţi şi prin sate, de tămăduia 
toate neputinţele şi boalele din oameni, 
şi cu ciudesele [minunile] ce fâce[a] 
să lumina mente oamenilor 
şi să întorce oamenii 
cătrâ Dumnedzău şi cătrâ pocăinţă 537. 

în prelungirea unei tradiţii eclesiastice foarte vechi, 
motivaţiile lui Antim transcend, însă, simpla admiraţie a 
pitorescului naturii, după cum, depărtând vălul alegoric, 
semnalează el însuşi. 

Interpretarea spre care indică Antim - iar noi ne 
permitem să împrumutăm cuvintele lui Varlaam -, ar fi că 
oamenii 



537 Varlaam, Cazania, op. cit., p. 339. 



235 



nu pute pricepe 
că de sămt faptele lui Dumnedzău 
atăta de luminate şi frumoase, 
cumu-i soarele şi stelele, 
dară cu cât mai vărtos va hi Acela 
carele au dzis 
şi s-au făcut acestea! 

Că de străluceşte soarele atâta, 
ce iaste zidirea Lui, 
dară cu cât mai vârtos 
va străluci Acela, 
Ziditoriul!538. 



Urmărind finalitatea pedagogică a didahiilor, este lesne 
de acceptat această interpretare, pe care o vom regăsi, 
exprimată aproape identic, şi în Divanul lui Cantemir. 

Sursa teologică a unor astfel de imagini profund poetice 
este lesne observabilă şi în contexte neteologice (sau care nu 
sunt specific teologice), în tradiţia literară românească, ca spre 
exemplu, în interiorul unui roman istorico-fabulistic cum este 
Istoria ieroglifică. 

Răsăritul de soare şi apusul de soare sunt surprinse în 
imagini magnifice de Cantemir. Zorii dimineţii se descoperă 

„când făcliia cea de aur în sfeşnicul de diiamant 
şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să 
pune"539. 

Iar noaptea cade 



538 idem, p. 397. 

539 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P. P. 
Panaitescu şi I. Verdeş, studiu introductiv de Adriana Babeţi, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1997, p. 76. 



236 



„după ce părintele planetelor şi ochiul lumii 
radzele supt ipoghei [orizont] îşi sloboade şi lumina 
supt pământ îşi ascunde".. .540. 

Sunt demne de remarcat similitudinile dintre viziunea 
lui Cantemir despre „părintele planetelor" şi cea a lui Antim 
despre „împăratul stelelor", şi dintre ochiul lumii cantemirean 
şi imaginea aştrilor ca nişte ochi deschişi spre lume, din 
didahiile antimiene (sursa e vasiliană). 

Făclia cea de aur are şi ea întemeiere scripturală, dar şi 
omiletică, în lămpile aprinse de Dumnezeu pe cer, în casa 
universului (casă = biserică), de care pomeneau Cazaniile lui 
Coresi şi Varlaam, în timp ce lumina care apune sub pământ 
se regăseşte aidoma, ca expresie, în Prohodul Domnului, care 
se cântă în Vinerea Mare, cu referire, evident, la Hristos. 

Simetria dintre viziunile solare ale celor doi mari 
scriitori ai medievalităţii noastre nu se opreşte aici şi ne 
dezvăluie, şi cu alte ocazii, apropieri surprinzătoare. 

Pentru a marca momentul înserării şi al începutului 
nopţii, Cantemir reproduce aceeaşi scenă cosmică, ca şi Antim: 

după ce ochiul cerului să închidea 

şi perdeaua nopţii 
peste faţa pământului să trăgea, 
[în templu, candelele] toate să aprindea 541. 

Ne amintim de pasajul antimian din omilia la Sf. 
Nicolae. 

în altă parte, scrie că 

„soarele cu a sa lumină toate stelele acopere şi 
nevădzute le face"542 ) 

ceea ce ne provoacă un nou exerciţiu anamnetic şi ne trimite la 
imaginea antimiană cu soarele carele stinge cu lumina lui 
toate celialalte lumini. 



540 Ibidem. 

541 Idem, p. 131. 

542 Idem, p. 178. 



237 



Imaginea respectivă provine însă din Hexaemeronul 
Sfântului Vasile: 

„Pe cer sunt o mulţime nenumărată de stele, dar 
toată lumina lor, adunată la un loc, nu ajunge să 
risipească întunecimea nopţii. Dar numai ce se arată la 
orizont soarele, acest luminător, dar, mai bine spus, 
chiar când este aşteptat, înainte de a se ridica cu totul 
deasupra pământului a pus pe fugă întunericul, a 
întunecat stelele cu lumina lui, iar aerul din jurul 
pământului, ca până atunci era îngheţat şi dens, 1-a 
topit şi 1-a împrăştiat"543. 

O regăsim nu numai la Antim şi Cantemir, ci şi la 
Nicolaus Olahus544, în nişte versuri compuse la moartea lui 
Erasmus de Rotterdam545; 

Căci, după cum biruieşte soarele stelele toate,/ Astfel şi 
el pe ceilalţi tot învăţaţi i-a-ntrecut^ b . 

De asemenea, într-un alt loc, Dimitrie Cantemir 
pictează, în acelaşi stil alegorico-simbolic, tabloul înserării: 

„ochiul cel de obşte genele orizontului peste 
lumini îşi sloboade, [şi] la locul orânduit să coborî"547. 

Scopul utilizării expresiilor plastice de către Antim este 
ca, de la lumina sensibilă, să ajungem la lumina spirituală, 
după cum identic filosofează şi Dimitrie Cantemir: 

„Căci pe cei ce socotesc că lumina acestei lumi 
este lumina cea adevărată, Domnul îi numeşte „orbi şi 
călăuze ale orbilor" (Mt. 15, 14), mai ales pentru că 
lumina acestei lumi este întuneric, precum bine a 
cunoscut Iov (38, 19) că „noi în întuneric ne învârtim". 

[...] 



543 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron..., op. cit., p. 144. 

544 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolaus_Olahus. 

545 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Erasmus_din_Rotterdam. 

546 Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 20. 

547 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 288. 



238 



Nici să cauţi vreo altă frumuseţe sau vreo altă 
lumină mai frumoasă şi mai strălucitoare decât cea 
dumnezeiască, pentru că tot El zice: „Eu sunt lumina 
lumii" (In. 8, 12)"548. 

Dar comparaţiile lui Antim au în vedere semnificaţii 
care se ramifică, absconse, ce nu ies la iveală decât dacă privim 
cu atenţie în profunzimile discursurilor sale. 

Imaginea soarelui care ocroteşte pământul şi îl face să 
rodească are un corespondent în realitatea spirituală, în felul 
în care Dumnezeu are grijă de pământul inimii şi îl ajută să 
facă rod al credinţei, căci omul trebuie să aibă 

„în loc de pământ dragostea, că acolo să va 
înrădăcina credinţa, ca un copaci şi-ş va da roadă sa la 
vremea sa, după cum zice David; că toţi copacii şi toate 
erburile, răzimând în pământ, cresc şi să măresc şi-ş 
dau roadă, iar deaca nu razimă în pământ, să usucă şi 
pier. 

Aşa şi credinţa, răzimând în dragoste, creşte şi să 
măreşte şi face toate rodurile bunătăţilor, căci pământul 
credinţii iaste dragostea549 iar lăcaşul ei [al credinţei] 
iaste inima omului şi viaţa ei, faptele cele bune"5so. 

Cu alte cuvinte, inima omenească este pământul iubirii, 
în care este aruncată sămânţa cuvântului şi din care creşte 
rodul credinţei. 

Iată ce spunea iarăşi Cantemir: 

„Lumea este ca o grădină şi într-însa oamenii 
sunt ca florile, precum mărturiseşte Osie (14, 5): 



548 Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea 
sau Giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, 
comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru 
Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 267. 

Pentru claritatea discursului, acolo unde ne intereasează mai mult 
mesajul, am apelat şi vom mai apela la traducerea lui Virgil Cândea din 
versiunea greacă a lucrării. 

549 Antim Ivireanul, Opere, p. 53. 

550 Idem, p. 47. 



239 



Răsări-va Israel ca un crin sau Tot trupul este iarbă şi 
toată slava lui ca floarea: iarba s-a uscat şi floarea a 
căzut (Is. 40, 7-8). 

Omul este ca pomul şi ca rodul, cu alte cuvinte ca 
fructele sunt faptele lui. Din pomul bun va ieşi roadă 
bună [Mt. 7, 17] şi la aceasta se adaugă cele ce urmează 
acolo unde se spune despre omul bun: Şi va fi ca pomul 
răsădit lângă trecerea apelor care îşi va da rodul la 
timpul cuvenit, iar frunza lui nu va cădea (Ps. 1, 3 şi 
Ier. 17, 8)"55i. 

Tocmai acest pământ al inimii este cel pe care îl 
luminează, îl împodobeşte, îl încununează cu florile, îl 
îmbogăţeşte cu rodurile şi îl hrăneşte Dumnezeu, Ziditoriul şi 
Făcătoriul a toate, până când inima devine rai, grădină a 
desfătării, Eden haric, în care Dumnezeu locuieşte şi umblă 
(Fac. 3, 8), ca în Edenul primordial. 

Urmarea acestei ocrotiri este că iubirea cerească se 
împământeneşte cu totul în om şi acesta se transfigurează prin 
ea şi devine mireasa lui Hristos şi 

„logodnica cea care chiamă cătră sine pre iubitul 
său Mire"552. 

Chipul nupţial al iubirii dintre Dumnezeu şi om, în 
mijlocul raiului inimii, este o imagine ce dovedeşte încărcătura 
afectivă a textului, entuziasmul oratorului, izbucnind cu 
rezonanţe poetice nestăvilite, din adâncul conştiinţei şi al 
spiritului său, care nu-şi poate cenzura fericirea. 

Antim ne prezintă toată această concepţie sub formă de 
parabolă, vrând să demonstreze că omul este un microcosmos, 
dar care îl poate cuprinde în inima sa pe Creatorul cosmosului 
întreg. 

După Sfinţii Grigorie Teologul sau Grigorie Palama, 

„omul, ultimă creaţie a Divinităţii, este culmea, 
încheierea, desăvârşirea şi însumarea a tot ceea ce 



551 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 260. 

552 Antim Ivireanul, Opere, p. 113. 



240 



Demiurgul a produs înainte, este macrocosmosul 
concentrat într-un microcosmos"553. 

Omul este o lume plină de taine, pe care toate tainele 
universului o oglindesc fără să o epuizeze. 

S-ar părea că viziunea lui Antim este una 
antropocentrică, dar fiinţa umană, din perspectiva lui, este 
privită exclusiv în relaţie, ca fiinţă dialogică, în relaţia sa 
perenă cu Soarele şi Logosul care o priveghează necontenit. 

Umanitatea recunoaşte, citeşte în univers un chip al 
propriei sale creări şi fiinţări. Universul răspunde raţiunii 
umane, pentru că întrupează, personifică realităţi ale vieţii şi 
istoriei sale. 

Prin intermediul acestui univers, Dumnezeu 
dialoghează cu omul sau omul învaţă luând aminte la 
comportamentul şi firescul universal, în urma căruia, 

„ca să nu fie bucuriia şi veseliia noastră în deşert, 
trebue să cunoaştem cu ochii cei sufleteşti prăznuirea 
vremii aceştiia, ca să nu ne zică şi noao Prorocul: „Uliul 
pre ceriu au cunoscut vremea sa, turtureaoa, 
rânduneaoa şi barza au cunoscut vremea venirei lor, 
iar norodul mieu n-au cunoscut Judecata lui 
Dumnezeu". 

Că urât lucru va fi şi necuvios, când păsările vor 
cunoaşte vremea lor şi după vremea aceia îş vor 
schimba lăcaşurile sale. 

Iar noi, vremile cele rânduite de Sfânta Beserică, 
spre spăseniia sufletelor noastre nu le vom cunoaşte"554. 

Căci 

„mântuirea, în viziunea mitropolitului Antim 
Ivireanul, este cosmică, ea include lumea, întregul 



553 Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. I, op. cit., p. 56. 

554 Antim Ivireanul, Opere, p. 108. 



241 



univers, în care rolul central îl are omul, în calitate de 
coroană a creaţiei"^. 

Cosmosul întreg, cerul şi pământul, sunt adevărate cărţi 
spre înţelepţirea omului556; 

„Pe binefăcătorul Dumnezeu poţi să-L cunoşti 
mai cu seamă după minunatele Sale creaturi, care nu 
lipsesc niciodată din faţa ochilor tăi, ca să le vezi şi după 
cum mărturisesc ele însele: Cerurile povestesc slava Lui 
(Ps. 18, 1) şi se învaţă între ele, unele pe altele, să 
cunoască pe Dumnezeu şi Ziditorul lor: Ziua zilei spune 
cuvântul şi noaptea vesteşte nopţii ştiinţa (Ps. 18, 
2) "557. 

Soarele, luna, aştrii cereştisss, c ât şi celelalte elemente 
naturale, au valoare semiotică, fiind create ca nişte semne ce 
indică 

„schimbarea vremilorssţ), [...] care făcând ageră 
firea omului, a (în)mulţi faptele cele bune îl 
îndeamnă''^ 60 . 



555 Pr. Drd. Ion Popescu, Aspecte dogmatice în Didahiile 
mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 1, 
p. 114. 

556 „Lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deşert, ci 
pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă pe care o aduce celor ce 
există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor 
înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui 
Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume o călăuză a minţii 
pentru contemplarea celor nevăzute, precum zice Apostolul, că «cele 
nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd, înţelegându-se din 
făpturi» (Rom. 1, 20)", cf. Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 77. 

557Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 266. 

558 Fac. 1, 14-15: Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria 
cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie 
semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept 
luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. 

559 Antim Ivireanul, Opere, p. 108. 
s 60 Ibidem. 



242 



Universul apare ca un fel de arhitext (dar nu în sens 
platonic), un proto-text creat de Dumnezeu, o proto-biblie 5 61 . 

Lecturând astfel tainele universului, omul se cunoaşte 
pe sine însuşi, descoperă de fapt tainele sale, ale 
comportamentului său ca făptură cugetătoare a lui Dumnezeu. 

Aşa percepe Antim Ivireanul lumea şi caută să ne 
prezinte întreg cosmosul ca pe o icoană a Bisericii universale, 
şi să o picteze astfel. Căci 

„Beserica aceia era închipuirea ceriului"5 62 . 

Este o definiţie care secondează cu fidelitate tradiţia 
patristică: 

„Sfânta Biserică a lui Dumnezeu este chip şi 
icoană a întregului cosmos, constătător din fiinţe văzute 
şi nevăzute, având aceeaşi unitate şi distincţie ca şi 
el"56s. 

Cerul vizibil este doar un chip sensibil al împărăţiei 
Cerurilor, un reper pentru omul nedesăvârşit, care are încă 
gândul cel trupesc s 6 4, un reper destinat să îl ajute să privească 
dincolo de propria limitare. 

Faptul că Antim concepe întreaga creaţie, cea văzută şi 
cea nevăzută, ca o arhitectură eclesiastică, ca o Biserică, în 
care Hristos e Arhiereu şi Dumnezeu, nu este o simplă 
speculaţie a noastră, ci este ceea ce ne relatează el însuşi, într- 
o tâlcuire la III Regi 6, 5-6 (în Cazanie la Vovedenie 
Bogorodiţe, adică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului): 

„Vede-se în Sfânta Scriptură, la a treia carte a 
împăraţilor, la al 6-lea cap, cum că împăratul Solomon 
au făcut casa Domnului cu trei despărţituri; [...] [în] 

5 fil Această hermeneutică îi aparţine Sfântului Maxim 
Mărturisitorul. 

s 62 Antim Ivireanul, Opere, p. 42. 

5 6 3 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia (Cosmosul şi 
sufletul, chipuri ale Bisericii), introducere, traducere, note şi două studii de 
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 15. 

s 6 4 Antim Ivireanul, Opere, p. 9. 



243 



care beserică, despărţitura cea dintâi, unde sta norodul 
să închipuia ceriului carele stă deasupra noastră, unde 
iaste văzduhul şi sunt acolo toate păsările cele 
zburătoare; iar a dooa despărţitură, unde sta arhiereii şi 
preoţii să închipuia ceriului al doilea, carele stă 
deasupra ceriului dintâi, unde sunt puterile cele cereşti, 
adecă îngerii şi sufletele drepţilor; iar a treia 
despărţitură, unde era Sfânta Sfintelor şi întră într-un 
an odată numai arhiereul, să închipuia al treilea ceriu, 
carele stă deasupra celui de al doilea, întru carele nu 
întră nimeni, făr' numai adevăratul Arhiereu Hristos, 
Dumnezeul nostru"5 6 5. 

Faptul că cele trei ceruri stau unul deasupra celuilalt, nu 
trebuie înţeles în sens literal, pentru că nu arată o 
suprapunere geografică, ci una spirituală. 

Şi dacă universul empiric este un templu de lumină, 
imitând modelul său spiritual, inefabil, cu atât mai mult este 
lumină „lumea care să chiamă trup, adecă Beserica lui 
Hristos"s66. 

După cum am văzut şi vom mai avea prilejul să 
observăm mai departe, Antim citează sau parafrazează 
sintagma biblică ce afirmă că Dumnezeu este Soarele 
dreptăţii, în foarte multe contexte, fiind o imagine predilectă a 
ierarhului nostru, fapt care demonstrează o motivaţie 
interioară, intimă. 

Aşa cum predică autorul, Dumnezeu a creat soarele 
pentru om, dar El însuşi coboară până la om şi străluceşte în 
acesta, atâta cât fiecare persoană manifestă permeabilitate în 
faţa luminii Sale. 

Pentru că Dumnezeu luminează mai mult ca un Soare 
interior, din adâncurile fiinţei umane, unde vine pentru a Se 
uni cu omul, prin Sfânta Euharistie: 

„Au rămas toată zidirea uimită când Iisus al lui 
Navi au poruncit soarelui să stea pre cer, nemişcat, 
până va birui pre vrăjmaşii săi; dară cu cât mai vârtos 



s 6 5 Idem, p. 41-42. 
s 66 Idem, p. 124. 



244 



socotiţi că s-ar minuna când acestaş Iisus ar zice 
soarelui, nu să stea nemişcat pre ceriu, ci să se pogoare 
din ceriu pre pământ. 

Adevărat, înfricoşat lucru ar fi acesta, iar nu iaste 
nimic întru asemenare cu aceia ce face preotul în toate 
zilele, în Sfântul Jărtăvnic. 

El nu porunceşte soarelui cestui ce să vede, ce 
pune supt datorie cu cuvintele lui şi cu rugăciunea lui, 
pre Soarele cel de taină al dreptăţii, pre însuşi Unul 
Născut Fiiul lui Dumnezeu, să Se pogoare din ceriu şi 
supt întâmplările [forma] pâinii şi a vinului să Se facă 
iară Jărtvă vie pentru ertăciunea păcatelor noastre"s 6 7. 

Dumnezeu este pretutindeni în universului material şi 
spiritual şi este Soarele care îl înconjoară pe om cu 
atotprezenţa Sa, fără de Care acesta nu are lumină. 

Dar El străluceşte nu numai din afara omului, ci mai 
ales în lăuntrul fiinţei lui, în inima lui, unde Se pogoară cu 
toată slava dumnezeirii Sale, cu toată „văpaia dragostei'^ 68 Sale 
pentru oameni şi pentru lumesc. 

Iubindu-L pe Dumnezeu, omul priveşte cu ochii harului 
Său, care devin ochii săi, perspectiva, optica sa proprie57o. 



5 6 7ldem, p. 169. 

5 68 Idem, p. 83. 

5 6 9 Căci „împărăţia lui Dumnezeu", scrie Sfântul Siluan [Athonitul], 
„înseamnă a purta în inima noastră universul întreg şi pe însuşi 
Dumnezeu, Creatorul lui", cf. Arhim. Sofronie, Din viaţă şi din Duh, trad. 
din franceză de Prof. Ecaterina Volocaru, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 21. 

Despre Sfântul Siluan Athonitul a se vedea: 

http://ro.orthodoxwiki.org/Siluan_Athonitul iar despre ucenicul 
său, Fericitul Sofronie Saharov: 

http://ro.orthodoxwiki.org/Sofronie_%28Saharov%29. 

57° „încă din prima zi, în frumuseţea sa atotcuprinzătoare, întreaga 
creaţie a fost chemată să devină împărăţia lui Dumnezeu. întreaga istorie a 
lumii este aici, în lumina acestei prime zile, între cuvântul şi privirea lui 
Dumnezeu. 

Ea este creată, ea nu este Dumnezeu, dar totuşi între El şi El, între 
cuvântul Său cel dinainte de a fi lumea şi privirea Sa către lume, Dumnezeu 
a pus lumina lumii. Şi la fel ca un germen ce conţine dezvoltarea viitoare a 
întregii plante, lumina poartă în ea desfăşurarea universului. 

între cuvântul şi privirea lui Dumnezeu, lumina avea să se dilate 
devenind vremurile şi spaţiile pe care le întinde, până ce ochiul omului pe 



245 



Şi privind prin iubire întreaga lume îi înţelege raţiunile 
şi o îndrăgeşte, îi recunoaşte meritele şi frumuseţea, la rândul 
său. Acesta este şi modul în care Antim îşi îndeamnă 
ascultătorii să privească universul. 

Credem că putem să înţelegem acum mai bine afinitatea 
lui Antim pentru metaforele celeste, predilecţia pentru 
vizualizarea şi iconizarea luminii (de fapt, icoana bizantină 
autentică are, întotdeauna, un fond de lumină predominant). 

Nici nu se putea altfel, deoarece orice frumuseţe şi orice 
lumină, după cum am văzut, îl arată în mod tainic pe 
Dumnezeu: 

„Când înalţi, deci, privirea şi priveşti frumuseţea, 
măreţia şi folosul cerului, urcă-te atunci de la cer la 
Creator [...] şi vezi şi din crearea acestor stihii cât e de 
mare puterea Stăpânului tău!"57i. 

Căci Creatorul lumii este Dumnezeu Atotţiitorul, „Cel 
care ai făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor"57 2 , ;; Cel ce 
locuieşte în lumina cea neapropiată"573, „Cel ce numără 



această planetă ajunge să fie, datorită Cuvântului întrupat, însăşi privirea 
lui Dumnezeu: altfel spus, până ce omul este capabil el însuşi să vadă 
frumuseţea lumii, să vadă cât de frumoase sunt toate. 

în Geneză, omul este creat să fie privirea lui Dumnezeu către lume, 
în lăuntrul privirii lui Dumnezeu către lume. între privirea lui Dumnezeu şi 
chipul Său în om, se află toată creaţia. Şi privirea omului care nu-L vede pe 
Dumnezeu, dar vede toată creaţia, este răspunsul creaţiei către Dumnezeu, 
posibilitatea dialogului iubirii. 

Omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu, dar el poate vedea lumea 
aşa cum Dumnezeu vede lumea, şi aceasta este însăşi iubirea lui 
Dumnezeu", cf. Jacques Touraille, La beaute du monde, icone du 
Royaume, în rev. Contacts, XXXI (1979), nr. 105, p. 6. Traducerea din 
limba franceză ne aparţine. 

A se vedea cărţi ale sale: 

http://www.decitre.fr/recherche/resultat.aspx?recherche=refine& 
auteur=Jacques+Touraille. 

571 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), în col. PSB, voi. 
21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, 
Bucureşti, 1987, p. 62. 

572 Rugăciunea regelui Mânase, v. 2. 
573 1 Tim. 6, 16. 



246 



mulţimea stelelor şi dă tuturor numele lor"574 j este Ziditorul 
„Care ai luminat ziua cu lumină de soare şi noaptea ai 
strălucit-o cu raze ca de foc"575 j „Cel ce ai împodobit cerul cu 
stele, ca un Dumnezeu şi prin îngerii Tăi tot pământul 
luminezi"576 j „Soarele slavei, începătorul luminii'^, „Cel ce 
[...] prin Sfinţii Tăi tot pământul luminezi, Ziditorule a 
toate"578 j „Cel ce ai răsărit lumii din Fecioară, Hristoase 
Dumnezeule, şi fiii luminii printr-însa ne-ai arătat"579 5 
„Lumină fără de început şi pururea fiitoare, în care nu este 
mutare sau umbră de schimbare"5 80 , „Lumina cea adevărată, 
Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul cel ce vine în lume"s 81 , 
„Cel ce trimiţi lumina şi purcezi şi răsări soarele peste cei 
drepţi şi peste cei nedrepţi, peste cei răi şi peste cei buni, şi cu 
lumina cea de ziuă luminezi toată lumea... "s 82 , Cel pe Care „Pe 
Tine Te laudă soarele. Pe Tine Te slăveşte luna. Ţie se pleacă 
stelele. Pe Tine Te ascultă lumina. De Tine se îngrozesc 
adâncurile. Ţie slujesc izvoarele. Tu ai întins cerul ca un cort. 
[...]"5 8 3 5 „Lumina cea neînserată"s 8 4 şi „Părintele luminilor"5 8 5, 
după cum se spune în toate cărţile de cult ortodoxe. 

De altfel, Ceaslovul din care am ales cele mai multe 
exemple - deşi ele pot fi extrem de numeroase, din toate 
cărţile de cult şi nu numai - a fost tradus din greceşte şi tipărit 
de însuşi Antim, în 1715, iar cel actual - din care am citat - îi 
urmează îndeaproape. 



574 Ps. 146, 4. 

575 Ceaslov, ed. a II -a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 138. 

576 idem, p. 65. 

577 idem, p. 68. 

578 Ibidem. 

579 idem, p. 216. 

5 80 Idem, p. 12. Cf. Iac. 1, 17. 

581 Idem, p. 79. 

582 Idem, p. 83. 

583 Moliţfelnic, ediţia a V-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 32-33. 

Pasajul acesta se regăseşte şi în învăţăturile lui Neagoe Basarab, 
dar a cărui sursă de inspiraţie s-a crezut, de către unii, în mod hilar, a fi 
Francisc din Assisi. 

Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Neagoe_Basarab şi: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Francisc_de_Assisi. 

584 Cf. înţel. 6, 12: „înţelepciunea este luminată şi neînserată". 

585 Cf. Iac. 1, 17. 



247 



Autorul nu credem că avea de ce să meargă în altă parte 
ca să-şi caute surse de inspiraţie. 

Am vorbit, mai devreme, de alegoria cerului plin de ochi 
gânditori şi luminători, ca şi chip al Bisericii. 

Prin această retină uriaşă a cerului se întrevede o altă 
lume, un loc sugerat de acest templu al muzicii de sfere, plin 
de armonie, de lumină şi de pace, iar Antim este îndreptăţit să 
considere bolta cerească - singura care urcă privirile noastre 
spre înălţimi inepuizabile de frumuseţe - drept reper, pentru a 
face să se profileze înaintea noastră chipul inefabil al Raiului, 
„grădina Besericii"5 86 şi „cereasca cetate a fericirii"5 8 7. 

Este lesne de observat faptul cum, chiar şi acolo unde el 
nu compară în mod explicit pe Sfinţi cu luminătorii cereşti, 
aceştia din urmă au însă caracteristici ale blândeţii sau ale 
vieţii de suferinţă. 

Faptul că cerul e ostenit, că luna şi stelele obosesc 
priveghind, că soarele şi luna încearcă din răsputeri să-1 
lumineze şi să-1 educe pe om, sunt realităţi specifice Sfinţilor. 

în cer sau pe pământ ei sunt lumini pline de bunătate. 

Antim ne comunică, prin aceasta, că şi Cerul spiritual 
are nenumăraţi ochi, care se roagă pentru oameni şi îi 
priveghează permanent. 

Acestea sunt „şireagurile stelelor celor de taină"5 88 , 
adică cetele Sfinţilor şi ale îngerilor. 

Pascal (contemporan cu Antim) spunea că Hristos este 
în agonie până la sfârşitul lumii. 

La Antim vedem că Cerul Sfinţilor este în neîncetată 
osteneală, în priveghere şi rugăciune, în agonie pentru lumea 
care mai are încă de luptat cu răul. 

Aceşti ochi duhovniceşti neadormiţi sunt ca nişte 
lacrimi de foc „în luciul lumii aceştiia"s 8 9 şi care îi redau 
adevăratul ei sens spre Lumină. 

Ei sunt Luceferi ce răsar (cum zice Eminescu) şi 
luminează lumea, pentru a le descoperi oamenilor calea spre 



s 86 Antim Ivireanul, Opere, p. 35. 
587 Idem, p. 113. 
s 88 Idem, p. 19. 
589 idem, p. 118. 



248 



nemurire şi pentru a-i ajuta să-şi regăsească adevărata vocaţie 
de a fi oameni cereşti şi fiii Luminii. 

Eminescu, pe care tocmai l-am evocat, numea stelele 
icoane (în mai multe contexte - Icoana stelei ce-a murit/ 
încet pe cer se suie, din poemul La steaua; sau ale stelelor 
icoane, în Memento mori, etc), recunoscând în ele reflexia 
frumuseţii luminii veşnice. 

Nespusa frumuseţe a cerului şi a boitei înstelate a 
inspirat dintotdeauna pe artişti, a impresionat pe filosofi (între 
care Kant a rămas celebru prin recunoaşterea 
impresionabilităţii în faţa cerului înstelat), a intrigat pe 
astronomi sau pe savanţi. 

Platonicienii şi neoplatonicienii considerau aştrii cereşti 
ca fiind existenţe însufleţite, dar şi Origen a crezut în această 
erezie, fapt ce s-a constituit într-unui dintre motivele 
anatematizării sale în secolul al VI-lea59°. 

Ei porneau de la antica idolatrizare datorită căreia 

„vechii locuitori ai Eladei nu credeau în alţi zei, 
decât în aceia pe care-i recunosc şi astăzi mulţi dintre 
barbari: soarele, luna, pământul, astrele şi cerul. 

Şi, cum le vedeau pe toate mişcându-se şi 
alergând, în veşnica lor cursă, pornind de la această 
însuşire firească de-a alerga (thein) le-au dat numele de 
zei (theoi)"59\ 

în creştinism, cerul înstelat nu reprezintă însă zeităţi^ 2 , 
nu este idolatrizat, ci este doar o fereastră, translucidă pentru 

590 a se vedea motivele anatematizării lui Origen în: Pr. Dr. Dorin 
Octavian Picioruş, Traduceri patristice, voi. 1, Teologie pentru azi, 
Bucureşti, 2009, p. 59-64. 

Puteţi downloada cartea citată de aici: 

http://www.teologiepentruazi.ro/ 2009/10/19/traduceri-patristice- 
vol-1-2009/. 

591 Platon, Opere III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 
1978, p. 270. 

s? 2 „«Despre astronomie se vorbeşte în Biblie atât de puţin, încât 
nici măcar nu sunt denumite toate planetele» - a remarcat încă Galilei. 

în cartea lui Moise despre facerea lumii în cele şase zile, Soarele şi 
Luna nu sunt numite. Cunoscând tradiţia păgână («zeii nu sunt decât 
Soarele şi Luna şi planetele fixe» [Cicero, Despre natura zeilor, 2,80]), 



249 



spiritul omenesc, prin care acesta poate întrezări „strălucirile 
Luminii cei neapropiiate'^s, adică poate cunoaşte, oarecum, 
pe Dumnezeul care este Lumină, din contemplarea lumii- 
lumină. 

Ziua zilei spune cuvântul şi noaptea vesteşte nopţii 
ştiinţa (Ps. 18, 2), versetul pe care îl amintea şi Cantemir în 
Divanul său, înseamnă tocmai aceasta: că luminătorii cereşti 
comunică adevărurile cele veşnice atât celor înţelepţi şi 
lumnaţi la minte, ca ziua, cât şi celor întunecaţi la minte sau 
mai puţin înţelepţi, care sunt în noaptea neştiinţei. 

Şi unora şi celorlalţi, frumuseţea cerurilor limpezi ale 
zilei şi splendoarea înstelată a nopţii le transmit cuvânt şi 
cunoaştere, ştiinţă despre Făcătorul tuturor. 

Doar cunoscând tradiţia noastră veche cu privire la 
această comunicare cosmică, Eminescu putea spune: O, 
ascultă numai-ncoace,/ Cum la vorbă mii de valuri stau cu 
stelele proroacel... (Scrisoarea IV), imprimând dialogului 
cosmic caracterul de şezătoare, de cuminţenie şi înţelepciune 
străveche. 

Am spus că, prin expresii plastice ale luminii şi ale 
lumii, Antim face, cu „superrafinamentul său teologaT'594, o 
tâlcuire parţială la Geneză. 

Câteodată însă această interpretare este foarte explicită, 
urmărindu-se o simbolistică aparte a creaţiei primare (fiindcă 
există şi o a doua recreare a lumii, înfăptuită prin întruparea 
Cuvântului; la început, cuvântul Cuvântului s-a întrupat şi a 
devenit lume, materie, univers, iar a doua creaţie a însemnat 
de fapt o regenerare, o restaurare a creaţiei, prin asumarea de 
către Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a trupului şi a firii 
umane): 



Moise vorbeşte de „luminătorul cel mai mare" şi „luminătorul cel mai mic" 
(Fac. 1,16), ocolind cuvintele „Soare" şi „Lună". în acest fel, el profanează 
sacralităţile păgâne", cf. Diac. Andrei Kuraev, Daruri şi anateme. Ce a adus 
creştinismul lumii, trad. din limba rusă de Nina Nicolaevna, Ed. Sofia, 
Bucureşti, 2004, p. 135. 

593 Antim Ivireanul, Opere, p. 189. în contextul predicii sale, Antim 
se referă la lumina dumnezeiască, în care sălăşluiesc Sfinţii în Rai, dar noi 
am folosit sintagma mai degrabă în sens simbolic: dacă cerul este atât de 
luminos, cu atât mai mult se înţelege că el este creaţia Luminii. 

594 Eugen Negriei, Antim Ivireanul..., op. cit., p. 103. 



250 



„La capul cel dintâi al „Facerii" spune Moisi cum 
că Dumnezeu au făcut doi luminători mari: unul mai 
mare şi altul mai mic; şi pre cel mai mare, adecă pe 
soare, întru stăpânirea zilii, iar pre cel mai mic, adecă 
pre lună, întru stăpânirea nopţii. Şi pre aceştea, i-au 
făcut pentru întărirea trebuincioase chivernisiri a toată 
lumea. 

Şi iarăşi acestaşi Dumnezeu, făcându-Se om, au 
pus alţi doi luminători, pentru întărirea şi întemeierea 
Besericii: pre cel mai mare, adecă pre Petru, pentru ca 
să fie întru stăpânirea zilii a dumnezeeştii cunoştinţe 
întru jidovime; iar pre cel mai mic, adecă pre Pavel, 
întru stăpânirea întunecatei nopţi a închinării de idoli, 
la limbi, pentru ca să răsipească cu strălucirea 
minunilor şi cu lumina învăţăturii norii cei întunecaţ ai 
înşălăciunii"595. 

înţelesul acestui fragment este că întruparea lui Hristos 
a însemnat înnoirea lumii, o nouă creaţie în Duh a lumii, 
spirituală, în urma căreia au fost aşezaţi alţi doi mari 
luminători, duhovniceşti, Sf. Ap. Petru şi Pavel, ca un nou 
soare şi o nouă lună: Petru ca un soare pentru evrei, cei care 
erau luminaţi cu învăţăturile cereşti, care erau poporul ales, iar 
Pavel ca o lună pentru neamurile păgâne, care erau întunecate 
din pricina idolatriei, a politeismului. 

Lumii materiale şi omului trupesc îi trebuie aştri 
materiali, iar celei spirituale îi trebuie lumini spirituale. 

Fiecare lume are nevoie de strălucirea luminii ei, 
proprie alcătuirii sale. Iar omul are nevoie de amândouă, 
pentru că, „fiind omu îndoit, adecă cu trup şi cu suflet"^, are 
nevoie atât de lumina soarelui, dar şi de lumina lui Hristos, cu 
atât mai mult, după cum am arătat deja. 

Imaginea solară este, de multe ori, preferata lui Antim, 
soarele fiind icoana cea mai reprezentativă pentru realităţi 
spirituale, a căror măreţie nu poate fi sugerată de niciun alt 
echivalent cosmic, aparţinând universului empiric. 



595 Antim Ivireanul, Opere, p. 57. 

596 Idem, p. 71. 



251 



în această predică apologetică la Sfinţii Apostoli Petru şi 
Pavel - din care am citat mai sus - autorul face însă, implicit, 
prin termenii de comparaţie la care recurge şi prin 
„surprinzătoarele rafinări ale imaginilor"597 j şi o apologie a 
frumuseţii creaţiei şi, mai ales, a celor „doi luminători mari", 
soarele şi luna, dintre care: 

„iaste soarele vârf celoralalte stele şi le covârşaşte 
cu lumina pe toate şi de la răsărit şi pân' la apus, tot 
pământul şi unghiurile lui luminează, încălziaşte, 
îngraşă şi revarsă pretutindea razele lui. [...] 

Căldura soarelui are lucrare firească a dărui 
copacilor, erburilor, pietrilor scumpe şi plodurilor 
pământului vieţuitoare, umejoasă şi îngrăşătoare putere 
spre creştere"598. 

Despre aceste semnificaţii ale luminii solare, am mai 
avut însă prilejul să discutăm. 

Reluările, sublinierile şi specificaţiile oratorului sunt 
însă bine venite, pentru noi, dându-ne posibilitatea să 
urmărim coeziunea internă a cugetării şi a operei sale. 

Noutatea imagistică însă, deşi întregeşte un sens 
cunoscut, este plină de ingenuitate şi are o sensibilitate şi un 
pitoresc propriu, irepetabil. 

în ce o priveşte pe regina nopţii^ - după expresia lui 
Eminescu -, luna, Antim îi conferă o demnitate imperială 
asemănătoare cu a soarelui (care stăpâneşte pământul), aceea 
ca „să stăpânească marea" 600 , adică marea vieţii tulburate şi 
valurile popoarelor care trebuiau să-şi potolească furtuna 
patimilor şi să fie prinse în mreaja cuvântului mântuitor. 

Metafora aceasta, a lunii ca stăpână a mării, nu am 
aflat-o decât la Antim şi la Eminescu, ceea ce mă pune pe 
gânduri. 

597 Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, 
Ed. Minerva, Bucureşti, 1999, p. 101. 

598 Antim Ivireanul, Opere, p. 58. 

599 Al 7-lea vers din Scrisoarea I. 
Textul integral se poate citi aici: 
http://ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea_I. 

600 Antim Ivireanul, Opere, p. 62. 



252 



în Scriptură şi în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel 
Mare şi în poezia paşoptistă există numai luna ca stăpâna 
nopţii, dar nu a mării. 

Semnificaţiile sunt asemănătoare, dar nu identice, şi nu 
am descoperit încă nicio altă sursă, în afară de Antim, pentru 
această viziune poetică eminesciană. 

E drept că Antim, cel mai probabil, când a creat 
sintagma stăpâna mării, a sintetizat exprimările din 
Hexaemeronul Sfântului Ioan Gură de Aur şi din cel al 
Sfântului Ambrozie al Milanului: 

„Soarele a luat în stăpânire ziua, iar luna, 
noaptea, pentru ca unul, cu razele sale, să facă ziua mai 
strălucitoare, iar cealaltă, cu lumina ei, să risipească 
întunericul [...] 

Atunci călătorul îndrăzneşte să plece în călătorie, 
corăbierul să dea drumul corăbiei ca să străbată 
mările" 601 . 

„Fecit ergo Deus haec duo luminaria magna. 
Possumus accipere non tam aliorum comparatione 
magna, quam suo munere, ut est coelum magnum, et 
mare magnum. Nam et magnus sol, qui complet orbem 
terrarum suo calore, vel luna suo lumine, nec solum 
terras, sed etiam aerem hune et mare, coelique 
faciem" 602 . 



601 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, traducere, 
introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, col. PSB, voi. 21, Ed. IBMBOR, 
P- 83. 

602 Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Comentariu la Hexaemeron 
în 6 cărţi, în PL 14, col. 200C-200D. 

Traducerea textului din limba latină îi aparţine Pr. Dr. Dorin 
Octavian Picioruş: 

„Astfel a făcut Dumnezeu aceşti doi mari luminători. Şi noi nu 
putem să facem o comparaţie decât cu lucruri mai mari, după alcătuire, 
cum este cerul cel mare şi marea cea mare. Căci [aşa de] mare [este] 
soarele, care acoperă toată suprafaţa pământului cu căldura [sa] sau chiar 
luna cu lumina sa [luminează, străbate] nu doar întinderea pământului, ci 
şi acest aer şi marea şi faţa cerului". 

Ceea ce este interesant aici, e că substantivul latin luminare, 
luminaris, înseamnă şi lampă, şi făclie, dar şi fereastră, de unde apare şi 



253 



însă Eminescu reproduce expresia (sublimată) 
antimiană întocmai, ceea ce nu putem accepta uşor ca o 
coincidenţă. 

Şi Cantemir, în Divan, va dezvolta metaforic această 
hermeneutică patristică, dar în alt sens decât Antim, însă 
Eminescu va prefera simbolismul chintesenţiat expresiv al lui 
Antim. 

Apelativul de stăpână îl considerăm transmis de Antim 
poeţilor paşoptişti - atâta timp cât Scriptura sau cărţile 
numite Hexaemera nu folosesc substantivul stăpână, ci 
stăpânire sau verbul a stăpâni - întrucât îl descoperim 
inclusiv într-o traducere a lui Heliade 6 °3, din 1826, a poemului 
L'isolement 6 °4 de A. de Lamartine 6 °5, în care luna este: a 
umbrelor stăpână. 

Câţiva ani mai târziu, în 1847, după ce Heliade intră în 
„faza italienizantă", întreaga poezie este retradusă în limba 
regenerată, iar luna devine: a umbrelor regină 6o6 . 

Cred că este elocvent acest exemplu pentru a sesiza 
caracterul moştenit al termenului stăpână. 

Heliade reproduce, în Mihaida 60 ?, şi o altă expresie 
antimiană, în legătură cu noaptea care-şi face calea sa 
jumătate (o parafrază extinsă pentru miezul nopţii), dintr-o 
didahie la Crăciun. 

Faptul acesta ne determină, coroborând şi alte 
asemenea apariţii surprinzătoare, la care ne vom mai referi pe 
parcurs, să bănuim o circulaţie mai extinsă, manuscrisă/ în 
copii, a scrierilor antimiene. 



mai evidentă interpretarea teologică că aştrii cereşti sunt ferestre către 
descoperirea, înţelegerea lui Dumnezeu, Creatorul şi Lumina lumii. 

6 °s A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade- 
Rădulescu. 

6 °4 îl găsiţi aici: 

http://poesie.webnet.fr/lesgrandsclassiques/poemes/alphonse_de 
_lamartine/l_isolement.html. 
6 °s A se vedea: 

http : / / en.wikipedia.org/ wiki / Alphonse_de_Lamartine . 
606 L.[adislau] Gâldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. 
Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 32. 

6 °7 A se vedea : http : //ro .wikisource.org/ wiki /Mihaida. 



254 



în acelaşi timp, luna are şi acea impasibilitate a 
frumuseţii şi purităţii, autorul îmbrăcând-o, cu eleganţă 
poetică, în veşmântul diafan al inocenţei, al nevinovăţiei ce 
pluteşte pe deasupra patimilor omeneşti necugetate: 

„între celelalte idiomata adecă alsăuiri ce are 
luna are şi aceasta: când iaste plină să scoală asupra-i 
câinii, ca nişte vrăjmaş, cu luptă şi nu încetează a o 
lătra, neputând suferi lumina ei; şi cu aceştia toate, ia 
fiind curată şi nevinovată, luminează şi călătoreşte 
călătoriia ei, făr' de zăticneală" 608 . 

După cum soarele luminează şi încălzeşte pământul, 
luna luminează în întunericul nopţii păcatului şi este 
stăpână 6 °9 peste marea vieţii, trecând cu serenitate peste 
„cumplitele valurile mării" 610 . 

Marea nu este niciodată calmă în opera lui Antim, ci 
întotdeauna personifică zbuciumul vieţii şi al lumii în care a 
pătruns morbul păcatului şi al haosului (după o tradiţie 
străveche, de altfel). 



608 Antim Ivireanul, Opere, p. 62. 

6 °9 De fapt, termenul „stăpâneşte" arată tot un sens creaţionist. 

în creştinism, credinţa este că Dumnezeu a creat în prima zi 
lumina şi a despărţit-o de întuneric (conform Scripturii). Ziua şi noaptea au 
fost deci create înainte de a fi aduşi la existenţă soarele, luna şi ceilalţi aştri 
- lucru ce s-a întâmplat abia în a patra zi a creaţiei -, care au fost făcuţi ca 
nişte vase spre a purta această lumină, ca nişte lămpi, pentru luminarea 
pământului. 

Soarele, luna şi stelele nu sunt sursa primară a luminii, ci 
Dumnezeu, Cel ce a creat universul după chipul Său, fiind Lumina lumii 
(In. 1, 9), şi a aşezat „soarele spre stăpânirea zilei, luna şi stelele spre 
stăpânirea nopţii" (Ps. 135, 8-9). 

Faptul că soarele stăpâneşte pământul şi luna stăpâneşte asupra 
mării este o metaforă a lui Antim, care secondează referatul patristic, care 
pleacă de la ideea că soarele are, în natură, un rol covârşitor în a face 
pământul să rodească, iar luna îşi etalează splendoarea în oglinda 
nesfârşită a mării sau, în timp ce pământul este cufundat în somn, ea are o 
importanţă aparte în a lumina calea celor ce navighează pe mare, ajutându- 
i să se orienteze. 

610 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 62. 



255 



Lumina lunii intră în antagonism cu întunericul şi cu 
dezordinea, ea reprezentând o lume în care domneşte pacea şi 
armonia. 

Cerul înstelat, soarele şi luna sunt icoane ale unei 
frumuseţi inefabile, ale unui tărâm aflat foarte departe, infinit 
de îndepărtat, de patimile celor pământeşti, o lume infailibilă 
în faţa atacurilor nebuneşti, dar şi naive, ale celor ce nu 
încetează a o lătra, neputând suferi lumina ei. 

Ca o completare a ceea ce spuneam mai devreme, că 
cerul înstelat are ca prototip Biserica 611 , a cărei lumină e, în 
primul rând, Dumnezeu, dar în care luminează şi îngerii şi 
Sfinţii, care s-au făcut pe ei înşişi transparenţi pentru această 
lumină dumnezeiască - deoarece „pre înger şi pre om i-au 
făcut Dumnezeu după chipul Său, precum zice la capul cel 
dintâi al Facerii..." 612 -, observăm că în această predică Antim 
îşi întemeiază întreg discursul pe ideea paralelismului între cei 
mai mari dintre Apostoli, Petru şi Pavel, şi cei doi luminători 
mari. 

Astfel că: 

„Petru au stătut în Beserică, ca alt luminător 
mare, pentru căci s-au arătat ca soarele luminând peste 
Beserica Celui înalt. Iar Pavel au fost stătut luminătoriu 
mai mic, însă asămânător soarelui, cu lumina, cu 
strălucirea, cu bunătăţile, cu vredniciia şi cu slava" 6l 3. 

Şi tot despre Sf. Petru scrie că 

„s-au arătat ca alt soare, luminând în casa Celui 
înalt" 6l 4, 

iar către amândoi Apostolii îşi îndreaptă rugăciunea, 
implorând: 



611 Vezi şi Ps. 77, 75: Şi a zidit locaşul Său cel sfânt, ca înălţimea 
cerului; pe pământ 1-a întemeiat pe el în veac. 

612 Antim Ivireanul, Opere, p. 119. 

61 3 Idem, p. 62. 
6l 4ldem, p. 52. 



256 



„căutaţ[i] din ceriu, ca nişte luminători mari 
tăriei cei de sus, spre noi carii şădem întru întunerecul 
şi umbra morţii. 

Mângâiaţi-ne pre noi, ticăloşii, cei ce şedem în 
valea plâng ern..." 6l 5. 

Această „vale a plângerii" 616 reprezintă pământul unde a 
fost exilat Adam. Dar poate fi interpretată şi ca un relief 
spiritual, aflat undeva departe de cer, unde rămân cei ce nu se 
înalţă „la mari şi la înalte gânduri" 61 ? şi nici nu îşi fac „mintea 
lor muntele Thavorului" 618 , ca să vadă „lumina adevărată" 61 ?. 

Nu numai Antim îndemna credincioşii (mireni!) să-şi 
facă mintea muntele Taborului, ci şi Varlaam avea aceleaşi 
pretenţii de la păstoriţii săi şi anume să se nevoiască spre a 
vedea faţa Prea Sfintei Treimi: 

„Să ne curăţim mentea nostrâ, să him gata cătrâ 
măgura Thaborului să ne suim, ca să vedem curat şi 
chiar Svănta Troiţă. Acolo [în lumina dumnezeiască] 
vom vede pre Fiiul în lumină închipuit [ca Lumină, 
cunoscând că El este Lumină], şi Părintele de sus 
mărturisind de Fiiul, şi Duhul Svănt umbrănd ca un 
nuâr" 620 . 

Această vedenie nu trebuie înţeleasă ca o repetare a 
ceea ce s-a petrecut pe Tabor, ci simbolic, în sensul că cel care 
vede lumina dumnezeiască, în acelaşi timp cunoaşte tainic 
Izvorul întreit personal al acestei lumini. 

E adevărat că uneori poate părea că în textele lui Antim 
există un contrast puternic între cer şi pământ, dar în esenţă 
nu este aşa, pentru că acest pământ nu este damnat, nu este 
exclus de la transfigurare împreună cu omul. 



6l 5ldem, p. 63. 
616 Cf. Ps. 83, 7- 

6l ? Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 65. 

618 Idem, p. 82. 

61 9 Ibidem. 

620 Varlaam, op. cit., p. 475. 



257 



Tocmai pentru că universul material nu este ceva 
negativ sau alterat cu totul prin păcatul omenesc, putem face 
referire la ipostaza lui de creaţie a lui Dumnezeu, care este şi 
ea (creaţia materială) tot un templu al harului, după 
asemănarea lumii spirituale şi împreună cu ea. 

Pogorându-Se pe pământ, Dumnezeu întrupat a venit 
aici nu ca într-o lume străină 621 , ci în lumea creată de El ca o 
lumină şi al cărei Mire este El, Cuvântul: 

„Făcându-ş noaptea calea sa jumătate eşit-au 
aici, în lumina aceasta a noastră (s. n.), ca un Mire din 
cămara Sa. [...] Şi preacuratul sângele Fecioarei, cu 
puteria Sfântului Duh, făr' de nicio sămânţă de bărbat, 
zemislindu-se, s-au făcut trupul Domnului Hristos, 
Carele eşind la lumină 622 , ca Cela ce iaste Lumina cea 
adevărată, minunat au veselit tot neamul omenesc" 62 3. 

Am plecat de la metafore antimiene în care era vorba 
despre lumina materială, despre aştrii cereşti, pentru a ajunge 
la sensurile spirituale ale luminii. 

A fost nevoie de acest pelerinaj la înţelesurile mai 
simple sau mai complexe ale metaforelor fotianice, pentru a 
înţelege de unde izvorăşte frumuseţea lor: din adâncul 
teologiei mistice a lui Antim 62 4: 



621 „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, 
care vine în lume. în lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a 
cunoscut. întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit" (In. 1, 9-11). 

Zice şi Antim: „întru ale Sale au venit Domnul, nu prin umbră, ci 
chiar şi înfăţişat să aduce, ca pre un jărtăvnic pre pământ...", cf. Opere, op. 
cit., p. 30. 

622 Adică: arătându-Se oamenilor. 

62 3 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 197. 

62 4 Voi ilustra această afirmaţie şi printr-un mic text din Sf. Ioan 
Gură de Aur: 

„Binecuvântat este Dumnezeu. Iată, şi pe pământ strălucesc stele, 
mai strălucitoare decât cele din cer. Pe pământ sunt stele din pricina Celui 
ce S-a arătat din cer pe pământ. Nu numai că pe pământ sunt stele, ci sunt 
chiar în timpul zilei. Aceasta este cea de-a doua minune. 

Iar stelele din zi sunt mai strălucitoare decât cele din noapte. Căci 
acelea, când luminează soarele, se ascund; acestea însă, strălucind Soarele 
dreptăţii, mai mult luminează. 



258 



„Cuvântul, cu forţa-i de iradiere, este harul său şi 
«mreaja» de creator" 62 5. 

Ierarhul nostru propovăduieşte, la fiecare predică, 
deschis sau indirect, că, deşi Dumnezeu S-a arătat pe pământ 
„îmbrăcat cu blândeţe şi cu smerenie" 626 , El este Cel ce „întru 
strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce Te îmbraci 
cu lumina ca şi cu o haină" (Ps. 103, 2). 

El este Dumnezeul slavei şi al luminii. 

Iar omul trebuie să îl recunoască astfel, pentru a se face 
părtaş de „o frumoseţe şi de o dulceaţă strălucitoare ca 
aceasta" 62 ?, a slavei Sale, devenind şi el „beat de dragostea acei 
frumoseţi" 628 . 



Ai văzut vreodată stele strălucind deodată cu soarele? Acelea dispar 
când va fi sfârşitul lumii acesteia; acestea vor lumina mai mult. Despre 
acelea zice Evanghelia că «stelele cerului vor cădea precum cad frunzele 
viei» (Mt. 24, 29; Is. 34, 4); despre acestea: «Drepţii vor străluci precum 
soarele în împărăţia lui Dumnezeu» (Mt. 13, 43)", cf. Sf. Ioan Gură de Aur, 
Cateheze baptismale, trad. de Pr. Marcel Hancheş, Ed. „Oastea Domnului", 
Sibiu, 2003, p. 58. 

A se vedea despre Părintele Marcel Hancheş şi articolul: 

http : / / www.teologiepentruazi.ro/ 2007/06/27/ simon-magul-si- 
satana-la-sfantul-ioan-gura-de-aur-si-sfantul-amfilohie-de-iconium/. 

Venind în zilele noastre, foarte asemănător se exprimă şi Sf. Iustin 
Popovici, când afirmă că, privind din împărăţia lui Dumnezeu, din cer, nu 
se văd pe pământ „nici munţii, nici mările nici oraşele, nici zgârie-norii, ci 
omul. Pentru că sufletul omului creat după chipul lui Dumnezeu este ca un 
soare pe pământ. Şi fiecare dintre sorii aceştia este vizibil din cer. O, 
minune a iubirii lui Dumnezeu! 

Acest minuscul pământ, un astru dintre cele mai mici, să cuprindă 
milioane de sori! Sub veşmântul de trup pământesc al omului străluceşte 
soarele! Omul? Un mic dumnezeu în noroi", cf. Sf. Iustin Popovici, Omul şi 
Dumnezeu-Omul. Abisurile şi culmile filosofiei, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 
110. 

Despre Sfântul Iustin Popovici, canonizat de către Biserica 
Ortodoxă Sârbă pe data de 2 mai 2010, a se vedea: 
http://en.wikipedia.org/wiki/Justin_Popovic. 

62 5 Florin Faifer, loc. cit., p. 234. 

626 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., 107. 
62 7ldem, p. 14. 

628 Ibidem. 



259 



Parafrazând acelaşi Ps. 103, 2, Eminescu va spune că 
Prorocul cânta pe împăratul în hlamidă de lumină (Memento 
mori). 

Cu alte cuvinte, prin explorarea măreţiei acestui 
univers, mitropolitul Antim atrage atenţia asupra măreţiei 
înfricoşătoare a Creatorului său, pe temeiuri biblice şi 
patristice evidente. 

Autorul vrea să-şi determine auditoriul a se îndrăgosti 
nu numai de frumuseţea lumii, nu numai de împărăţia creaţiei, 
ci şi de împărăţia veşnică, al cărui chip, deşi palid, este şi 
universul empiric. 

Materia străbătută de fiorul spiritualităţii - lucru pe 
care îl vedeam reliefat şi în Cazaniile lui Varlaam şi Coresi -, 
este tocmai ceea ce face ca această lume să fie desăvârşită, atât 
pe cât poate să existe perfecţiune în materialitatea, care nu 
este nici infinită, nici imuabilă, ci este supusă dezintegrării şi 
transformării permanente. 

De aici derivă şi frumuseţea metaforelor antimiene şi 
sensul lor adânc, contemplativ, din reflecţia lumii cereşti în cea 
materială. 

Este clar acum, credem, că şi atunci când ne face să ne 
ridicăm ochii spre cerul de deasupra capetelor noastre, spre 
stelele care se văd, Antim ne îndreaptă privirea însă spre cele 
care nu se văd cu ochiul liber, spre strălucirea unei frumuseţi 
necorupte, pure, eterne. 

Nenumărate pagini încărcate de vizionarism, întâlnite 
în Didahiile lui Antim, întăresc impresia de ansamblu oferită 
de lectura Cazaniilor mai vechi, a unei sobrietăţi conectate la 
tensiunea mistică a începutului şi sfârşitului lumii. 

Strălucirea cerului şi a aştrilor cereşti are o forţă 
primordială ce proiectează lumina spre a străbate istoria şi a 
ne fixa ochii conştiinţei în veşnicie, după ce catapeteasma 
lumii în adânc s-au înnegrit/ Ca şi frunzele de toamnă toate 
stelele-au pierit 62 ?, acolo unde cascada timpului încetează să 
se mai reverse şi unde amintirea acestei existenţe devine 
ştearsă, ca a clipei care a trecut. 



62 9 Sunt versurile binecunoscute din Scrisoarea I, de Mihai 
Eminescu, şi care parafrazează versetele scripturale de la Isaia 34, 4, Matei 
24, 29 şi Apoc. 6, 12-13. 



260 



De cele mai multe ori, direct sau indirect, în predici, 
cosmologia vizează eshatologia, căci toată creaţia e a Sa şi 
mergem în veşnicie. 

Atunci, la sfârşitul lumii, aştrii cereşti îşi vor fi făcut 
datoria, aceea de a fi semne şi lămpi ale lumii şi, după cum 
poetic scria Miron Costin: 

Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,/ Minunată 
zidire, şi el sfârşit are./ Şi voi, lumini de aur, soareli şi luna,/ 
întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa./ Voi stele iscusite, 
ceriului podoba,/ Vă aşteaptă groaznică trâmbiţa şi doba./ 
în foc te vei schimosi, peminte cu apa /.../. 

în locul aştrilor, „vor străluci Sfinţii ca soarele" 6 3° şi cu 
atât mai mult, „cu cât mai vârtos va străluci Soarele acesta al 
dreptăţii" 6 3i. 

Antim Ivireanul pare a ne atrage atenţia şi asupra unui 
alt aspect: această lume materială este o lumină, este inundată 
de lumină, dinăuntrul şi din afara sa; cu atât mai mult lumea 
spirituală este lumină, dacă ea este cu mult mai aproape de 
Dumnezeu, Cel ce însuşi e toată Lumina lumii. 

Prin predicile sale, el aduce în faţa ochilor noştri şi 
lumea nevăzută, care devine parcă mai reală vederii noastre 
spirituale (ochilor de gând, cum ar spune el), decât cea 
imanentă, concretă. 

Predicatorul şi poetul Antim nu uită nici să scoată în 
evidenţă faptul că Dumnezeu a creat acest univers 
extraordinar, dar El, „cu adevărat, cu a Lui preaputernicie, [...] 
şi mai multe lumi decât aceasta ce lăcuim poate să zidească în 
mărime şi în meşterşug mai minunate", după cum scrie, în 
primul pasaj pe care l-am numit cosmogonic şi de la care am 
pornit întreagă această discuţie. 

Universul are amprenta unicităţii, dar nu şi a neputinţei 
dumnezeieşti de a crea altceva şi mai minunat. 

Lumea aceasta nu reprezintă decât o picătură din 
puterea creatoare a lui Dumnezeu: 

„Şi căutaţi, fraţilor, de vedeţi cum zice şi Sfântul 
Ioan Zlatoust pentru această lume deşartă şi de nimic, 



6 3° Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 10. 
6 3! Ibidem. 



261 



că zice aşa: «Că toată lumea aceasta stă înaintea lui 
Dumnezeu, cum stă o picătură de ploae în straşina unii 

case»" 6 3 2 . 

Sau: 

„cât de mare este mărimea lumii înaintea ochilor 
lui Dumnezeu frumos arată Augustin când spune: «Mai 
mică este întreaga lume în ochii lui Dumnezeu decât un 
strop de apă faţă de întreaga mare»" 6 33. 

Căci, pe de altă parte, vedem că universul, oricât de 
luminos (iradiind de lumină) ar fi - şi oricâte universuri ar 
putea fi -, este cu mult mai puţin frumos, incomparabil, decât 
însăşi Lumina care 1-a creat, încât, 

„deşi putem cunoaşte pe Dumnezeu prin analogie 
cu lucrurile create, această cunoaştere este incompletă 
întrucât Dumnezeu este mai presus de orice asemănare. 

El [Antim] arată că nu există nimic în lumea 
aceasta care să se poată asemăna cu Dumnezeu. De 
aceea, în viziunea mitropolitului, cunoaşterea lui 
Dumnezeu prin iubire este superioară oricărui alt mod 
de cunoaştere" 6 34. 

Căci este un răspuns la 

„dragostea cea fierbinte a lui Dumnezeu ce are 
cătră neamul omenesc, că pentru fierbinţeala dragostei 
aceştiia Ş-au schimbat faţa înaintea ucenicilor 6 35 şi 
străluceşte întru Dânsul lumina aceia a măririi [...], 
întru care lumină toată făptura omenească, cea dinn 
afară, atâta s-au schimbat, cât obrazul Lui străluciia ca 
soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. 



6 3 2 învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. 
cit., p. 233. 

6 33 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 317. 

6 34 Pr. Drd. Ion Popescu, art. cit., p. 111. 

6 35 Antim Ivireanul, Opere, p. 9. 



262 



Iar asămânarea aceasta o obrazului cu soarele şi 
a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să 
asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui decât 
soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât 
zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic 
mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb 
decât zăpada. [...] 

Şi nu numai lumina aceasta străluciia în obrazul 
lui Hristos, ce şi o frumuseţe oarecare şi podoabă 
nespusă să arăta întru Dânsul, atâta cât de s-ar aduna 
într-un loc toată frumoseţia şi toată podoaba şi cea 
pământească şi cea cerească, nici într-un chip n-ar 
putea ca să veselească ochii şi inimile celor ce ar privi 
spre dânsa, precum au veselit lumina aceia ochii 
ucenicilor lui Hristos. 

Şi această bucurie, preste fire a ucenicilor lui 
Hristos, nu din strălucirea luminii, ci mai mult din 
luminata frumoseţe a Mântuitoriului să făcea... " 6 3 6 . 

Aceste mici fragmente vorbesc de la sine despre 
concepţia lui Antim despre lume şi creaţie. 

El simte nevoia să descrie pe larg, să expună cu toată 
elocinţa de care e în stare adevărul în care credea cu putere. 

Acest ultim citat este o parafrază detaliată a unui singur 
verset, dar Antim nu îşi poate reţine căldura inimii şi nici 
dorinţa de a-i face pe oameni părtaşi la bucuria şi înţelegerea 
sa mistică. 

Din preaplinul experienţei sale spirituale, Antim 
exprimă atât cât îi permite „limba pământească" 6 37. 
Pentru el este valabil adevărul că 

„poezia este o formă necesară a expunerii lui 
Dumnezeu. Nu-L poţi expune pe Dumnezeu în cuvinte 
prea simple. Foloseşti lucruri mai adânci, metafore, 
imagini" 6 38. 



6 3 6 Idem., p. 10. 

6 37 Idem, p. 56. 

6 3 8 Pr. Dumitru Stăniloae, în Riscul de a fi ortodox, interviuri 
realizate de Costion Nicolescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 54. 



263 



Motivul este că: 

„autoreferinţa Divinităţii nu poate fi analizată de 
către inteligenţa umană" 6 39 şi „noi nu îl putem 
reprezenta pe Dumnezeu altfel decât printr-un proces 
de mediere, o semioză, unde prezenţa metaforei este 
esenţială. 

Astfel, metaforele Divinităţii nu sunt o 
reprezentare a posteriori a lui Dumnezeu, ci singura 
modalitate de emergenţă a Dumnezeirii" 6 4°. 

Aceste metafore nu sunt rodul fanteziei, ci descrieri cât 
mai apropriate ale unor realităţi spirituale. 

Pentru Antim Ivireanul Dumnezeu este lumină şi El „în 
ceriu şade în scaunul slavei Sale şi în cară de heruvimi"^ 1 , 
însoţit fiind, de miliarde de lumini: Sfinţi şi îngeri, „întunerece 
şi mulţime de îngeri" 6 ** 2 , care „strălucesc cu nemurirea" 6 43, 
care-şi au lumina fiinţei şi a harului de la El. 

Astfel încât, chiar dacă soarele răsare şi apune, noi 
suntem înconjuraţi, priviţi şi luminaţi permanent de lumina 
harului Său, care nu apune niciodată. 

Mesajul lui Antim este că depinde de noi dacă vrem să 
devenim ferestre prin care El să pătrundă ca un soare în 
sufletele noastre sau vrem să ne opacizăm prin păcat. 

Un lucru e sigur: noi toţi stăm în mijlocul unei iradieri 
de lumină şi nimeni nu poate să se ascundă 6 44. 



A se vedea articolele lui Costion Nicolescu din Formula AS: 
http : / / www.formula-as . ro/ redacţia/ costion-nicolescu-9 1. 

6 39 Solomon Marcus, Metafora, paradigmă comună ştiinţei şi 
religiei, în Ştiinţă şi religie, antagonism sau complementaritate?, Ed. XXI: 
Eonul dogmatic, Bucureşti, 2002, p. 240. 

6 4°Idem, p. 244. 

Despre Solomon Marcus: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Solomon_Marcus. 
6 4! Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 32. 

6 42 Idem, p. 4. 

6 43 Idem, p. 174. 

6 44 însăşi ştiinţa modernă afirmă că lumea este în esenţa ei lumină, 
materia având la bază particule de fotoni, la nivel subatomic. 



264 



Omul care se depărtează de Dumnezeu nu face decât să 
intre într-o eclipsă spirituală. 

Pentru acea parte dintre îngeri şi dintre oameni, care, 
conform voinţei libere cu care au fost înzestraţi, aleg să nu 
graviteze în jurul Soarelui dreptăţii şi să nu se alăture în 
muzica sferelor îngereşti, care cântă în coruri ierarhice slavă 
lui Dumnezeu, pentru aceştia existenţa nu se curmă. 

Dar ea, prin propria lor opţiune, este privată de lumina 
şi frumuseţea vieţii dumnezeieşti, separându-se de simfonia 
cosmică. 

Devine întuneric, devine, lucru înfricoşător pentru 
conştiinţa creştină, iad. 

Unui exeget al operei antimiene, anumite pagini îi 
aduceau aminte de Dante 6 45 şi considera că Antim „s-ar fi 
desfătat, desigur, citind terţinele Infernului" 6 ^ 6 dantesc, însă 
acesta pierde din vedere faptul că „singurul teolog important 
pentru Dante: [e] Dante însuşi" 6 47 şi că „Dante, ca poet, nu-şi 
punea problema mântuirii Beatricei" 6 4 8 . Pe când Antim îşi 
punea numai problema mântuirii semenilor săi. 

„Grupate pe teme mari, peisajele agreate de 
Antim Ivireanul şi în descrierea cărora el se lasă răpit cu 
întreg sufletul, sunt cele ale cosmosului, ale mării (sub 
toate aspectele ei) şi ale iernii (cumplită). 

în toate regăsim o mişcare de flux-reflux (în care 
se oglindeşte, în ultimă instanţă, însăşi bătaia inimii 
acestui mare trăitor), care le dă o ritmicitate pulsatorie, 
prin mijlocul căreia li se conferă, parcă, viaţă, mişcare 
în jurul căreia par a se înscrie în orbite planetare 
Cantemir 6 49, Conta 6 5°, Blaga^ 1 şi care mişcare va apare 



6 45 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri. 

646 Florin Faifer, loc. cit., p. 234. 

6 47 Harold Bloom, Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor, 
traducere de Diana Stanciu, postfaţă de Mihaela Anghelescu Irimia, Ed. 
Univers, Bucureşti, 1998, p. 67. 

Despre Harold Bloom: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Harold_Bloom. 

648 Harold Bloom, Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor, 
ed. cit., p. 79. 

6 49 Dimitrie Cantemir: 



265 



a fi specifică stilului trăirii româneşti (dar şi Ortodoxiei 
noastre, în care valuri mereu noi au reintrodus 
isihasmul ritmat de o mişcare similară a repiraţiei). [...] 
Măreţ în descrieri, dar nu grandilocvent, el 
deschide calea unui Mihai Eminescu, căruia îi 
sugerează, credem a nu ne fi înşelat, mai multe idei 
importante" 6 5 2 . 

într-adevăr este remarcabilă aprehensiunea că ritmul 
unduitor, deal-vale, al peisajului şi al vieţii în spaţiul mioritic, 
aşa cum îl sesiza Blaga, la care se adaugă motricitatea flux- 
reflux a mării care ne străjuieşte plaiurile şi se contopeşte cu 
ritmul pulsatil al rugăciunii lui Iisus, pe care o propovăduieşte 
Antim. 

Nevoitorii din toate veacurile şi trăitorii isihaşti au aflat 
în Ţările Române un spaţiu foarte prielnic pentru săvârşirea 
desăvârşirii lor (ca să îl parafrazăm pe Noica 6 53), agreabil şi 
prin imprimarea unui ritm interior de către însuşi peisajul 
local. 

După Antim Ivireanul, un al doilea mare teolog şi 
cărturar isihast naturalizat, îndrăgostit de limba română şi de 
ţara noastră, va fi Sf. Paisie Velicikovski 6 54 care va genera 
impulsul renaşterii isihaste la noi şi în tot Răsăritul ortodox. 

Punem punct aici acestui periplu în simbolistica vastă a 
luminii, la Antim (neepuizată însă), şi în interpretarea tainei 
creaţiei 6 55, prin a arăta că el înţelege sensul omului ca fiind 



http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir. 

6 5° Vasile Conta: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Conta. 

6 5! Lucian Blaga: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga. 

6 5 2 Mihai Rădulescu, op. cit., p. 40-41. 

6 53 Constantin Noica: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica. 

6 54 Puteţi downloada de aici una dintre cărţile sale: 
http://www.scribd.com/doc/24899362/Sfantul-Paisie-Velicikovski-Crinii- 
Tarinei-Sau-Flori-Preafrumoase. 

6 55 „Un întuneric de nestrăbătut acoperă întreaga creaţie şi gândul 
omenesc nu poate în niciun chip să pătrundă în sensul ei fundamental, nici 
să înţeleagă de ce există lumea în acest fel şi în această formă. Numai 
luminată cu lumina Dumnezeului-om Hristos, lumea ne deschide floarea 



266 



îndumnezeirea, adică îmbrăcarea în această lumină a lui 
Dumnezeu, în lumina harului, în lumina divină. 

Entuziasmul cu care Antim propovăduieşte vederea 
luminii dumnezeieşti dovedeşte, credem, fără echivoc, faptul 
că era isihast. 

Oamenii sunt creaţi pentru a năzui spre lumină, pentru 
a deveni ei înşişi nişte lumini, după chipul Său. 

Dar şi oamenii trebuie să conlucreze cu Dumnezeu şi 
„trebue să facem mintea noastră muntele Thavorului 
[Taborului], ca să vie lumina adevărată să o vedem cu ochii cei 
de gând ai sufletului... " 6 s 6 . 

Opera lui Antim Ivireanul are o frumuseţe stilizată de 
multe ori până la sublim, tocmai pentru că el priveşte lumea ca 
pe o plasticizare, ca pe o concretizare a gândului plin de iubire 
al lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ca pe o creaţie nesfârşită a 
Lui - Care a creat şi creează în continuare o lume spirituală şi 
materială în acelaşi timp. 

Limbajul lui are plasticitatea pe care o are şi universul 
în sine, este, concomitent, un limbaj concret, dar şi 
spiritualizat, metaforic şi realist, plastic şi inefabil. 

Cu alte cuvinte, arta, creaţia umană, pentru Antim, este 
un corespondent al creaţiei dumnezeieşti, care răspunde, care 
dialoghează cu eternul şi cu frumosul integral. 

Pentru el (ca şi pentru ceilalţi scriitori isihaşti, ca 
Neagoe Basarab - şi e adevărat că „Antim scrie ca Neagoe 
Basarab" 6 57), arta nu are numai rolul de a transcende, de a ne 
transcende, ci şi acela de a surprinde prezenţa în lume a 



fiinţei ei şi, în ea, şi sensul adevărat şi valoarea ei. De aceea Mântuitorul a 
zis despre Sine însuşi: Eu sunt Lumina lumii (In. 8,12; 9, 5). 

în Dumnezeul-om Hristos şi în lumina Lui omul a deschis pentru 
prima dată ochii, a văzut lumina şi a înţeles adevăratul sens al lumii", cf. Si. 
Iustin Popovici, op. cit, p. 124. 

6 5 6 Antim Ivireanul, Opere, p. 82-83. 

Neagoe Basarab vorbea şi el despre vederea luminii dumnezeieşti, 
scriind fiului său, urmaşilor săi la tron şi boierilor, deci adresându-se nu 
unui mediu monahal, ca şi Antim, de altfel: „Fie-ţi drag a te ruga de-a 
pururea, şi ţi să va lumina inima şi va vedea pre Dumnezeu", afirmând şi că 
„iaste trezvirea putere bunătăţilor", cf. învăţăturile lui Neagoe Basarab 
către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 223-224. 

6 57 Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, 
Ed. Minerva, Bucureşti, 1999, p. 124. 



267 



frumosului nediscursiv, a frumosului logosific, având un sens 
şi o logică supramundană, explicată prin prezenţa lui 
Dumnezeu în lume, ca şi Creator şi Proniator al ei. 

De exemplu, stelele pe care Antim le îmbracă atât de 
frumos cu poezie, sunt cele prin care Dumnezeu a chemat la 
credinţă toate neamurile, „căci rădică-ţ ochii puţinei şi vei 
vedea pre ceriu stea noao, care mărturiseşte lumii naşterea 
Domnului" 6 5 8 . 

Eminescu numea bolta înstelată catapeteasma lumii, 
iar Antim, cu adevărat, ne prezintă cerul ca pe o catapeteasmă, 
ca o tâmplă de argint, sugerând faptul că Dumnezeu a zidit 
universul plin de frumuseţe, pentru ca, prin această 
catapeteasmă cosmică omul să intre la Dumnezeu. 

Dumnezeu i-a înlesnit calea ca să ajungă la ideea de 
Principiu Absolut al lumii şi de Creator Atotputernic, iar El să 
intre înapoi, în inima omului, prin poarta sensibilităţii la 
frumuseţe, lăsată deschisă. 

Pentru aceasta, stelele au slujit la naşterea Domnului, 
căci au arătat pe Cel Care, fiind „Soare al dreptăţii ce au răsărit 
din pântecele Fecioarei " 6 59, însă pentru noi „au închis razile 
strălucirii Sale" 660 şi S-a născut Prunc. 

Stelele au arătat pe Soarele şi împăratul lor (cum zice 
Antim), pe Iisus, „Haina cea în chip de stea şi 
preastrălucită" 661 , celor ce nu-L cunoşteau pe El Dumnezeu. 

Antim aşază înaintea ochilor minţii această 
catapeteasmă siderală, pentru ca, prin iubirea de lumină şi 
frumuseţe, să înalţe ascultătorii cu gândul la Creatorul acestei 
armonii sublime, prin poezia naturii şi prin arta cosmică, să-L 
privim pe Dumnezeu, Autorul ei. 

Antim încearcă să facă să transpară, prin această 
catapeteasmă a cerului şi a aştrilor cereşti, frumuseţea 
adevăratei lumi eterne. 



6 5 8 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 200. 

6 59 Idem, p. 126. 

660 Idem, p. 10. 

661 Cuvioşii Teolipt al Filadelfiei şi Nicodim Aghioritul, Paraclisul şi 
Acatistul Sfântului Nume al lui Iisus, trad. de Diac. Ioan. I. Ică jr., Ed. 
Deisis, Sibiu, 2001, p. 37. 



268 



Descrierile antimiene au calitatea de a surprinde 
evanescenţa lumii de acum, dar şi adierea unor zori ai luminii 
neînserate. 

Frumuseţea cerului înstelat a lăsat-o Dumnezeu să fie 
ca un model pentru a înţelege frumuseţea şi atotputernicia Sa. 

Prin stele i-a chemat Dumnezeu pe magi (numiţi şi 
înţelepţi sau filosofi) - care reprezentau înţelepciunea 
popoarelor - la închinare şi tot prin luminătorii cereşti 
înţelege Antim Ivireanul să îşi înduioşeze auditoriul, 
îndemnându-1 la credinţă. 

Nenumăratele comparaţii între aştrii cereşti şi lumea 
spirituală, prezente în opera lui, ne conduc către această 
concluzie iminentă. 

Dar nu numai lumea e o catapeteasmă, dincolo de care 
se află Raiul, pentru cei ce îl doresc, ci şi cuvântul alegoric sau 
tainic al scriitorului, metafora antimiană este şi ea o 
catapeteasmă, pentru frumuseţi indescriptibile ale creaţiei 
dumnezeieşti, pentru lucruri inexprimabile sau greu 
exprimabile. 

Pentru Antim, ca, de altfel, pentru toţi scriitorii noştri 
medievali, timpul nostru este anticamera veşniciei. 

Lumea în care trăim nu este decât o anticameră a 
cămării de nuntă, pridvorul Raiului şi tinda Bisericii, în care 
omul stă, de când a fost alungat din Eden: 

Aşa şi Raiul 
iaste zidit de Dumnedzău 

sus la răsărit, 
pre munţi înalţi şi frumoşi, 

unde-s vânturi vesele, 
nice foarte calde, 
nice foarte râci, 
şi văzduh luminat. 

Că Raiul stâ mai sus de pământ, 
ca o curte împărătească 
mai sus decăt alte case. 



269 



Iară pământul acesta 
stâ gios, 
făcut numai pentru fieri 
şi pentru dobitoace, 
unde fu gonit Adam, 
pre carele şi noi acmu lâcuim 662 . 



Dar dacă pământul făcut numai pentru fiare şi pentru 
dobitoace - cum zice Varlaam şi cum afirmă Biserica - este 
atât de minunat, 

„dacă pridvoarele Sfintelor [adică universul 
sensibil] sunt aşa, iar tindele Bisericii sunt atât de 
cinstite şi de înalte, încât întunecă ochii minţii noastre 
cu străfulgerarea frumuseţii lor, cum vor fi Sfintele 
Sfintelor?"**. 

Vizionând frumuseţea creaţiei, omul îşi poate face o 
idee despre frumuseţea lumii spirituale şi eterne. 

După cum magilor (şi lumii întregi) „au arătat steaoa pe 
Hristos, cum că S-au născut" 66 4 şi L-au aflat pe Dumnezeu, la 
fel şi Antim ne propune o astronomie mistică, o lectură a 
literelor de lumină, care să ne arate drumul înapoi spre 
Paradis, cel scris - am putea spune - „cu slove de stele" 66 s. 

Frumuseţea şi luminiscenţa creaţiei reprezintă astfel de 
indicatoare, în calea către veşnicie: Dumnezeu ne-a presărat 
drumul cu făclii, atât spirituale, cât şi materiale (stelele), dar 
trebuie să nu ne rătăcim în noaptea păcatului. 

De altfel, această atitudine identitară creştină s-a 
păstrat în literatura noastră până târziu. 



662 Varlaam, Cazania, op. cit., p. 303. 

66 3 Sântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 84. 

66 4 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 64. 
66 sldem, p. 114. 



270 



Poezia - ca frumuseţe şi sesizare a frumuseţii 666 - este 
un veşmânt necesar celui care îl face cunoscut şi îl laudă pe 
Dumnezeu, pentru ca şi acela să fie „îmbrăcat în lumină şi 
strălucire" 66 ?, precum se cuvinte a sta „înaintea împăratului 
celui vecinie" 668 . 

Omul este încoronarea creaţiei şi el recapitulează în sine 
frumuseţea întregii creaţii 66 9. în el luminează Dumnezeu ca un 
soare, cerul minţii lui este iluminat de Aştrii înţelepciunii şi ai 
sfinţeniei, în timp ce pământul inimii lui este iubirea care 
rodeşte sub înrâurirea căldurii harice şi a luminii 
dumnezeieşti. 

Pentru aceasta omul este un „macrocosmos în 
microcosmos", deoarece întruchipează atât frumuseţea 
spirituală, cât şi frumuseţea cosmică, a universului sensibil, 
empiric. 

El este însă mai mult decât atât, chiar, şi anume un 
microteos (după credinţa Sfinţilor Părinţi), adică un mic 
dumnezeu, după asemănarea Creatorului Său. 

Antim este un poet plin de culoare, ale cărui cuvinte au 
forţă creatoare. El pictează în cuvinte pentru că el crede în 
logositatea lumii - în caracteristica sa esenţială de a fi creaţie 
a Cuvântului prin cuvânt Său - cât şi în capacitatea cuvântului 
de a fi matrice raţională a lumii. 

Cuvântul, în inefabilitatea sa, este păstrător al icoanei 
primordialităţii. 

în el este prezervată imaginea universului incipient, 
prospeţimea creaţiei, el are adierea primăvăratică a vieţii şi a 
existenţei abia răsărite ex nihilo. 



666 De altfel, estetică vine de la alo8r|TLK6g, însemnând sensibil, cel 
care are facultatea de a simţi şi de a înţelege, inteligent, fin, subtil. 
66 7 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 11. 

668 Ibidem. 

66 9 „Vrând să arăţi, Cuvinte, o înţelepciune mai mare decât cea 
dintâi [cea prin care ai creat întreg universul], l-ai plăsmuit pe om din cele 
gândite şi simţite ca pe o lume mare prin puterile lui în cea mică şi ca 
epilog al cuvântului Tău care e toată lumea [universul], şi l-ai pus în Rai 
ca închinător al Puterii Tale...", spune o cântare bisericească, cf. Teolipt al 
Filadelfiei şi Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 29. 



271 



Lecturându-1 pe Antim, poţi sesiza, în cuvintele sale, 
tăria miresmelor din flori „cu multe mirosuri" 6 7°, bogăţia 
rodurilor îmbietoare ale pământului, „dulcele glas" 6 ? 1 al 
păsărilor, lumina stelelor străbătând atât adâncul nopţii, cât şi 
adâncul conştiinţei umane - conştiinţă în care se reflectă cu 
adevărat, toată lumina lumii, toată frumuseţea ei. 

Conştiinţa umană este o materie transparentă pentru 
această strălucire cosmică, o mare pe cât de adâncă, pe atât de 
translucidă, putându-se lumina până în cele mai ascunse 
profunzimi, un întuneric care se lasă aprins de lumina 
Dumnezeirii. 

De la simbolistica stelară ne întoarcem către pământ şi 
către marea vieţii, pe care omul călătoreşte până ajunge la 
limanul odihnei veşnice. 

Am văzut sensul lumii spre transfiguare şi de aceea ne 
întoarcem acum la peisajul lumii actuale, definită metonimic 
de Eminescu drept Marea şi cu râurile/ Lumea cu pustiurile, 
în opoziţie faţă de cealaltă lume, expusă mai sus, şi definită 
astfel: Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele (Revedere 6 ? 2 ). 

Toposul mării cunoaşte, de asemenea, o recurenţă 
deosebită în predicile lui Antim, ca în toată literatura veche. 

Marea furtunoasă închipuieşte, într-o predică, vremea 
cuprinsă între căderea omului şi venirea lui Hristos, acel 
segment istoric în care erau 

„Părinţii cei de demult 6 73 asemenea acelora pre 
carii îi ia şi-i învăluiaşte furtuna cea de noapte pre mare 
şi văd lumina oare unde, departe, într-un loc de nădejde 
pusă, spre care silesc ca să ajungă cei învăluiţi; şi adese 
cu ochii cătră dânsa privesc şi pânzele le îndreptează ca 
să meargă (din cât pot) într-acolo; şi aceia, de nu pot 
amintrilea, cu ochii şi cu sufletul o cuprind" 6 74. 

6 7° Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 19. 
6 7! Ibidem. 

6 ? 2 A se vedea poemul în integralitatea sa: 

http : // ro . wikisource . org/ wiki / Revedere_( Eminescu) . 

6 73 Aici autorul se referă la Sf. Proroci şi Drepţii Vechiului 
Testament. 

6 74 Antim Ivireanul, Opere, p. 110-111. 



272 



Vom vedea puţin mai târziu că pânzele constituie, 
pentru Antim, o metaforă pentru credinţă, pentru dor. Şi 
aceasta înaintea simboliştilor care utilizau în mod 
preponderent sugestia evaziunii şi imaginea pânzelor ridicate 
ale corăbiilor părăsind porturile, purtate de idealuri şi 
năzuinţe. 

Cu acest fragment, trecem de la motivul mării, ca 
element diluvian, la marea furtunoasă care i-a procurat lui 
Antim nenumărate fragmente de o relevanţă poetică marcantă. 

Recurenţa acestui tip de tablou în Didahii este demnă 
de reţinut. 

Marea ca stihie dezlănţuită - deşi vom vedea că esenţial 
este tot sensul alegoric - este un motiv preponderent în cele 
două predici la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, apărătorul de 
cutremur. 

în această zi se citeşte pericopa evanghelică care 
aminteşte de potolirea furtunii pe mare de către Hristos. 

Această pericopă îi oferă lui Antim prilejul ca să 
dezvolte două predici în care motivul mării apare foarte 
pertinent conturat. 

în prima dintre ele, Antim se întrece pe sine în talentul 
său de pictor şi poet : 

Mi se pare 
ca şi când aşi vedea 
în faţa ochilor miei chipul ei, 
de toate părţile să sufle vânturi mari, 
să se strângă împrejurul vântului 

nori negri şi deşi, 
toată marea să spumege de mânie 
şi pretutindenea să se înalţe valurile, 
ca nişte munţi. 

Mi să pare că văz 
corabiia apostolilor 
că o luptă cu multă sălbăticie 
turburarea mării: 
de o parte o bat valurile, 



273 



de altă parte o turbură vânturile; 
de o parte o rădică spre ceriu, 
de altă parte o pogoară la iad. 

Mi se pare că văz 
pe feţele apostolilor 
zugrăvită, de frică moartea: 
unul să se cutremure, 
altul să se spăimânteze; 
unul să se turbure, 

altul să strige 
şi toţi cu suspinuri 
şi lacrămi să ceară, 
cu rugăminte, 
ajutoriu de la Hristos, 
ce dormiia: 
„Doamne, mântuiaşte-ne că perim". /.../ 

„Şi să făcu linişte mare", 
zice Evanghelia. 
Au încetat valuri, 
au perit întunerecul, 
s-au împrăştiiat norii, 
s-au smerit marea 
şi corabiia 
întreagă şi făr' de nicio vătămare, 
au ajuns la adăposteală 6 ?5. 



Tabloul mării în viziunea antimiană este unul subiectiv, 
personificator şi hiperbolizant în acelaşi timp. 

Autorul tuşează, în manieră impresionistă, fondul 
întunecat al imaginii, printr-o pată de culoare aruncată în 
peisaj, sugerată de norii negri şi deşi, care se strâng în jurul 
vântului. 

Antim Ivireanul pictează cu multă măiestrie. Printr-o 
sugestie vizual-cromatică introduce un tablou care se 
desfăşoară, de la bun început, pe un fundal sumbru. 



6 75 Idem, p. 156-157. 



274 



Dar, în timp ce această pată de culoare pare întinsă la 
întâmplare cu pensula pe fundal, o serie de alte elemente au 
însă o precizie şi o concreteţe a imaginii impresionante, 
reliefând în mod aproape expresionist detaliile importante ce 
urmăresc a scoate în evidenţă atmosfera psihologică a scenei. 

Cadrul general al furtunii este conturat prin epitete: 
vânturi mari şi nori negri şi deşi. Dar şi metaforele, 
personificările şi comparaţiile care urmează fac din Antim un 
adevărat precursor al limbii şi al literaturii moderne. 

Astfel, toată marea să spumege de mânie şi 
pretutindenea să se înalţe valurile, ca nişte munţi este o 
imagine care rezistă cu brio la orice test al timpului, putând să 
concureze foarte bine cu scene asemănătoare din literatura 
noastră preromantică şi romantică. 

Acest tablou este marcat de senzaţia instabilităţii, 
redată prin verbe de mişcare - să sufle, să spumege - şi prin 
imprimarea asupra naturii dezlănţuite a ideii de caracter 
sălbatic şi monstruos, subliniat printr-un detaliu psihologic, ce 
vorbeşte despre mânia mării. 

în fine, ceea ce duce la impresia de pietrificare a 
tabloului, de încremenire în mijlocul urgiei, este metafora 
hiperbolică: pretutindenea să se înalţe valurile, ca nişte 
munţi. 

Nu există niciun colţişor de lumină şi nicio rază de 
speranţă nu se întrevede în desfăşurarea acestui cataclism ce a 
pus stăpânire pe mare şi a cărui dinamică totalizatoare e 
surprinsă printr-un adverb de loc şi printr-o locuţiune 
adverbială de loc: pretutindenea şi de toate părţile. 

încât evadarea din acest cadru cuprins de isteria 
furtunii este imposibilă. 

După ce ne-a oferit datele mai importante ale dramei, 
Antim purcede la a-şi muta obiectivul către ceea ce constituie 
miezul ei, la ceea ce este de fapt cu adevărat esenţial, în centrul 
acestei scene, şi anume, mica ambarcaţiune prinsă în mijlocul 
furtunii. 

în acest context larg, care cuprinde întreaga mare a 
Tiberiadei, autorul ne escortează privirea spre a o focaliza într- 
un punct din mijlocul mării. 



275 



Aici se petrece adevărata dramă a celor aflaţi în 
primejdie de moarte. Vedem, ca într-o pictură, exprimat 
dramatismul situaţiei: mi să pare că văz corabiia apostolilor 
că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării... etc. 

Dar, depăşind graniţele realismului pictural şi literar, 
întâlnim o frază care denotă cel mai bine starea de spirit a 
Apostolilor, ce pare a fi rostită ca din perspectiva lor: valurile 
şi vânturile clatină corabia, încât de o parte o rădică spre 
ceriu, de altă parte o pogoară la iad (o tehnică psihologică 
avangardistă pentru acele vremuri). 

Vorbind în contextul literaturii medievale franceze, 
cineva spunea că 

„hiperbola nu intenţionează înşelarea ci mai 
degrabă clarifică punctul de vedere şi interpretarea 
autorului şi intenţionează să-1 mişte pe cititor prin 
impactul emoţional" 6 ? 6 . 

Cu obişnuita-i tehnică a punerii în adâncime - al cărei 
maestru este - Antim ne transformă (fără să vrem) în 
specialişti ai artei vizuale. El obligă retina imaginativ-mentală 
să diminueze câmpul vizual până la a cuprinde numai centrul 
acestui tablou. 

Aici are loc spectacolul dramatic al luptei inegale dintre 
o barcă pierdută ca o coajă de nucă în mijlocul apelor şi 
valurile ameninţătoare, care o fac să penduleze între cer şi iad. 

Aici se află o primă sugestie care ne face să ne gândim la 
o posibilă alegorie: corabia suspendată între cer şi iad. 

Nu între cer şi pământ sau între cer şi adâncul mării, 
ci: intre cerşi iad. 

Remarcă deci faptul că acestea sunt învederate nu ca 
repere geografice, ci ca repere spirituale. Faptul ne invită la a 
înţelege această remarcă drept o constatare, care a modificat 
brusc planul, trecând de la cel real la cel psihologic, schimbând 
pe negândite registrul, pentru a ajunge în teritoriul conştiinţei. 



6 7 6 James J. Murphy, Medieval eloquence, Bekeley, Los Angeles, 
London, 1978, p. 242, apud Pr. Dr. Constantin Duţu, Panegiricul ca formă 
a predicii în trecut şi astăzi (teză de doctorat), în rev. Ortodoxia XLV 
(1993), nr. 1-2, p. 189, n. 1397. 



276 



Că această schimbare de la real la psihologic s-a produs, 
ne-o dovedeşte fraza imediat următoare: Mi săpare că văzpre 
feţele apostolilor zugrăvită, de frică, moartea... . 

în acest tablou excepţional realizat, verbul mi să pare - 
folosit de trei ori - iniţiază de fiecare dată apariţia unei noi 
perspective, atât în spaţiu, în plan pictural, cât şi în planul 
conştiinţei, spiritual. 

De fiecare dată, el marchează schimbarea opticii: de la 
tabloul general al mării în furtună (creionat prin câteva 
elemente esenţiale, relevante), la imaginea centrală, focalizată 
a ambarcaţiunii, care e surprinsă de valurile uriaşe şi de vântul 
sălbatic şi ameninţată să se scufunde. 

Şi mai departe, de la această perspectivă la una tot mai 
apropiată, mai intimă, care dezvăluie feţele apostolilor 
imprimate de groaza morţii. Adică starea de spirit 
exteriorizată a acestora: unul să se cutremure, altul să se 
spăimânteze; unul să se turbure, altul să strige... . 

Această înaintare de la universal la particular este o 
tehnică artistică foarte modernă pentru literatura română a 
acelor vremuri. 

Antim dovedeşte calitatea sa de pictor sau de scriitor 
omniscient, descriind paloarea morţii (mult mai simplu şi mai 
expresiv zice Antim moartea în loc de spaima morţii) 
zugrăvită pe chipul protagoniştilor acestei scene, după care 
înregistrează reacţiile acestora, de frică şi groază, reacţii care 
fac ca tabloul - ce părea pietrificat în aşteptarea unui 
deznodământ implacabil -, să capete un dinamism 
neaşteptat. 

Ceea ce credeam că e numai o fotografie a bărcii cu o 
clipă înainte de a se scufunda, prinde viaţă, prin mişcarea 
personajelor care o animă, în speţă a Sfinţilor Apostoli, care 
cer ajutor de la Hristos cu suspinuri şi cu lacrămi. 

Este evident că 

„dramatismul este augmentat de aceste prim- 
planuri individualizate cu fineţe psihologică" 6 ??. 



6 77 Florin Faifer, loc. cit., p. 237. 



277 



Predicatorul repetă de trei ori formula: Mi să pare că 
văz, nu din subiectivism, ci pentru a-şi transporta auditoriul în 
atmosfera încordată a acelei întâmplări, pe care încearcă să o 
povestească la o distanţă de peste 1700 de ani de la petrecerea 
ei. 

Prin această expresie - Mi să pare că văz - relatarea lui 
capătă un plus de autenticitate în ceea ce priveşte detaliile, 
ceea ce urmăreşte autorul nefiind însă reţinerea acestora, ci 
crearea unei atmosfere în stare să rememoreze cât mai fidel 
evenimentul petrecut demult. 

Trebuie să recunoaştem că tehnica lui Antim, 
concentrată în atât de puţine fraze, este foarte bine gândită şi 
îşi atinge scopul, acela de a ului, de a impresiona prin 
măreţie. 

Dar punctul culminant al desfăşurării acestui tablou nu 
coincide cu apogeul furtunii ci, dimpotrivă, cu liniştirea ei 
bruscă, printr-o minune. 

Tot acest tablou a avut rolul de a sublinia o antiteză: 
aceea dintre violenţa furtunii şi încetarea ei neaşteptată, 
imediată, ca urmare a minunii înfăptuite de Hristos. 

în punctul acela infim pierdut în mijlocul mării, în care 
se afla corabia aşteptând să fie înghiţită de valuri, în acel punct 
care a avut nevoie de lărgiri succesive ale perspectivei pentru a 
fi vizibil cu ochiul obişnuit, se afla însă Hristos. Iar prezenţa 
lui Dumnezeu a făcut ca situaţia să se schimbe radical şi 
furtuna să dispară cu mult mai uluitor chiar şi decât apăruse. 

Autorul marchează aceasta prin simple propoziţii 
enunţiative, foarte concise, enumerative şi constatative, care 
conservă starea de şoc şi de uimire fericită, de data aceasta, cu 
mult mai bine decât orice altă explicaţie suplimentară sau 
descriere: 

Au încetat valuri, au perit întunerecul, s-au împrăştiiat 
norii, s-au smerit marea şi corabiia întreagă şifăr' de nicio 
vătămare au ajuns la adăposteală. 

Firesc... 

Ca şi cum firescul acesta nu ar fi fost supranatural. 
Elementele care au creat cadrul iniţial al acestei furtuni 
sunt cele care închid tabloul. 



278 



Antim depărtează din nou perspectiva, pentru a arăta că 
factorii distorsionanţi şi haotici, care au generat această 
dezordine în plan cosmic, au pierit. 

Ceea ce constituie concluzia cea mai importantă este că 
Dumnezeu guvernează măreţia lumii din orice punct al ei, fie 
cât de mic, ceea ce dovedeşte teoria matematică a lui Pascal 
despre Divinitate, ca o sferă ce are centrul pretutindeni şi 
circumferinţa nicăieri. 

Dumnezeu este centrul lumii şi acest Centru poate fi 
oriunde, atâta timp cât acolo se află cei ce cred în El şi aşteaptă 
sprijinul Lui. 

în centrul acestui tablou am detectat o afirmaţie pe care 
am catalogat-o drept alegorică, ce înălţa perspectiva de la un 
nivel real la unul psihologic şi alegoric. 

Mă refer la acea imagine a ambarcaţiunii spânzurate 
între cer şi iad. Putem spune că autorul nostru se deplasează 
subtil atât pe orizontală, cât şi pe verticală, într-o mişcare voit 
cruciformă. 

Vom vedea şi de ce. Ceea ce doar sugera la mijlocul 
descrierii acestui tablou va decripta el însuşi foarte curând, 
explicând alegoria lumii ca o mare furtunoasă care balansează 
corabia sufletului între cer şi iad. 

Pe de altă parte, tabloul este realizat din extrem de 
puţine elemente, fiind foarte concis - chiar laconic, dacă am 
dori să înmagazinăm informaţii de pe urma acestei relatări - 
dar, într-un mod magistral, lasă impresia că a spus totul, că 
avem de-a face cu o descriere impresionantă, care nu omite 
nimic. 

Am putea spune că Antim se foloseşte de un clin 
d'oeil 6 ? 8 , pentru că reuşeşte să facă tabloul să pară că abundă 
în detalii. Când, de fapt, el este de o uimitoare concizie, 
asemănătoare, în ceea ce priveşte clasicismul frazelor dăltuite 
în piatra limbii noastre vechi, cu portretul lui Ştefan cel 
Mare 6 79 făurit de Grigore Ureche 680 . 



6 ? 8 în franceză: clipire de ochi, folosit aici cu sensul de: înşelare a 
ochiului. 

6 79 A se vedea: 

http : / / ro.wikipedia.org/ wiki/Ştefan_cel_Mare. 



279 



Ştrempel 681 avea dreptate afirmând: 

„Mare descriptiv, mare zugrav al situaţiilor pe 
care le redă în predici pentru ilustrarea tezelor sale, 
Antim ne apare ca un scriitor modern, cunoscător al 
tuturor procedeelor artistice la îndemâna unui 
mânuitor de marcă al condeiului" 682 . 

Scena impresionează prin tonalităţi precise, cât şi prin 
surprinderea unor trăsături esenţiale, atât în ceea ce priveşte 
furtuna, cât şi reacţia Sfinţilor Apostoli. 

Imaginile vizuale par a predomina asupra celor 
auditive, dar în realitate autorul este adeptul unor sugestii 
sinestezice mai profunde decât percepem la prima lectură. 

Imaginea - împietrită parcă de groaza momentului - 
pare amuţită în neclintirea-i picturală (cu evidente sugestii 
psihologice din partea autorului). 

Până în clipa finală, în care rugăciunea şi strigătul 
Apostolilor - conjugate cu dinamismul mişcării lor spre 
Dumnezeu, care îi scoate din inerţia morţii ce se zugrăvise 
deja ca o pecete a imobilităţii şi a neputinţei, pe faţa lor - 
reuşesc să spargă această gheaţă a apatiei şi a implacabilului, 
depăşind momentul critic, de panică. 

Rezultatul este că totul se linişteşte, revine la normal, 
valurile, întunericul, norii dispar, iar marea se smereşte: 
„splendidă expresie!" 68 3. 

Apogeul furtunii nu ar fi lăsat să se întrevadă sfârşitul ei 
brusc, dar tocmai în aceasta constă minunea pe care vrea să o 
pună în lumină Antim. 

Autorul nu insistă asupra deznodământului minunat, 
tocmai pentru a nu anula, prin cuvinte de prisos, impactul pe 
care 1-a avut liniştirea bruscă a unui cataclism natural asupra 
conştiinţelor ascultătorilor săi. 



680 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Ureche. 

681 Gabriel Ştrempel: 

http : / / ro.wikipedia.org/ wiki/Gabriel_Ştrempel. 

682 Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 202. 

683 Florin Faifer, loc. cit., p. 237. 



280 



Imaginea furtunii rămâne, cu siguranţă, un tablou 
clasic al literaturii noastre, prin stilizarea tehnicilor literare şi 
picturale. 

Unul dintre cei ce s-au aplecat asupra operei lui Antim a 
comparat acest pasaj cu versurile patriarhului poet armean 
Herses IV Şnorhali (ii02-H73) 68 4, din poemul „Iisus Fiul unic 
al Tatălui", în care acesta încerca să descrie Parusia 68 s. 

însă, în afară de faptul că versurile indicate formează un 
tablou cutremurător, nu mai aflăm altă asemănare intimă cu 
perspectiva lui Antim. 

Eugen Negriei a urmărit fragmentele din Evanghelii 
care relatează acest eveniment şi a observat că acestea nu 
furnizează atât de multe amănunte în ceea ce priveşte furtuna 
propriu-zisă. 

Dacă în Noul Testament nu aflăm aceste detalii, există 
în schimb, în Psaltire, o prorocie ce surprinde cu acurateţe 
această întâmplare, şi care este posibil să-i fi oferit lui Antim 
un punct de plecare: 

„Cei ce se pogoară la mare în corăbii, cei care-şi 
fac lucrarea lor în ape multe, aceia au văzut lucrurile 
Domnului şi minunile Lui întru adânc. El a zis şi s-a 
pornit vânt furtunos şi s-au înălţat valurile mării. Se 
urcau până la ceruri şi se pogorau până în adâncuri, iar 
sufletul lor întru primejdii încremenea. 

Se tulburau şi se clătinau ca un om beat şi toată 
priceperea lor a pierit. Dar au strigat către Domnul, în 
necazurile lor şi din nevoile lor i-a izbăvit. Şi i-a 
poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării. 
Şi s-au veselit ei, că s-au liniştit valurile şi Domnul i-a 
povăţuit pe ei la limanul dorit de ei" (Ps. 106, 23-30). 

Considerăm că Antim a pornit de la acest text, pe al 
cărui schelet fundamental a dezvoltat o ţesătură mai amplă în 
ceea ce priveşte descrierea fenomenului natural. 



68 4Ase vedea: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Nerses_IV_the_Gracious. 
68 sMihai Rădulescu, op. cit., p. 27-28. 



281 



Este verosimil ca acest fragment biblic să-i fi permis să- 
şi asume omniscienţa auctorială, altfel imposibil de asumat în 
materie de evenimente evanghelice. 

Se vede clar că ierarhul nu depăşeşte hotarele pe care i 
le îngăduie Sfânta Scriptură, dar talentul său literar este 
evident prin sinteza pe care o face evenimentelor, prin gustul 
remarcabil pentru concizie şi rafinament, prin care reuşeşte ca 
aglomerarea de figuri de stil (epitet, metaforă, comparaţie, 
personificare, hiperbolă, imagini vizuale şi auditive), într-un 
spaţiu atât de strâmt, să nu fie supărătoare, ci acest amalgam 
foarte bine proporţionat, să dea impresia întregului, a unei 
unităţi compoziţionale fascinante. 

Comparativ, putem admira efortul literar similar al 
mitropolitului Dosoftei, care a aşezat în versuri Psaltirea şi în 
care versetele din psalmul 106, citat anterior, sună astfel: 

Carii îmblă-n corăbii pre mare, 
De-şi fac lucrurul peste genuni tare, 

Aceia i-au văzut de minune 
Ce-au lucrat Dumnezău în genune. 

Zisă de să fece vânt cu bură, 
De rădică val de-necătură, 
Până la ceri îi suia cu unde, 
Şi-ipogoria-n gios să-i afunde. 

Sufletele lor în greutate 
Să topiia beţ de răutate [a mării], 
Că-ş ieşiră şi din ţălăpciune, 
De te lua de dânşii minune. 

Şi strigară la Domnul cu jele, 
Şi i-au scosu-i de la nevoi grele. 
Vânturilor zisă de-ncetară 
Şi undelor de să alintară. 

Şi le păru bine că trecură, 
Valurile toate de tăcură. 
Şi i-au îndreptatu-i cu pace 



282 



Domnul, spre liniştea ce le place 686 . 

Amândoi urmăresc spectacolul dramatic al mării 
furioase. Am putea chiar remarca o anumită consonanţă 
picturală şi psihologică în felul în care este urmărită 
desfăşurarea evenimentului. 

Antim e mai amplu în gesturi, detaliază scenele, creează 
un tablou destinat să ţină în priză receptivitatea ascultătorilor 
săi. 

Pe Antim, ca şi pe Dosoftei, de altfel, nu îl interesează 
deloc marea ca obiect de contemplaţie în sine, ci efortul său 
literar şi stilistic este consacrat unor sugestii alegorice, care ne 
apar într-o lumină mai clară, pe măsură ce parcurgem textul 
(sau textele). 

De la înţelesul literal al pericopei, predicatorul trece 
aproape direct la cel alegoric, şi de la sensul concret, la 
învăţătura morală. Căci: 

„Cu adevărat, mare învăţătură ni se dă noao cu 
aceasta, pentru ca să luom pildă, să ne rugăm şi noi lui 
Dumnezeu la nevoile noastre cele de obşte. 

Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, 
întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. 

Corăbiile între valuri sunt împărăţiile, crăiile, 
domniile şi oraşele, mulţimea norodului, politiile, 
supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt cei ce 
călătoresc şi să află în nevoe. 

Vânturile cele mari ce umflă marea sunt nevoile 
cele ce ne supără totdeauna. 

Valurile ce luptă corabiia sunt nenorocirile carele 
se întâmplă în toate zilele. 

Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc 
ochii, tunetile ce înfricoşază toată inima vitează sunt 
întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, 
înfricoşările vrăjmaşilor, supărările, necazurile ce ne vin 
de la cei dinn afară, jafurile, robiile, dările cele grele şi 
nesuferite, carele le lasă Dumnezeu şi ne încungiură, 



686 Dosoftei, Opere 1, op. cit., p. 248-249. 



283 



pentru ca să cunoască credinţa noastră şi să ne vază 
răbdarea" 68 7. 

în acest fragment este cel mai bine ilustrat motivul 
lumii ca „vanitas vanitatum" (Eccl. 1, 2), ca deşertăciune a 
deşertăciunilor sau ca mare în furtună, în mijlocul căreia 
nimic nu poate fi stabil sau irevocabil, nimic nu are valoare 
imuabilă şi totul se află sub ameninţarea eroziunii şi a 
aneantizării. 

Aceste elemente discursive, haotice, care au intervenit 
ca un virus mortal în ordinea lumii, nu reprezintă însă un 
destin implacabil - aşa cum era sensul moirei 688 în antichitate 
- ci doar un mod prin care credinţa oamenilor este încercată, 
spre a afla „mijlocirea mântuirii" 68 9, după modelul Sf. 
Apostoli. 

Aceştia, „îndată ce au alergat şi îndată ce s-au rugat, 
îndată au luat şi ajutoriul" 6 9°, iar „Domnul [...] pre toţi i-au 
mântuit, pre toţi i-au păzit; n-au lăsat să piară niciunul în 
turburarea mării" 6 ^ 1 . 

Scopul pedagogic şi învăţătura morală spre care 
conduce oratorul ecleziastic este acela de a-şi aduce auditoriul 
creştin - pe care îl poartă pe apele când line, când viforoase 
ale cuvintelor sale - la conştientizarea faptului că 

„Dumnezeu iaste Tată de obşte al tuturor. Pre toţ 
ne iubeşte ca pre nişte adevăraţi fii ai Lui şi nu poate 
răbda milostivirea Lui cea iubitoare de oameni să ne 
aflăm pururea în ticăloşii şi în nevoi, ce numai aşteptă 
rugăciunea noastră; ia aminte să auză glasurile noastre; 
stă pururea cu urechile deşchise, pentru ca să ne 
asculte, îndată ce vom chiema numele Lui cel sfânt" 6 ^ 2 . 



68 7 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 158. 

688 Soarta, destinul. A se vedea: 

http : / / www.mihaigramatopol.ro / index. php?option= com_content 
&view=article8dd=62%3Amoira-simbolul-filosofic-al- 
destinului&catid=36%3Amithos&Itemid=78&limitstart=7. 

68 9 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 158. 
6 9° Idem, p. 157. 

6 9! Ibidem. 

6 9 2 Idem, p. 160. 



284 



Iar în a doua predică la Sfântul Dimitrie Antim spune, 
în mod sublim, că „Domnul nostru şi când doarme 
mântuiaşte" 6 93. 

Aceasta, poate, şi ca răspuns pentru cei care obişnuiau 
şi obişnuiesc să spună că Dumnezeu mai doarme câteodată şi 
nu vede ce se întâmplă pe pământ. 

însă nu numai oamenii înglodaţi în responsabilităţi 
sociale, administrative sau politice au de suferit de pe urma 
înăspririi acestui vifor al vieţii, ci şi Sfinţii trebuie să treacă 
prin /i/rfima torturilor şi a prigonirilor de tot felul, după cum 
ne relevă un alt fragment, tot alegoric, în care marea tulburată 
este semnul muceniciei, iar corabia simbolizează sufletul ce 
are la cârmă credinţa: 

„Iată stau şi mă minunez, cum putu fi aceasta, de 
s-au întâmplat astăzi să prăznuim 2 cutremuri de-o 
dată: unul ce s-au făcut în mare din depărtarea lui 
Dumnezeu, de draci, pentru ca să se îndrepteze puţina 
credinţă a ucenicilor, al doilea cutremur s-au făcut pre 
pământ, din sălbăticiia şi cruzimea inimilor lui 
Diocleţian şi Maximian, părechea dracului, pentru ca să 
se adevereze credinţa cea multă a Sfântului, marelui 
Mucenic Dimitrie, a căruia preznuim cinstita pomenire. 

Că atât cutremur au făcut şi atâtea valuri 
sălbatece au pornit asupra blagoslovitei corăbiei lui 
Dimitrie, cât siliia să între întru cele mai din lăuntru ale 
fericitului său suflet, să-1 cufunde, neştiind turbaţii 
aceia de oameni, ca nişte fiară sălbatece, cum că 
Dimitrie nu era corabie deşartă, ci avea catarg bun şi 
corăbiiar vrednic şi vetrile iscusite şi cârmaci foarte 
învăţat" 6 94. 

Şi după obiceiul său, Antim descifrează imediat 
alegoria: 

Catargul era cinstita Cruce, 



6 93 Idem, p. 178. 

6 94 Idem, p. 180-181. 



285 



întru carea să lăuda 
că iaste pururea tare şi nou 
şi poate să rabde 
vânturile Duhului Sfânt, întru inima lui. /.../ 

Iar corăbiiariul iaste ştiut de toţ 
cum că altul nu era 
numai însuş Hristos, 
foarte învăţat 
întru călătoriia cetăţii cei cereşti, 
căci de acolo iaste; 
şi moşiia Lui iaste ceriul /.../. 

Acesta însuş 
era întru adâncul 
sufletului lui Dimitrie lăcuitoriu 
şi când îl vedea 
puţin că să înfricoşa, 
îi zicea: 
„Dimitrie, tu eşti oaia Mea 
şi foarte bine te cunosc, 
că urmezi după Mine; 
nu te teme, 
că nu te va răpi nimeni din mâna Mea. 

Şi-ţ voiu da ţie viaţă vecinică 
şi acolo unde vor 
să pătrunză trupul tău cu suliţele, 
Eu sunt: 
loviturile tale le voiu primi Eu 
şi nu te voiu lăsa să aibi durori. 
Aleargă curând, 
că ai vreme bună. 

Eu am umplut 
vetrila credinţii tale cei curate, 
cu Duhul Mieu cel Sfânt. 
Dimitrie, fă-te părtaş morţii Mele, 
că te voiu face părtaş 



286 



şi învierii Mele; 
cu Duhul lui Dumnezeu 
petreci în paterni, 
pentru aceasta fîiul lui Dumnezeu eşti. 

Nu voiu lăsa să aibi 
duhul robiei spre frică, 

ci-ţi voiu da 
Duhul moştenirei fireşti, 
carele să mărturisească 
cum că eşti fiiul lui Dumnezeu şi, 
ca un fiiu al lui Dumnezeu, 
vei fi şi moştean Lui 
şi moştean împreună cu Mine, 
iubitul tău Hristos. 

Fiiul Mieu, Dimitrie, 
vezi Crucea? 
în inima ta am înfipt-o. 
Pre Crucea aceasta dormu somnul paternii, 
a morţii, 

carea au mijlocit viaţa a toatei lumi; 

ce m-au deşteptat 
mila Preaputernicului Dumnezeu, 
cu înviiarea, 
pentru multa dragoste 

ce am cătră tine 
şi cătră toată lumea. 

Furtunele aceştia 
şi cumplitele valurile 
voiu înceta 
şi pre tine te voiu răpi din mijlocul lor. 

Ce vino după Mine, 
că am întors cârma 
din partea cea slobodă a deşertăciunii, 
spre frumoseţile cele nemuritoare 
ale împărăţiei Mele. 



287 



Vino, prin moartea ta, 
în viaţa cea vecinică, 
să Mă vezi şi să te veseleşti" 6 95. 

Am vrut să redăm aproape integral acest text, pentru a 
nu corupe din mireasma şi frumuseţea lui originală, dar şi 
pentru că ne-am dat seama că, dacă am vrea să selectăm 
numai anumite părţi din acest tablou - poate încă şi mai 
impresionant decât cel pe care l-am analizat mai sus -, am 
altera profund sensul dramatic al excursului antimian. 

Alături de motivul alegoric al mării în furtună, care 
reprezintă - într-un veşmânt imagistic deosebit de sugestiv - 
represaliile pe care a trebuit să le îndure Sfinţii Mucenici de la 
împăraţii păgâni, întâlnim şi motivul corăbiei ca adăpost şi al 
navigării liniştite, în mod paradoxal, prin pătimire şi prin 
torturi. 

Acceptarea unei morţi deosebit de chinuitoare 
reprezintă navigarea în siguranţă, atunci când, în loc de 
catarg, se află Crucea şi, în loc de cârmaci, Hristos, Cel 
răstignit şi înviat, Care a trecut prin moarte şi are putere să 
facă să treacă prin furtuna morţii celei mai înfricoşătoare şi pe 
următorii Săi. 

Antim preferă ca, în locul relatării chinurilor prin care a 
trecut Sfântul Dimitrie, să capteze atenţia ascultătorilor printr- 
o alegorie impresionantă, care să fie tangenţială cu pericopa 
evanghelică a zilei, în intenţia - foarte probabilă -, de a 
constitui şi o interpretare originală a sa. 

Marea furtunoasă devine simbol pentru două lucruri 
complet antagonice: pentru lumea deşartă, cât şi pentru 
moartea martirică. 

în timp ce lumea presupune un aspect pozitiv prin 
însăşi fiinţarea sa şi unul negativ prin finalitatea sa în moarte 
(datorită consumării vitalităţii ei prin păcat şi autodistrugerii 
morale şi spirituale), lucrurile stau exact invers în ceea ce 
priveşte moartea-martiriu, pentru că ea este un lucru negativ 
în sine, dar conţine un aspect pozitiv, în ceea ce priveşte 
finalitatea sa în viaţă, în viaţa veşnică. 



6 95ldem, p. 181-182. 



288 



Am putea spune că, în amândouă cazurile, marea 
tulburată este, de fapt simbolul morţii, al ispitei, al tentaţiei 
corupătoare sau al probei de credinţă prin care trebuie să 
treacă atât cel ce se află în lume, cât şi cel de pe pragul morţii. 

Comparaţia sufletului cu o corabie ţine de o 
simbolistică creştină foarte veche. Ea este o extensie a unui 
topos primordial ce priveşte Biserica în calitatea ei de Trup al 
lui Hristos şi corabie a mântuirii. Astfel a fost închipuită în 
Vechiul Testament de corabia Sfântului Noe. 

Şi Antim vorbeşte - după cum am citat deja, puţin mai 
sus - de venirea lui Noe celui adevărat, Iisus Hristos, carele 
ne-au mântuit cu corabiia trupului Său, de potopul păcatului 
celui strămoşesc. 

Corabia Bisericii îi face pe credincioşi să traverseze cu 
bine marea vieţii cea tulburată, aducându-i la ţărmul 
împărăţiei Cereşti, la „liniştea dumnezeeştii fericiri" 6 ? 6 , fiind 
condusă de Hristos, „Cap ce iaste al Bisericii" 6 97. 

Acest topos străvechi - sau la fel de vechi ca şi 
creştinismul - este adeverit şi de arhitectura bisericilor 
construite în formă de navă şi avându-L pictat pe cupola 
principală - pe catargul Crucii, cum ar zice Antim, adică pe 
axul central - pe Hristos Pantocrator. 

Imaginile la care a recurs autorul au însă un deosebit 
farmec artistic şi literar, încât putem vorbi de o adevărată 
poezie teologică, în expresiile sale 6 ? 8 . 



6 9 6 Idem, p. 191. 
6 97ldem, p. 31. 

6 9 8 Este interesant de observat afirmaţia unor mari reprezentanţi ai 
umanismului timpuriu în Occident: „Petrarca susţinea în scrisoarea către 
fratele Gherardo (Fam. X, 4 din 2 decembrie 1348 sau 1349) că teologia nu 
este decât poezie al cărui subiect e Dumnezeu (parum abest quim dicam 
theologiam poeticam esse de Deo [*puţin lipseşte să spun că teologia este 
poezie despre Dumnezeu]); iar Sfânta Scriptură ar fi tocmai evidenta 
manifestare a acestei poetica de Deo. Şi pentru Boccacio Sfânta Scriptură 
este poezie, poezie sub care se ascunde o semnificaţie profundă, de origine 
divină", cf. Agostino Pertusi, Cultura bizantină şi primul umanism italian, 
în *** Literatura Bizanţului. Studii, op. cit., p. 351-352. 

înainte însă de apariţia curentului umanist şi renascentist în 
Europa Occidentală, teologia ortodoxă remarcase de mult adânca poezie a 
textelor sfinte. 

A se vedea despre Francesco Petrarca: 



289 



Antim concentrează chiar destul de multe învăţături 
dogmatico-morale în poezia absolut superbă a alegoriei sale. 

Chiar şi puţine cuvinte ce pot părea metaforice, de 
genul Pre Crucea aceasta dormu somnul petemii, a morţii, 
carea au mijlocit viaţa a toatei lumi, au semnificaţii extrem de 
profunde. 

Dacă privim cu atenţie chiar şi numai această 
formulare: somnul paternii, sublimă prin expresivitate şi 
dramatism, putem dezvolta mai multe teorii, făcând să 
ţâşnească, de aici, nebănuite sensuri şi potenţialităţi sugestive. 

La prima vedere, ne vine în minte analogia pe care o fac 
Părinţii Bisericii între somnul pe care Dumnezeu 1-a indus 
primului om, pentru a o crea pe femeie din coasta sa şi somnul 
pe Cruce al lui Hristos. 

în timpul celui din urmă s-a născut, din coasta Lui 
împunsă, însăşi Biserica. 

Antim ar fi putut avea în vedere această hermeneutică 
biblică atunci când a numit răstignirea şi moartea lui Hristos: 
somnul paternii. 

Pe de altă parte, autorul însuşi ne-a oferit, puţin mai 
devreme, un alt fir de interpretare, când a spus că Domnul 
nostru şi când doarme mântuiaşte. 

Putem, deci, înţelege sintagma de mai sus, şi astfel: 
Dumnezeu nu doarme pe Cruce, dar în ochii lumii, El 
„doarme" - adică e mort -, după cum şi Sf. Apostoli îl vedeau 
dormind în corabie, în timpul furtunii pe mare. 

El doarme din două motive: pentru că a murit cu trupul 
pe cruce, şi, pentru că, din dorinţa de a pătimi moartea carea 
au mijlocit viaţa a toatei lumi, numeşte moartea aceasta 
chinuitoare somn, adică odihnă. 

Dumnezeu Se odihneşte murind (ca om), adică 
mântuind lumea. Chiar dacă, după trup şi ca om, doarme în 
corabie alături de ucenici, iar pe cruce este mort, totuşi, ca 
Dumnezeu, mântuieşte chiar şi dormind. Sau, altfel spus, 
adevărul este că în acelaşi timp doarme şi veghează şi fiind 
mort, înviază pe cei morţi. 

Antim concentrează toate acestea într-o singură 
sintagmă metaforică - aş spune, după modelul imnelor 



http://ro.wikipedia.org/wiki/Francesco_Petrarca. 



290 



bisericeşti care pot să restrângă în puţine cuvinte poetice o 
enormă teologie. 

Vetrila 6 ^ credinţii care este umflată de Duhul Sfânt 
este iarăşi o expresie poetică ce încrustează sensuri mistice şi 
bogate potenţialităţi de interpretare, într-o metaforă care este, 
chiar şi pentru neiniţiaţi, impresionantă prin forţa imagistică, 
prin capacitatea de plasticizare a abstractului, a inefabilului. 

înaintea lui Eminescu şi a lui Blaga, Antim a avut, în 
literatura noastră, poate cea mai mare putere de concretizare 
a abstractului, dar şi o mare forţă de abstractizare şi de 
concentrare a ideilor în metafore şi imagini sublime. 

Valurile sălbatece şi cumplitele valurile morţii nu 
reuşesc să scufunde sufletul care nu este corabie deşartă 
(pentru că îl are în ea pe Hristos, precum corabia ucenicilor 
Lui) şi care a schimbat direcţia de mers din partea cea slobodă 
a deşertăciunii, adică de la acest vanitas vanitatum care este 
lumea, navigând către frumoseţile cele nemuritoare. 

Motivul corăbiei, care este Biserica ce navighează către 
limanul mântuirii, este prezent încă din primele secole ale 
creştinismului. 

El se regăseşte în Constituţiile Apostolice? 00 , precum şi 
la autori din secolul II precum Sf. Ipolit al Romei? 01 , Sf. 
Clement Alexandrinul? 02 , Tertulian7°3 sau Sf. Iustin Martirul şi 
Filosoful? !, la unii întâlnindu-se şi simbolul catargului sau al 
arcei reprezentând crucea Domnului?^. 



699 Pânza corăbiei. 
7°° Ase vedea: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Apostolic_Constitutions. 

7 01 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hippolytus_of_Rome. 

7° 2 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Clement_of_Alexandria. 

7°3 Idem: http://www.tertullian.org/. 

7°4 Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Iustin_Martirul. 

7°5 Sfântul Ipolit al Romei spune în Tratatul asupra Antihristului: 
„Marea este lumea. Biserica, aidoma unei corăbii scuturate de valuri, dar 
nescufundată. Ea are într-adevăr cu ea un cârmaci experimentat, pe 
Hristos. Ea are în mijlocul ei trofeul învingătorului asupra morţii, ca şi cum 
ar duce cu sine crucea lui Hristos. [...] Parâmele ce leagă antena de vârful 
catargului sunt ca cetele profeţilor, martirilor şi apostolilor care se 
odihnesc în împărăţia lui Hristos", cf. Jean Danielou, Simbolurile creştine 
primitive, traducere în limba română de Anca Opric şi Eugenia Arjoca 
Ieremia, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998, p. 58. 



291 



Antim Ivireanul avea o bogată literatură creştină şi 
bizantină pe care nu putea să o ignore. Originalitatea lui 
constă în sensul acordat interpretării şi în stilul propriu al 
comentariilor, în expresivitatea şi frumuseţea limbajului creat 
de către el. 

într-un Cuvânt de învăţătură asupra omului mort, 
Antim exprimă ceva asemănător cu ceea ce a afirmat în 

„în Predici [ale Sf. Clement Alexandrinul] şi-n Constituţii [...] se va 
remarca îndeosebi că spaţiul de deasupra antenei este considerat ca 
âvâiTauaug «locul de odihnă», în timp ce scara (KX'i\iaQ ridicată până la 
antenă constituie un simbol al crucii ce permite credincioşilor să se înalţe la 
ceruri. 

Astfel, diferitele etaje ale catargelor reprezintă un fel de scară 
cosmică. Aşa cum a remarcat Dolger, imaginea lui Hipolit evocă scara care 
conduce în Rai din Actele Martirice ale Sf. Perpetua, 4, şi de asemenea, 
mhcanh,, a lui Ignaţiu din Antiohia (Epistula ad Ephesios, IX, 1), care se 
ridică spre înălţimi şi care este crucea", cf. Idem, p. 59. 

De asemenea, „în Prima Apologie, Iustin enumeră un anumit 
număr de simboluri ale crucii. Printre ele [...] catargul pe corabie: «Nu se 
poate despica marea dacă acest trofeu care se numeşte pânze (i;stion) nu se 
înalţă intact pe corabie » (I Apologia, LV, 3). [...] 

Iustin cunoaşte şi el un simbolism al Arcei lui Noe ca simbol al 
salvării. El se dezvoltă într-un pasaj remarcabil din Dialogul cu Tryfon: 
«Dreptul Noe împreună cu alţi oameni ai Potopului, adică soţia sa, cei trei 
fii ai săi şi soţiile fiilor săi formau numărul opt şi ofereau simbolul celei de- 
a opta zile, în care Hristos a înviat din morţi. 

Or Hristos, primul născut al oricărei creaturi, a devenit, într-un 
sens nou, conducătorul unei alte rase, al aceleia care a fost regenerată prin 
El, prin apă, credinţă şi prin lemnul ce conţinea misterele crucii, la fel cum 
Noe a fost salvat de lemnul arcei sale, dus de ape împreună cu toţi ai săi» 
(CXXXVIII, 1-2)", cf. Idem, p. 63-64. 

Tertulian scria: „în rest, barca prefigura Biserica, care, pe marea 
lumii, este scuturată de valurile persecuţiilor şi ispitelor, în timp ce Domnul 
în răbdarea Sa pare să doarmă până-n ultima clipă când, trezit de 
rugăciunea Sfinţilor, stăpâneşte lumea şi redă pacea alor Săi", cf. Idem, p. 
65. 

Tertulian este cel care, în De idolatria, a afirmat: Quod in arca non 
fuit in Ecclesia non sit, ceea ce Sf. Ciprian al Cartaginei va exprima altfel: 
«Nu există mântuire în afara Bisericii», cf. Ibidem. 

Jean Danielou ne mai spune că „printre simbolurile descoperite în 
osuarele iudeo-creştine arhaice se află [...] şi corabia. Şi această corabie 
este, întocmai cum ne aşteptăm, cu antena care taie catargul şi-i dă forma 
unei cruci", cf. Idem, p. 63. 

Despre Jean Danielou a se vedea: 

http : / / en.wikipedia.org/ wiki/ Jean_Dani%C3%A9lou. 



292 



predica la Sf. Dimitrie, în legătură cu moartea grabnică a 
omului 

„ce s-au născut în baia Sfântului Botez, ce au supt 
laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii 
dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu puterea 
cinstitelor Taini...? 06 şi despre care afirmă că n-au 
murit, ci doarme; [...] de vreme ce credinciosul nu 
moare, iaste lucru adevărat că sfârşitul lui nu iaste 
moarte, ce [ci] adormire"7°7. 

Şi iarăşi folosindu-se de aceeaşi alegorie a mării 
tulburate, scrie poefu/ Antim: 

„că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, 
pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, 
decât acela ce cu mare linişte, făr' de vânt, călătoreşte, 
aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vreme, de moarte 
grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri"7° 8 . 

Existenţa umană capătă din nou dimensiunea 
dramatică a nesiguranţei perpetue ce însoţeşte traversarea 
unei mări. 

Iar călătoria rapidă spre ţărmul odihnei apare ca o 
soluţie salvatoare şi fericită, cu atât mai mult cu cât acest ţărm 
de vis este 

împărăţiia lui Hristos, 
care este nevăzută 
şi neprecepută, 
iaste vecinică şi nemutată, 
iaste nebiruită şi făr' de moarte, 
iaste cerească şi sufletească, 
iar nu pământească şi trupească... 7°9. 



7° 6 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 189. 
7°7 Ibidem. 

708 Idem, p. 191. 

709 Idem, p. 183. 



293 



Cel ce se mută acolo 

îşi deşchide mai vârtos uşa ceriului, 
a luminii cei adevărate? 10 
şi întru strălucirile luminii cei neapropiiate 
vede, în toate zilele, 
şi pre părinţi şi pre fii 
şi verice alt au avut dorit în lume? 11 . 

El poate privi atât spre Dumnezeu - în a Cărui lumină 
locuieşte -, cât şi spre pământ, unde se mai află cei iubiţi. 

Este un alt fel de moarte creştinească - alături de cea 
martirică, pe care am văzut-o mai înainte - dar care are 
aceeaşi finalitate, printr-o dulce adormire ? 12 . 

Sfârşind această paranteză şi întorcându-ne la predica 
din ziua Sfântului Dimitrie, Antim încheie acest excurs în 
tonul aceleiaşi alegorii ce presupune imagini marine, dar 
înălţându-1 în simfonia unei rugăciuni pornite ca o revărsare a 
inimii sale adânci: 

Drept aceia şi noi, 
smeriţii robii tăi, 
Mare Mucenice Dimitrie, 
te rugăm, 
de vreme ce 
într-atâta cinste te-a învrednicit Dumnezeu, 
ca să te faci fiiul Lui, 
şi sfânta Lui dreaptă 
să te ia şi să te sue întru împărăţiia Lui, 

ca să te răsfeţ cu fericiţii îngeri, 
cuvântul tău şi rugăciunea ta poate mult. 

Drept aceia 
adu-ţi aminte şi de noi, 



7 10 Idem, p. 189. 
7" Ibidem. 
7 12 Ibidem. 



294 



carii ne turburăm 
în furtuna cea mare a vrăjmaşilor 
şi în valurile deşertăciunilor celor lumeşti 
şi de doarme Dumnezeu, 
adecă de se face ca cela ce doarme, 
şi nu va vrea să ne asculte, 
tu ai multă îndrăzneală 
ce-L deşteaptă 
şi te roagă Lui, 
tu, cel vrednic, 
pentru noi, cei nevrednici; 
tu, cel iubit a lui Dumnezeu, 
pentru noi, cei urâţi, 
pentru neascultarea 
şi nesupunerea poruncilor Lui; 
tu, cel desăvârşit 
priiaten al lui Dumnezeu, 
pentru noi, vrăjmaşii, pentru păcat. 



Să înceteze furtuna 
şi să alineze valurile, 
că iaste dator să facă voia ta. 



Şi fă această osteneală 
ca să ne aduni în corabiia ta, 
cea blagoslovită, 
când va răspunde 
Preamilostivul Stăpân 
să stăm de faţă, 
în zioa cea dulce a răsplătirii, 
ca dinpreună să binecuvântăm 
prealăudat numele Tatălui 
şi al Fiiului 
şi al Sfântului Duh, 
în veci. Amin7!3. 



După cum uşor se poate observa, şi acest text este foarte 
mult predispus la aşezarea în versuri, o însemnată parte din 



7 1 3ldem, p. 182. 



295 



opera sa oratorică se pretează la a fi imnificată, la a fi citită ca 
un imn. 

Din nou, furtuna cea mare a vrăjmaşilor şi valurile 
deşertăciunilor celor lumeşti sunt metafore duhovniceşti 
pentru ispitele care îl înconjoară pe om pe calea vieţii 
pământeşti. 

într-o altă rugăciune, către Prea Sfânta Fecioară, Antim 
o numeşte „Fecioară prealăudată, nădejdia celor păcătoşi şi 
liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor.. ."714. 

Dar aceasta nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin, 
pentru că în rugăciunile ortodoxe se face adesea aluzie la 
„întreitele valuri ale păcatelor", iar într-o binecunoscută 
cântare de la slujba de înmormântare, se spune: 

„Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul 
ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către 
Tine.. ."715. 

Pornind tocmai de la interpretarea alegorică a minunii 
pe care a făcut-o Hristos, potolind furtuna pe mare, dar şi a 
potopului consemnat în Vechiul Testament, acest topos creştin 
al lumii ispititoare şi al vieţii încărcate de suferinţă, ca o mare 
în furtună sau ca o revărsare sălbatică de valuri, este la fel de 
vechi ca şi creştinismul. 

El este însoţit de imaginea corăbiei care este Trupul lui 
Hristos, adică Biserica, ce poartă în sine pe cei mântuiţi. 

Primele criptograme creştine redau această imagine, 
alături de simbolul mesianic al peştelui - l^Gug. 

Revenind la imaginea Bisericii ca o corabie a mântuirii, 
amintim cu această ocazie încă o simbolistică a mării învăluite 
de uragan, utilizată cu scopul de a ilustra dezordinea provocată 
de erezii: 

„Să tulbura liniştea cea besericească de 
dobitoceasca pornirea eresului arianesc şi pravoslaviia 
credinţii să lupta de valurile necredinţii. Şi la atâta 
nevoe au strălucit steoa cea luminoasă, blagocestivul 



7!4 Idem, p. 21. 

7!5 Molitfelnic, ediţia a V-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 206. 



296 



Constandin. Şi adunând la Nichea săborul cel lăudat, au 
potolit turburarea Besericii"? 16 . 

Iar lumea (umanitatea) ca o mare tulburată de patimi 
apare şi în expresia: 

„ne turburăm pururea, pentru fieştece, ca valurile 
mării când le suflă vântul"? 1 ?, 

sugerând aceeaşi nelinişte şi instabilitate de care vorbeam 
puţin mai devreme. 

Antim afirmă citând versete din Psaltire: 

„în mare se face cutremurul, pentru ca să 
cunoască toţi că „a Lui iaste marea şi El aufăcut-o pre 
dânsa. Şi uscatul mâinile Lui l-au zidit" [Ps. 94, 5]. 

Şi încăş, să nu gândească lumea cum că numai 
pre pământ să ocoleşte puteria lui Hristos Dumnezeul 
nostru, ce în toată zidirea, neocolit lucrează puterea Lui, 
ca a unui Stăpân: „Tu stăpâneşti puteria mării şi 
turburarea valurilor ei Tu o îmblânzeşti" [Ps. 88, 

10]"7i8. 

Acest din urmă verset biblic se referă însă atât la mare 
propriu-zis, cât şi la umanitate, la mândria şi orgoliul uman, 
după cum se poate înţelege din contextul mai larg al psalmului 
respectiv. 

După cum am văzut, marea tulburată este, în marea 
majoritate a situaţiilor, o metaforă alegorică pentru lumea 
nestatornică, pentru viaţa nesigură, pentru patimile sau pentru 
durerile vieţii, cât şi pentru suferinţa morţii. 

Dar poate fi şi o alegorie pentru chinurile veşnice ale 
iadului sau pentru activitatea demonică. 

Faptul că marea este o creaţie a lui Dumnezeu nu vine 
în conflict cu felul în care tulburarea ei este uneori provocată 
de demoni, aşa cum explică Antim iscarea furtunii pe mare - 



7 16 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 116. 

717 Idem, p. 80. 
7 1 » Idem, p. 177. 



297 



sugerând că „furtunile" care însoţesc destinul uman au aceeaşi 
sursă nefastă: 

„Oare pentru ce să certe Hristos stihiile cele 
neînsufleţite şi nesimţitoare: marea şi vântul? Nu 
socotesc să fi certat Hristos stihiile, ci pre dracii aceia 
carii din depărtarea lui Dumnezeu lucrează unile ca 
aceştia, spre ispita noastră. Şi de pe ce mă încredinţez 
cum să fie aşa? 

De pe cuvintele evanghelistului Marco, că au zis 
vântului: taci, cuvânt care era obicinuit Hristos să-1 zică 
la draci, precum au zis în Capernaum la omul cel ce 
avea duh necurat şi la omul ce au adus pre fiiu-său şi 
avea duh mut şi surd, precum spune Mathei că tot cu 
acel cuvânt: taci, au certat vânturile şi marea'^. 

Marea este atât de des personificată, deoarece are 
nenumărate semnificaţii alegorice, presupunând o simbolistică 
deosebit de variată. Şi, mai ales, o simbolistică „umană", legată 
de paralelismul care se face între elementul marin - 
caracterizat prin instabilitate şi climat intempestiv - şi sufletul 
omenesc sau universul uman, în general. 

Mai mulţi exegeţi ai operei antimiene sunt de părere că 
pasiunea pe care o dovedeşte autorul pentru acest adevărat 
complex semantic şi imagistic marin are în sine şi o motivaţie 
intimă mai profundă. 

Ei se referă la o componentă autobiografică, 
reprezentată de o posibilă reminiscenţă psihologică a 
presupuselor călătorii pe mare, pe care el le-ar fi făcut, pe când 
era purtat în robie sau, poate, în alte condiţii. 

Nu excludem această ipoteză, dar - în virtutea a ceea ce 
am încercat să demonstrăm mai sus, subliniind vechimea 
impresionantă a acestui topos marin şi rezistenţa sa până în 
literatura modernă - considerăm că, indiferent dacă Antim a 
făcut aceste călătorii sau nu şi indiferent dacă a trecut sau nu 
prin astfel de furtuni devastatoare, mitropolitul nostru era 
capabil de expunerea artistică a unor astfel de peisaje. 



Idem, p. 179-180. 



298 



El nu avea nevoie, în mod neapărat, de o experienţă 
personală care să îl inspire în descrierea acestui fenomen 
natural. 

Avea în urma sa o enormă tradiţie ortodox-bizantină, al 
cărei punct de plecare este chiar din primele veacuri creştine - 
dacă nu cu mult mai devreme, din perioada 
veterotestamentară - care asociază viaţa omului pe pământ cu 
o călătorie printr-o mare vijelioasă, al cărei singur ţărm şi 
liman este împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu, viaţa 
veşnică. 

Deoarece nu este scopul nostru în lucrarea de faţă, nu 
insistăm în a mai prezenta exemple în acest sens, dar ele sunt 
fără de număr, în toate cărţile de cult şi în literatura ortodoxă. 

Un atare topos creştin putea fi cu uşurinţă impropriat şi 
dezvoltat în mod poetic de autor, servind aceloraşi ţeluri 
religioase ale ierarhului. 

Neagoe Basarab echivala marea cu lumea aceasta: 

„Că astăţi, feţii mei, vă despărţiţi de mine şi săriţi 
de la inima mea ca o scântee când sae pre faţa apei 
[mării], în adâncurile cele întunecate şi în valurile cele 
cumplte. Şi astăzi toate valurile mării s-au ponit asupra 
voastră [...]. Că Domnul Dumnezeul şi Stăpânul nostru 
Iisus Hristos iaste bun şi îndurător şi milostiv şi cu mila 
Sa va îmblânzi toate valurile mării, care sunt rădicate 
asupra voastră"? 20 . 

Varlaam avea aceeaşi concepţie ca şi Neagoe şi, ca mai 
târziu, Antim, scriind că: 

Marea iaste această 
lume cu valuri multe. 
Că această lume 
cu adevărat să închipuiaşte mârei, 
că marea pururea 
iaste cu frică şi cu trudă, 
fârâ pace şi fârâ credinţă: 
unde-i moarte, 



7 20 învăţăturile lui Neagoe Basarab..., op. cit., p. 336-337. 



299 



acolo arată viiaţâ; 
când dâ dulceaţă, 
atunce amârăşte. 

Pururea 
iaste prinsa [în ea] schimbare 
şi furtuni de scrâbe 
şi valuri de lăcomii 
şi necurâţii? 21 . /.../ 

Călătoria noastră 
în castă lume 
iaste foarte sărguitoare, 
ca o apă rrepede ce cură. 

Aşe şi noi curăm 
şi ne apropiem de moarte, 
şi dzilele noastre trec 
ca o umbră de nuâr fără de ploae. 

Ca corabiea pre mare 
ce o bate vântul spre margine, 
ca o piatră din deal la vale 
cănd să răntunâ 
şi nu să poate opri, 
aşa merge de tare 
şi viiaţa noastră cătrâ moarte. /.../ 

Călătoreşti în ceastâ lume 
cum ai înota 
pre o mare cu valuri 
şi cu vânturi rele, 
unde sămt în toate dzile 
furtuni de scărbe. 

De o parte bat valurile boalelor 

şi a neputinţelor, 
de altă parte valurile năpâştilor 
şi a sărăciilor, 

7 21 Varlaam, Cazania, op. cit., p. 156-157. 



300 



de altă parte valurile nevoilor 
ş'a greutăţilor celor mai mari 722. 



Şi tot el numeşte Iadul „marea cea de foc"7 2 3 şi „matca 
focului de veci"? 2 *, în timp ce omul, 

„deca trece luciul mărei aceştiia, atunci să 
izbăveşte de toatâ usteninţa şi de toatâ frica. Cu bunâ 
nădejde să odihneşte deciea, fărâ de nice o trudă, 
veselindu-se purure întru împărăţiia ace de sus... "725. 

în acelaşi sens, în poemul Viiaţa lumii al lui Miron 
Costin, de patru ori apare identitatea între deşertăciunea lumii 
acesteia şi spuma mării: 

Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu/ Ce e în lume 
să nu aibă nume muritoriu? /.../; Nu-i nimic să stea în veci, 
toate trece lumea,/ Toate-s nestătătoare, toate-s nişte 
spume./.../; Pre toţi [împăraţii] i-au stinsu cu vreme, ca pre 
nişte spume. /.../; Ia aminte, dară, o, oame, cine eşti pe lume/ 
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume? 26 . 

Iar în predoslovia la Letopiseţul Ţârei Moldovei, acelaşi 
autor mărturisea că 

„la acestu fel de scrisoare gându slobod şi fără 
valuri trebueşte"7 2 7. 

în această notaţie în care este evidentă sinonimia 
metaforică dintre valuri şi „cumplite aceste vremi "7 28 , p e care 
era nevoit să le trăiască. 

Şi iarăşi, în aceeaşi carte, se adresează cititorului cu 
aceste cuvinte: 



722 Idem, p. 334-335- 

723 idem, p. 158. 

724 Ibidem. 

725 Ibidem. 

726 Miron Costin, Opere, op. cit., voi. I: p. 115, 116, 117 şi voi. II: p. 

119. 

727 idem, voi. I, p. 4. 

728 Ibidem. 



301 



„Crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi 
cumplitelor vremi. .."7 2 9. 

Iar peisajul marin al lui Antim se aseamănă, după cum 
s-a remarcat, cu 

„felul în care contemplă Costin priveliştea 
convulsivă a lumii"73o. 

Alături de Antim, Varlaam şi Costin, un mare poet al 
peisajelor marine, interpretate în acelaşi mod simbolic şi cu 
aceleaşi semnificaţii, este şi Dimitrie Cantemir. 

în romanul său alegoric, terminat în 1705 (dar publicat 
abia în 1889), am aflat mai multe fragmente ilustrative ale 
acestui topos. 

Un prim tablou se apropie foarte mult, ca demers 
stilistic şi psihologic, de realizarea lui Antim: 

„Aşedară, dulful cu corăbiieriul vorovind şi încă 
cuvântul bine nesfârşind, vântul crivăţului dimpotrivă 
căii corăbiii a sufla, marea a să înfla şi valurile ca munţii 
a să râdica începură (căci şi timpul iernii, când soarele 
din tropicul Himerinos spre tropicul Therinos să 
întoarce era). 

Corăbiierii, volbura carea asupră le vine şi 
primejdiia carea în cap li să pune, vădzind, unii funele 
întindea, alţii vetrilile strângea (ce groaza morţi mintea 
uluieşte şi primejdiia fără de veste toate simţirile 
amurţeşte). 

De care şi bieţii corăbiieri cuprindzindu-să, unii 
la adânc, alţii la margine mântuinţa arăta. [...] Holbura 
corabiia a învârtiji şi valurile pe deasupra a o năbuşi 
începură, şi aşe, în mica ceasului, vântul cel de dulf 
sămănat din pufnet vivor şi din stropitură gârle 
înlăuntrul şi pe deasupra vasului izvorâră, carea, cu 



729 idem, p. 167. 

730 Eugen Negriei, Expresivitatea involuntară, Ed. Universalia, 
Bucureşti, 2000, p. 51. 



302 



undele fierbând şi amestecându-să, din faţa apii în 
fundul mării să muta'^i. 

Remarcăm, de asemenea, şi un alt fragment ieroglific, 
impregnat (ca şi antecedentul) de un lirism irepresibil: 

Că duhurile muritorilor 

asemenea sunt 
vânturilor clătitului aer, 
carile şi plăcut, şi împotrivă 
a sufla pot. 

Inimile corăbii 
pre nestătătoare lucrurile tâmplărilor 
ca pe umerile mărilor 
plutesc, 
sfârşitul lucrurilor liman, 
intrarea la liman, 
aflarea lineştii 
şi scăparea din furtună ieste 732. 



Acest fragment plin de poezie îl vom reproduce în 
întregime mai jos, când va fi vorba de Istoria ieroglifică. 

Divanul lui Cantemir ne înfăţişează, în mai multe 
ocazii, aceeaşi imagine ca şi Varlaam, a lumii ca o mare pe care 
omul călătoreşte şi se află permanent în primejdie: 

„Şi ca cum cu vasul pre mare, aşe în primejdie cu 
sufletul în trup eşti, că dzice Eclisiiasticul: „Carii vâslesc 
pre mare povestesc primejdiile ez"(gl. 43, sh. 28). 

Şi Apostolul dzice: „Cu cât mai mult suntem în 
trup, ne înstreinăm de la Domnul" (Corinth, Cartea 2 
glav.5, sh. 6)"733. 



73iDimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 158-159. 

732 Idem, p. 369-370. 

733 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 78. 



303 



Tradiţia limbii româneşti curgătoare şi frumoasă, aşa 
cum a mlădiat-o Antim, o vor continua epoiscopii şi marii 
cărturari râmniceni: Chesarie, Grigore, Naum... 

Pentru că suntem la tema mării, ne oprim la un mic 
exemplu din prefaţa Mineiului pe ianuarie, a lui Chesarie: 

„Acum iarăşi o suflare de vânt cu linişte, o 
prefacere a dreptei Celui Preaînalt au adus curgerea 
oblăduirii ţării la matca sa, au oprit vânturile, au potolit 
valurile, care strâmba cârma oblăduirii, şi nelăsând 
corabia să ajungă la liman, în multe rânduri o cufunda 
şi o spărgea, de-abia scăpând cu trupul cârmuitoriul. 
Ţara Rumânească s-au asemănat acum cu pasărea ce să 
numeşte Finix..."734. 

întorcându-ne la subiectul nostru, observăm că din 
literatura bisericească acest topos marin a trecut şi în 
literatura cultă. îl întâlnim în poezia preromantică şi 
romantică. 

Paul Cornea?35 remarca prezenţa acestui motiv la o serie 
de poeţi precum Ienăchiţă Văcărescu736 j Costache Conachi^ 
Nicolae Dimacm^s, Iancu Văcărescu739 j Gheorghe Asachi?* , 
Zilot Românul74i. 

Şi tot Paul Cornea observa foarte corect şi faptul că 
semnificaţiile toposului acvatic din literatura română nu 
corespund celor din literatura apuseană. 

Comentând o poezie a lui Vasile Cârlova74 2 , Eugen 
Simion743 aprecia că 

734 Cf. Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul 
XVIII, op. cit., p. 184. 

735 Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Ed. Cartea 
românească, Bucureşti, 2008, p. 110-117. 

Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Cornea. 

736 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ienăchiţă_Văcărescu. 

737 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Costache_Conachi. 

738 Idem: http://ro.wikisource.Org/wiki/Autor:Nicolae_Dimachi. 

739 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iancu_Văcărescu. 

740 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Asachi. 

741 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zilot_Rom%C3%A2nul. 

742 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_C%C3%A2rlova. 



304 



„luntrea bătută de furtuni este o imagine curentă 
în poezia timpului"744. 

în poemul enunţat de criticul nostru, înserarea^, 
poetul accede din spaţiul real, din astă tristă vale (echivalent 
cu „valea plângerii"), paradigmă a lumii ameninţate de 
înnoptare, către dimensiunea ei surprinsă metaforic ca o mare 
în furtună, în care luntrea sufletului omenesc se simte 
pierdută: 

întocmai ca o luntre ce, slobodă,/ Nu poate defurtune 
a mai găsi pământ. 

într-un mod asemănător, Grigore Alexandrescu746 
exprima, în poemul Candela^w, faptul că 

„Dumnezeu este limanul ultim, ţărmul spre care 
se îndreaptă corăbierul [...] când marea este 
primejdioasă"^; 

Voi alerga la Tine în dureri şi necazuri,/ De oameni şi 
de soartă când voi fi apăsat;/ Astfel corăbierul, când marea 
e-n talazuri,/ Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat 749. 

Gheorghe Asachi vorbeşte despre al vieţei ocean (în 
poemele La patrie75° şi La moartea părintelui meu^y^. 



743 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Simion. 

744 Cf. Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile 
poeziei române, postfaţa de Valeriu Cristea, ediţia a Il-a, Ed. Eminescu, 
Bucureşti, 1995, p. 47. 

745 Găsiţi aici întregul poem: 
http://ro.wikisource.org/wiki/rnserarea. 

746 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu. 

747 întregul poem: http://ro.wikisource.org/wiki/Candela. 

748 Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, op. cit., p. 94. 

749 Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, Ed. Minerva, Bucureşti, 

1985. 

750 A se vedea: http:/ /ro.wikisource.org/wiki/La_patrie. 

751 Idem: 

http://ro.wikisource.org/wiki/La_moartea_p%C4%83rintelui_me 



u. 



305 



Un alt poet care mizează foarte mult pe simbolul marin 
şi pe feeria acvatică este Bolintineanu753. 

Pentru el, O mare turburată [e] ca omul pe pământ 
(Elegie^) sau Goniţi din mare-n mare, ferice cel ce-atinge/ 
La port când ale vieţii amari patimi le-nvinge (Virtutea). 

Existenţa umană este ca o corabie fragilă: 

Spre ţărmul ce seperde în noapte şi în ceaţă/ Curând o 
să atingă al vieţii-mi vas fragil (Scopul omuluPss); Aici s- 
opreşte vasul, dezbarcă pasagerii;/ El ne recheamă viaţa - 
imagine-a durerii,/ Ce-n calea-i înflorită ici, colo când şi 
când/ Depune călătorii pe câte un mormânt (Conrad). 

La fel este şi ţara: Aruncă [Doamne] o cătare asupra 
ţării mele;/ Ea este ca o barcă pe un ocean plutind/ Când 
geme uraganul în noaptea fără stele,/ Ce încă o suflare ş-o 
vom vedea perind (Invocaţie75^)757. 

Heliade aprecia şi el, în mod similar, că, pentru poet, Ţi- 
e viforoasă calea, o mare de talazuri!/ Şi-ntr-însa ai să- 
ntâmpini ispite, piedici mii:/ Dar ai de călăuză pe Domnul în 
necazuri,/ Ce morţii înviază şi judecă pe vii (La un poet 
exilat758)759. 

în poemul Pe malul mărev b0 (din ciclul Suvenire), 
Vasile Alecsandri? 61 dezvoltă, comparativ cu starea sa 
interioară, sufletească, un tablou spectaculos al mării în 



752 Gheorghe Asachi, Opere, ed. critică şi prefaţă de N. A. Ursu, voi. 
I (versuri şi teatru), Ed. Minerva, Bucureşti, 1973. 

753 Dimitrie Bolintineanu: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Bolintineanu. 

754 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Elegie_%28Bolintineanu%29. 

755 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Scopul_omului. 

756 idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Invoca%C5%A3ie. 

757 Dimitrie Bolintineanu, Opere III. Poezii, ediţie îngrijită, note şi 
comentarii de Teodor Vârgolici, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982 şi Poezii 
alese, ed. Minerva, 1984. 

758 Ase vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/La_un_poet_exilat. 

759 1. Heliade Rădulescu, Poezii. Proză, Ed. Minerva, Bucureşti, 

1977. 

7 60 A se vedea: http://www.cerculpoetilor.net/Pe-malul- 
marei_Vasile-Alecsandri.html. 

7 61 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri. 



306 



furtună, din care remarcăm faptul că elementul peisagistic este 
valorificat numai ca un corelativ al celui spiritual. 

în ultimele două strofe ale poeziei, apare aceeaşi 
imagistică marină, aidoma celei medievale şi în consonanţă cu 
secvenţele poetice despre care am amintit anterior, în care 
sufletul omenesc este perceput ca o mică luntre plutind pe 
marea vieţii: 

Cu-a sale pânzi umflate o mică luntrişoară/ Pe luciul 
viu al mărei de vânt se îngâna,/ Şi sub un cer albastru, ca 
lebăda uşoară,/ Azi lin se legăna.// Dar vântul crunt, 
deodată, suflând cu vijelie,/ Schimbă a mărei faţă în munţi 
îngrozitori;/ Şi-acum sărmana luntre pe-ntinderea pustie/ 
Zdrobită, se zăreşte la fulgeri trecători! ? 62 . 

Aceeaşi alegorie, receptată însă sub auspicii mai 
favorabile ale vieţii, se recunoaşte şi în poemul IahtuP 6 ^ (din 
ciclul Mărgăritarele). 

Acest topos marin apare cu predilecţie la Eminescu, 
unde marea are, de multe ori, acelaşi sens alegoric de lume a 
deşertăciunilor, ce „îneacă" toate idealurile sub valurile 
ipocriziei şi ale indolenţei. 

E de ajuns să ne reamintim fie şi numai poezia Dintre 
sute de catarge^..., dar o imagine identică întâlnim şi în alte 
poeme, precum Luceafărul^ (Când valuri află un mormânt/ 
Răsar în urmă valuri), Glossă? 66 (Ce e val, ca valul trece), 
Scrisoarea P 6 ? (oamenii cu inima smerită sunt ca spuma 
nezărită, iar soarta oarbă ca şi vântu-n valuri trece peste 
traiul omenesc), Rime alegorice? 68 (Corabia vieţii-mi, grea de 
gânduri/ De stânca morţii risipită-n scânduri,/ A vremei 
valuri o lovesc şi-o sfarmă/ Şi se izbesc într-însa rânduri- 
rândurî) etc, etc. 



7 62 Vasile Alecsandri, Poezii, antologie, pref. şi repere critice de 
Nicolae Manolescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993. 

763 A se vedea: http : / / ro.wikisource.org/ wiki / Iahtul. 

7 6 4 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Dintre_sute_de_catarge. 

765 Idem: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Luceaf%C4%83rul_%28Eminescu% 

29. 

7 66 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Gloss%C4%83. 

7 6 7 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea_I. 

7 68 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Rime_alegorice. 



307 



Eminescu era un admirator al literaturii şi al limbii 
vechi şi nu e de mirare că a împrumutat teme şi motive 
binecunoscute din cărţile Bisericii? 6 ?. 

Va geme de paterni/ Al mării aspru cânt. ..(Mai am un 
singur dom 6 ): acest vers face analogia dintre cântecul 
valurilor pe timp de furtună şi freamătul marin, pătimaş - dar 
şi necruţător - al lumii, în opoziţie cu eu voi fi pământ/ în 
singurătate-mi. 

Această corespondenţă dintre marea zbuciumată de 
valuri şi lumea răscolită de patimi este însă, în cazul poeţilor 
români amintiţi anterior (şi i-am ignorat acum pe cei 
prepaşoptişti, despre care vom dezbate mai târziu), una tipic 
creştină şi bizantină, fiind moştenită din Vechiul Testament. 

O vom întâlni chiar şi la poeţii noştri moderni. Şi aici 
vrem să facem precizarea, absolut esenţială, că inclusiv la 
marii poeţi moderni, ca Blaga sau Bacovia?? 1 , acest topos 
acvatic nu are alte valenţe decât cele ortodoxe, binecunoscute 
din literatura noastră veche. 

Nu întâlnim nicăieri în poezia românească celebra temă 
a evazionismului maritim din literatura occidentală, care a 
făcut carieră mai ales în lirica simbolistă şi care, în Apus, 
venea din tradiţia iluministă a curiozităţii faţă de mirificul şi 
exotismul terestru al unor coordonate geografice îndepărtate 
de Europa. 

Dimpotrivă, în lirica românească, fie ea romantică ori 
modernă, acest topos este unul simbolic, în mod esenţial, şi nu 
evazionist-exotic, şi se dezvoltă pe un plan care îşi revendică o 



7 6 9 Eminescu adesea cumpăra de la anticariate cărţi vechi şi 
cunoştea cronicile bizantine (conform acestora, spre exemplu, bătălia de la 
Nicopole a avut loc înaintea celei de la Rovine, aşa încât nu mai putem 
vorbi de o „licenţă poetică" în Scrisoarea III), precum şi cuprinsul unor 
volume omiletice vechi, din care transcria în caietele sale. 

îi citise pe Dosoftei şi pe Varlaam. Se păstrează un volum din 
Vieţile Sfinţilor a lui Dosoftei, adnotat de Eminescu, la Biblioteca 
Universităţii din Iaşi, care 1-a cumpărat la cererea sa, cf. Dosoftei, Opere, 
op. cit., p. LXXV. Iar despre Varlaam spunea că, prin el, Duhul Sfânt a 
vorbit româneşte, cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Ed. 
Hyperion, Chişinău, 1993, voi. II, p. 88. 

770 Ase vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Mai_am_un_singur_dor. 

771 George Bacovia: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia. 



308 



legătură cu transcendenţa şi nu în planul orizontal al 
geografiei terestre. 

Dacă la Bacovia, spre exemplu, întâlnim cel mai adesea 
motivul potopului, al ploilor diluviene de proporţii biblice, 
ataşat de motivul central al claustrării într-un insuportabil 
mormânt sau infern interior, la Blaga, aceeaşi temă scripturală 
a diluviului revine, fără ipostaza ploilor. 

Potopul este resimţit de Blaga ca realitate spirituală 
interioară, în multe poeme din volumele în marea trecere şi 
Lauda somnului. 

Poetul constată că Dăinuie veşnic potopul./ Niciodată 
nu voi ajunge/ s-aduc jertfa subt semnul înalt/ al 
curcubeului...// în mare rămâne muntele Ararat,/ de-a 
pururi fund de ape,/ tot mai adânc,/ tot mai pierdut/ fund de 
ape (Pe ape?? 2 ). 

Marea era şi la Blaga, ca şi la Antim şi în literatura 
veche, un tablou alternativ la imaginea lumii - după cum 
putem constata chiar din primul volum -, un simbol al 
rătăcirii, al pierzării şi al neregăsirii de sine, spirituale: 

Eu/ stau pe ţărm şi - sufletul mi-e dus de-acasă./ S-a 
piedut pe-o cărăruie-n nesfârşit şi nu-şi găseşte/ drumul 
înapoi. (La mare™, din volumul Poemele luminii). 

însă contemplaţia la malul mării presupune atât 
înţelegerea zădărniciei lumii şi a peregrinărilor epuizante 
sufleteşte, cât şi durerea incertitudinii de a nu şti dacă poate 
ajunge la limanul cel lin şi mult dorit în Biserica ortodoxă: 

O, voi ajunge, voi ajunge/ vreodaf pe malul/ acelei 
mări, pe care azi/ o simt,/ dar nu o văd? (Scoica?™) 775. 

în acest ultim poem, Scoica, în opinia Zoei Dumitrescu- 
Buşulenga, marea este „un simbol de adâncimi ale inimii"776 5 
ceea ce constuie iarăşi un semn identitar ortodox evident. 



772 A se vedea: 

http :// www.poezie.ro/index.php / poetry/ 7955 i/Pe_ape. 

773 idem: http://poezii.t2i.info/lucian-blaga/la-n1are/. 

774 Idem: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/27390/Scoica. 

775 Lucian Blaga, Opera poetică, cuvânt înainte de Eugen Simion, 
prefaţă de George Gană, ediţie îngrijită de George Gană şi Dorii Blaga, Ed. 
Humanitas, Bucureşti, 1995. 

776 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu - cultură şi creaţie, Ed. 
Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 57. 



309 



Zoe Dumitrescu-Buşulenga - ne reaminteşte Mihai 
Rădulescu -, a discutat în mod comparativ, în studiul său, 
Eminescu. Cultură şi creaţie, despre prezenţa mării şi a 
elementului acvatic la Eminescu, Blaga, Ion Pillat777 sau Dan 
Botta778. 

Pornind de la acest studiu şi de la constatările pe 
marginea dezvoltării temei maritime în opera lui Antim, 
precum şi de la sesizarea că, în context diluvian, „el discută 
intim şi aproape cald despre izvoare şi jgheaburi, ca un ţăran 
de la munte"779 j acelaşi exeget afirmă că atât Eminescu, cât şi 
Blaga „pleacă şi de la sat, dar şi din spaţiile mari" şi că 
„întocmai aceasta este concluzia şi pentru Antim Ivireanul"7 8 °. 

Trebuie să precizăm însă că formularea antimiană 
despre iniţierea potopului o secondează pe cea scripturală 
(Fac. 7, 11; 8, 2), perspectivă care propune înţelegerea faptului 
că lumea este creată de Dumnezeu ca un spaţiu intim pentru 
om, în care el să se simtă familiar cu întreaga creaţie iar nu 
copleşit de imensitatea cosmică. 

Complexul de inferioritate în faţa cosmosului şi a 
galaxiilor infinite, a întinderilor fără sfârşit, precum este şi 
marea, e un reflex psihologic uman postlapsarial. 

însă, după cum observa şi Pascal, chiar şi după cădere, 
omul nu este înjosit cu totul, fragilitatea „trestiei" este 
suplinită de faptul că e „gânditoare", că e făptură raţională, 
după chipul lui Dumnezeu. 

Predicile ortodoxe scot în evidenţă tocmai această 
familiaritate a creaţiei, iar Antim, în asemenea momente, cu 
scop bine precizat, „este rustic şi gospodar"7 81 . 

însă, 

„dincolo de chipul romantic şi de cel rural, Antim 
Ivireanul ascunde faţa omului duhovnicesc şi profund 
trăitor"782. 



777 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Pillat. 

778 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Botta. 

779 Mihai Rădulescu, op. cit, p. 28. 

7 80 Idem, p. 29. 

781 Idem, p. 28. 

782 Idem, p. 30. 



310 



De altfel, acelaşi sentiment de familiaritate cu universul, 
zidit de Dumnezeu în firea şi conştiinţa umană, este cel care îi 
determină pe poeţii romantici şi pe Eminescu şi, mai târziu, pe 
Blaga, să fie solidari cu natura şi să nu cunoască trauma 
apuseanului în faţa infinitului. 

Peisajele poeţilor moderni sunt şi ele tot la fel de 
alegorice ca şi cele ale lui Antim, în măsura faptului în care ele 
urmăresc reprezentarea unui peisaj şi al unui univers interior, 
reliefat de munţi, mări, codri sau izvoare, după cum ei au 
considerat că elementele creaţiei pot să fie purtătoarele de 
cuvânt ale modulaţiilor spirituale aparţinând interiorului 
propriu. 

Privindu-1 pe Antim din punct de vedere literar, l-am 
putea numi un precursor al limbii şi literaturii noastre 
moderne, în ceea ce priveşte unele tehnici anticipative şi 
predilecţia pentru anumite teme literare, ce vor avea un 
puternic ecou în contextul lumii moderne, cât şi sensibilitatea 
deosebită pentru frumos şi pentru măreţie imagistică. 

Singurele stângăcii ale lui Antim ţin mai degrabă de 
instabilitatea limbii înseşi, de insuficienta ei dezvoltare ca 
limbă cultă, la acea vreme, autorul neputând dispune - 
precum în greacă sau în slavonă - de un material lingvistic 
şlefuit de un îndelungat şi vast exerciţiu scriptic. 

Valoarea literară remarcabilă a Didahiilor lui Antim, 
deşi publicate încă din anul 1886, a fost remarcată, cu 
adevărat, în exegeze ample şi serioase, de abia în ultima 
jumătate a secolului al XX-lea, având de depăşit prejudecăţi 
multiple în legătură cu lipsa de originalitate sau de asumare 
auctorială, precum şi lipsa intenţiei estetice. 

Preconcepţii de care se loveşte, de altfel, toată literatura 
noastră veche şi, cu precădere, cea religioasă. 

Noi am remarcat însă că bogăţia stilistică, rafinamentul 
retoric, frumuseţea plastică, abisul simbolic se nasc dintr-o 
concepţie, cea creştină, care înnobilează materia şi pământul, 
pe care îl contemplă în oglinda transfigurării sale finale, a 
îmbrăcării în odăjdiile sale veşnice, a transcenderii acestei 
condiţii umile de acum. 



311 



De aici vine izvorul de entuziasm pentru frumuseţea 
lumii, pentru splendoarea cerului, a pământului şi a mării. 

Mai amintim că, în studiul său despre Antim, din 1971, 
Eugen Negriei făcea următoarea observaţie: 

„istoria literaturii noastre, fără să-şi 
îndeplinească programul complet de valorificare, s-a 
cuprins de un estetism prematur. 

Mari tentative artistice au rămas neabsorbite, 
opere de o valoare autentică au rămas neobservate, deşi 
receptarea lor nu solicită abandonarea principiului 
estetic"783. 

Considerăm că fragmentele selectate din didahiile 
antimiene sunt în ele însele un discurs mai mult decât elocvent 
în apărarea virtuţilor estetice şi literare ale acestor pagini 
sacre. 

Pentru ca demersul nostru să fie încă şi mai bine 
receptat, vom transpune însă în versuri alte câteva pasaje din 
omiletica antimiană, renunţând la grafia arhaizantă: 



Luna, stăpâna mării 

Multe feluri de vrednicii, 
stăpâniri şi puteri 
dau filosofii 
să aibă luna. 

Şi întâi zic cum că luna este 
podoaba nopţii, 
asemănătoare soarelui 
şi stăpâna mării... 784. 



7 8 3 Eugen Negriei, Antim Ivireanul..., op. cit., p. 256. 

7 8 4 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 59. 



312 



Icoana Maicii Domnului 

Aleasă este, cu adevărat, 

ca soarele 785 
pentru că este încununată 
cu toate razele darurilor dumnezeieşti 
şi străluceşte mai vârtos 
decât celelalte lumini ale cerului. 

Aleasă este 
şi frumoasă ca luna ^ 
pentru că, 
cu lumina sfinţeniei, 
stinge celelalte stele, 

şi pentru marea 
şi minunata strălucire 
de toate şireagurile stelelor 
celor de taină 
se cinsteşte, 
ca o împărăteasă. 

Aleasă este 
ca revărsatul zorilor 787, 
pentru că ea a gonit noaptea 
şi toată întunericimea păcatului 
şi a adus în lume 
Ziua cea purtătoare de viaţă. 

Aleasă este, 
că este izvor 788 
care, 

cu curgerile cereştilor bunătăţi [virtuţi], 
adapă Sfânta Biserică 
şi tot sufletul creştinesc. 



7 & 5Cf. Cânt. 6, 10 sau Apoc. 12, 1. 

786 Cf. Cânt. 6, 10. 

7 8 7 Ibidem. 

788 Cf. Cânt. 4, 15. 



313 



Aleasă este, 
că este chiparos 789 
care cu înălţimea covârşeşte cerurile 
şi pentru mirosul cel din fire 
s-a arătat departe 
de toată stricăciunea. 

Aleasă este, 
că este crin 790, 
că măcar de a şi născut 
între mărăcinii 
nenorocirii celei de obşte, 
iară nu şi-a pierdut niciodată 
podoaba albiciunii. 

Aleasă este, 
că este nor 791 
care n-a ispitit 
nicio greime a păcatului. 

Aleasă este, 
pentru că este Fecioară 
mai înainte de naştere, 

Fecioară în naştere, 
Fecioară şi după naştere 

şi este o adâncime 
nepercepută a bunătăţilor 

şi o icoană însufleţită 
a frumuseţilor celor cereşti. 

Este o grădină încuiată 792 
dintru care a ieşit 
floarea cea neveştejită, 
şi fântână pecetluită 793, 



789 Cf. Cânt. 1, 16. 

790 Cf. Cânt. 2, 2. 

791 Cf. Is. 19, 1. 

792 Cf. Cânt. 4, 12. 

793 Ibidem. 



314 



dintru care a curs 
izvorul vieţii, Hristos 794. 

# 

Logodna sufletului cu Mirele său 

Cu podoabe de fapte bune 
logodnica cheamă către sine 
pe iubitul Mire 
zicând: 

patul inimii mele 
înfrumuseţat este 
cu florile doririlor dumnezeieşti 
şi casa mea este 
cu lemnele cele mirositoare 
şi nestricate ale 
facerilor de bine 
întemeiată. 

Că pe acest sălaş 
şi Mirele bucuros se pleacă 
şi rămâne acolo 
până când trece ziua 
şi umbra se pleacă 795. 

# 



Naşterea Domnului 

Şi Fecioara a născut pe Fiul său 
Cel întâi Născut 
şi L-a înfăşat pe Dânsul 
şi L-a pus în iesle, 
pentru că nu aveau ei loc în casă. 



794 Antim Ivireanul, Opere, op. cit. p. 19-21. 

795 Idem, p. 113. 



315 



Că ce este mai minunat 
Decât a zăcea în iesle 
Domnul tuturor? 
Şi nu fu Lui alt loc în lume? 

Ce este mai minunat 
decât o mărire ca aceasta, 
să fie aruncat 
la locul dobitoacelor? 



Şi pentru că văd îngerii 
pe Domnul cerurilor, 
aruncat în gunoaie, 
cântă: mărire lui Dumnezeu, 
Celui din înălţime! /.../ 

Că era pe la miezul iernii, 
când pământul şi apele 
sunt îngheţate de ger 
şi de vânturile cele reci; 
şi Fecioara tânără şi ruşinoasă, 
care nici din casă 
nu era obişnuită a ieşi, 
şi, fiind aproape de a naşte, 
purcede pe o cale grea 
şi cu anevoie ca aceasta. 

Şi, apropiindu-se de Betleem, 
doară s-ar fi găsit 
vreo casă cuvioasă, 
ca să nască 
Fecioara aceasta într-însa, 
iar însuşi Iubitorul de sărăcie, 
Domnul, a poftit 
într-o coşare smerită, 
ca să Se nască. 



Şi era noapte, 
care noapte 



316 



era mai luminată decât soarele, 
întru care a răsărit 
Soarele Dreptăţii. 

Făcându-şi noaptea 
calea sa jumătate, 
ieşit-a aici, 
în lumina aceasta a noastră, 
ca un Mire 
din cămara Sa; 

ieşit-a, zic, 
nădejdea tuturor vecilor, 

bucuria îngerilor, 
mântuirea neamurilor, 
scularea celor morţi, 
izvorul milei, 
rădăcina vieţii. 

Ieşit-a Cuvântul Tatălui, 
cu trup îmbrăcat, 
din trupul Fecioarei; 
ieşit-a gol, 
pentru ca să ne îmbrace pre noi, 
sărac, 
ca să ne îmbogăţească, 

smerit, 
ca să ne înalţe la cer, 
ca un Prunc, 
ca să ne facă pre noi desăvârşiţi 
şi să ne dea nouă 
bucuria cea veşnică. 

Precum căldura soarelui 
trage aburul de pe pământ 
în sus 

şi de acolo să pogoară rouă 

şi face pământul 
de rodeşte şi să veseleşte, 



317 



aşa şi preacuratul 
sângele Fecioarei, 
cu puterea Sfântului Duh, 
zămislindu-se, 
s-a făcut trupul Domnului Hristos, 
Care ieşind la lumină, 

ca Cel ce este 
Lumina cea adevărată, 

minunat-a veselit 
tot neamul omenesc; 

şi născându-L, 
L-a făcut mai frumos 

decât ar fi fost înfrumuseţat 
cu tot felul de daruri. 

Că El este izvorul darurilor. 

Făr' de nici o stricăciune 
a fecioriei sale 796 
şi făr' de nici o simţire de durere 
a strălucit în lume 
acest Sfânt Prunc. /.../ 

Că Pruncul acesta, 
care se vârguleşte în iesle, 
de ne vom ridica ochii 
credinţei noastre 
îl vom cunoaşte 
făcând tunete şi fulgere în nori 
şi pe cer 
umbletul stelelor rânduind, 
soarele şi luna 
de raze umplându-le 
şi mişcarea cerului îndreptând 

şi toată greimea lumii 
Acest Prunc înfăşat 
o cârmuieşte. 



796 A Preacuratei Fecioare Măria. 



318 



Cine este Acela aşa mic şi aşa mare, 
aşa smerit şi aşa înalt, 
cât în iesle zăcând, 
în cer cu glasuri 
îngereşti Se măreşte? 

Că ce este mai mic şi mai smerit 
decât a se naşte în iesle, 
care loc nu este al oamenilor, 
ci al dobitoacelor? 

Şi ce este mai mare 
şi mai înalt 
decât tot întru această naştere, 
pământul cu mare lumină 
a străluci 
şi mulţimea oştilor cereşti a cânta 
şi cetele îngerilor 
a se veseli cântând: 
„Mărire lui Dumnezeu 
întru cei de sus"? 

Şi umplând văzduhul de glasuri 
dulci şi mângâioase, 
când, de la începutul lumii, 
s-au mai auzit, 
la naşterea vreunui om, 
glasuri şi cântări îngereşti? 797 

* 



Răstignirea Domnului 

Hristos atâta dorea 
de paharul acesta a-1 bea, 
cât acea puţină vreme 
ce mai era 



797Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 195-197, 199-200. 



319 



să treacă până a-1 bea 
îi părea 
că sunt mii de ani. 

Căci cu setea acestui pahar se lucra 
mântuirea sufletelor omeneşti, 
răscumpărarea lumii, 
stricarea puterii diavolului, 
înmulţirea credinţii, 
iertăciunea păcatelor 
şi slobozirea sufletelor. 

Şi atâta se bucura 
de acestea, cât în locul bucuriei ce era 
înaintea Lui, răbda 
Crucea de-L muncea 
şi bătăile de-L căznea 
şi spinii de-L încrunta 
şi durorile sufletului de-L chinuia, 
de care chinuri asuda 
sudorile cele crunte, 
negândind nimica de ruşine. 

Că de a părut lui Iacov 
puţin 7 ani a sluji pentru Rahila, 
logodnica lui, de dragostea ce avea 
către dânsa, 

dar unui Iubitor mare ca Acesta, 
cum nu i-ar fi părut puţine 
muncile şi caznele, 
cu care iubita Lui logodnică o răscumpăra 

şi o curăţea 
pe dânsa cu scăldarea 
nepreţuitului Său Sânge 
şi foarte frumoasă, 
făr' de nici o hulă şi întinăciune 



320 



o făcea 798. 

* 

Luceafărul 

Păcatul cel dintâi şi mai mare 
decât toate păcatele este mândria, 
pe care o a izvodit 
şi a născut singur Satana, 
care era înger şi 
se numea Luceafăr, 
pentru multa lumină ce avea; 

care mândrie 1-a surpat 
şi 1-a pogorât, 
cu toată ceata lui, 
întru cele mai de jos 
prăpăstii ale Iadului. 

Şi dintr-atâta lumină ce avea 
s-au făcut decât toate negreţele 
şi decât toate întunericile 
mai negru şi mai întunecat 
şi are să se osândească 
în veci nesfârşiţi, 

pentru că nu are tămăduială, 

nici vindecare rana lui, 
că fiind duh, nu are pocăinţă. 

Şi cu acest păcat al mândriei, 

pentru multa lui invidie, 
a înşelat şi pe ticălosul Adam, 
de 1-a surpat din cinstea lui 
şi 1-a dus la moarte 
şi 1-a pogorât şi pe dânsul în Iad. 



798 idem, p. 13-14. 



321 



Şi precum păcatul mândriei 
a avut putere 
de a pogorât pe Luceafăr, 
până la cele mai de jos 
prăpăstii ale Iadului, 

aşa şi bunătatea smereniei are 
mai multă putere 
decât mândria; 
că a făcut pe însuşi Dumnezeu, 
Care este Făcătorul Luceafărului 
şi S-a plecat atâta, 

cât a lăsat cerurile 
şi toată slava şi lauda 
ce avea de la toate Puterile Cereşti, 
de S-a pogorât pe pământ 
şi S-au făcut om 
şi S-a smerit până la moarte, 
după cum zice Fericitul Pavel, 
moarte pe Cruce; 

şi S-a pogorât şi până la Iad 
de a scos pe Adam, 
cu tot neamul lui 
şi 1-a suit împreună cu Dânsul la cer, 
unde a fost şi mai înainte. 

Iar Luceafărul n-a putut să se mai suie, 
căci îl atârna păcatul în jos. 

Că păcatul să aseamănă pietrei 
şi caută să meargă 
la maica ei, în pământ, 
de unde şi este. 

Iar bunătatea [virtutea] se aseamănă focului 
şi este să meargă sus, 
în văzduh, unde-i este matca, 



322 



că Dumnezeu este foc mistuitor 
şi pară de foc subţire, 
precum L-a văzut Proorocul Ilie 799. 

* 

Cetatea cu 12 uşi 

Pocăinţa aceasta este 
cetatea cea minunată 

în patru cornuri, 

care avea 12 uşi: 

3 spre răsărit, 
3 spre miazănoapte, 
3 spre amiazăzi 
şi 3 spre apus, 

pentru ca să poată 
intra printr-însele toţi, 
şi cei mici şi cei mari, 
bătrânii şi tinerii 
şi fiecare după rânduiala sa 
şi după vârsta sa: 

prin cele dinspre răsărit 
să intre cei tineri 
ca cei ce sunt la răsăritul vieţii; 

prin cele dinspre amiază 
să intre bărbaţii 
care să află la 
mijlocul vârstei; 

prin cele dinspre amiazănoapte 
cei bătrâni, 
cărora le este 



799 idem, p. 49. 



323 



sângele rece 
şi albiciunea zăpezii 
o ţin în barbă; 

şi prin cele dinspre apus 
să intre, 
fără de nicio deznădăjduire, 
cei ce sunt 
la sfârşitul vieţii 
şi au amândouă picioarele în groapă 
şi sufletul în buze 8o °, 

cărora milostivirea lui Dumnezeu 
le va primi pocăinţa 8o1 . 



800 Dosoftei a recurs, mai înainte, la o imagine poetică 
asemănătoare, deşi cu altă semnificaţie: Urechi au şi nu pot să auză/ Nice 
abur nu le este-n buză (Ps. 134, 43-44). 

8oi Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 220. 



324 



Divanul sau poezia judecăţii 



Toţi vom sta de faţă la Divanul lui Hristos. 

Rom. 14, 10 - Biblia 1688. 



De ce, atunci, se pune întrebarea, 
nu i-a învăţat Hristos pe Platon şi pe Pitagora? 

Pentru că mintea lui Petru era 
cu mult mai filosofică decât minţile acelora^ 02 . 



Caracterul liric şi poetic al Divanului şi, mai cu seamă, 
al Istoriei ieroglifice, nu mai reprezintă nicio noutate pentru 
conştiinţa critică românească. 

Mai înainte însă de a vorbi despre caracterul poetic al 
Divanului, este absolut necesar să facem o scurtă prezentare a 



802 Sfântul Ioan Gura de Aur, Comentariul la Faptele Apostolilor, 
în: Traduceri patristice, voi. 3, traduceri şi comentarii de Pr. Dr. Dorin 
Octavian Picioruş şi Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Teologie pentru 
azi, Bucureşti, 2011, p. 157. 

Cartea se poate downloada de aici: 

http://www.teologiepentruazi.ro/ 2011/ 01/ 02/traduceri-patristice- 

vol-3/. 

Pentru cei care definesc tradiţia religioasă ortodoxă ca fiind 
platonică şi neoplatonică, ar trebui revăzute, poate, invectivele pe care nu 
o dată Sfinţii Părinţi ai Bisericii le-au îndreptat împotriva lui Platon şi a 
filosofilor antici. 

De obicei, se citează numai acele surse sau fragmente în care este 
lăudată iniţiativa lor filosofică, mai presus de ideologia idolatră a epocii lor, 
dar se ignoră criticile dure la adresa acestora. 

Sfântul Ioan Gură de Aur are vorbe grele în ce-1 priveşte pe Platon, 
pe care îl consideră, spre exemplu, mai prost decât o muscă, pentru că 
susţinea metempsihoză - pe care şi-o însuşise, de altfel, direct sau indirect, 
din religiile orientale. 



325 



cărţii, a ceea ce reprezintă ea în peisajul literaturii şi al culturii 
române 8 °3. 




Această introducere ni se pare esenţială, pentru a 
preciza ambianţa cugetării cantemirene şi a nu lăsa exemplele 
de poeticitate, pe care le vom selecta din text, să plutească 
asemenea unor insule de semnificaţie pe o mare de 
obscuritate. 



8 °3 Coperta Divanului este după exemplarul existent la Biblioteca 
Naţională a României. A se vedea: http://digitool.bibnat.ro:888i/R/. 



326 



Titlul cărţii, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu 
lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, trimite dintru început 
la două mari aspecte, tradiţionale, ale creştinismului: 

• conceptul eshatologic de Judecată, a cărei avanpremieră o 
reprezintă judecarea păcatelor şi a patimilor lumii acesteia 
începând încă în veacul de acum, de către mintea omului 
înţelept, adică sfânt; 

• polemica împotriva ispitirii sau războiul cu gândurile, 
război duhovnicesc a cărui tactică este foarte greu de 
deprins, care cere multă asceză dureroasă, şi care este 
expusă în foarte multe dintre cărţile patristice şi isihaste, 
de largă circulaţie în Ţara Românească şi Moldova. 

Decriptarea noastră merge în sensul în care observăm 
că nimic din interiorul cărţii nu ne va lăsa vreo clipă să 
suspectăm că ar putea fi vorba de un filosof în sensul modern 
al cuvântului, de un un gânditor neliniştit, dilematic, sfâşiat în 
conştiinţa sa. 

Aceeaşi remarcă o face şi Noica 8 °4, cu privire la 
învăţături şi Divan, cărţile formativ-^î/osq/îce compuse de 
mireni pentru mireni, ale epocii vechi româneşti. 

Prefaţa sau foaia introductivă precizează faptul că este o 
carte întocmită din Vechiul şi Noul Testament, fiind Antioh 
Cantemir 8 °5 domnitor al Moldovei şi P.S. Sava Mitropolit al 
Sucevei şi Moldovei. 

Autorul a reuşit să-şi tipărească lucrarea la Iaşi în 1698, 
activitatea de imprimare fiind săvârşită de ieromonahul 
Atanasie şi de monahul Dionisie. 

Divanul lui Dimitrie Cantemir ni se pare a fi o carte 
parenetică, care face apologia virtuţilor ortodoxe capabile să-1 
conducă pe om la îndumnezeirea şi mântuirea sa, la fel ca şi 
învăţăturile lui Neagoe Basarab. 

Numai că opera aceasta a lui Cantemir a fost concepută 
sub o formă aparte, ca o parabolă sau o alegorie, fapt care nu 
este inedit pentru domnitorul cărturar, întrucât va apela la 



8 °4 în cartea: Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, 
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991. 

8 °5 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Antioh_Cantemir. 



327 



aceeaşi strategie - mai complex instrumentată - şi în cazul 
Istoriei ieroglifi.ee (1705). 

Motivaţiile, în ambele cazuri, nu ţin numai de 
literaturitate. 

Istoria ieroglifică urmărea să camufleze oarecum 
identitatea personajelor istorice autentice, implicate în roman. 

în ceea ce priveşte Divanul, dedicat de Dimitrie 
Cantemir fratelui său, Antioh, cartea era una de povaţă, de 
învăţătură la adresa aceluia, concepută însă sub această formă 
alegorică, a unui dialog între înţelept şi lume, pentru a evita 
umilirea lui Antioh, fratele său mai mare şi domnul Moldovei. 

Această formulă, totodată, îi oferea prilejul unei 
desfăşurări intelectuale ofensive. 

Literatura română veche a îndrăgit pareneza şi, într-un 
timp relativ scurt, a format o tradiţie 806 . 

După Neagoe Basarab, care ne-a lăsat prima operă 
românească de acest gen şi o capodoperă din punct de vedere 
literar, au compus pareneze Matei al Mirelor, scriind în versuri 
greceşti Sfaturi către Alexandru Iliaş, Mitropolitul Kievului, 
Petru Movilă 80 ?, care şi-a dedicat lucrarea fratelui său şi 
domnitorul Moldovei, Moise Movilă 808 , Antim Ivireanul şi 
Nicolae Mavrocordat. 

Antim, ceva mai târziu decât Cantemir, a scris o 
pareneză, Sfătuiri creştine-politice 80 ?, tot în versuri greceşti 
(ca şi Matei al Mirelor) pentru Ştefan Cantacuzino 810 , 
domnitorul Ţării Româneşti. 

Autorii amintiţi scriau însă având o incontestabilă 
autoritate paternă sau eclesială. Dar Dimitrie Cantemir nu 
dispunea nici de una, nici de cealaltă, în raport cu fratele său. 



806 A se vedea: Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română 
veche, voi. II, op. cit. p. 297-328. 

8 °7 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Movil%C4%83. 

808 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Moise_Movil%C4%83. 

8 °9 Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul, Sfătuiri creştine- 
politice, adaptare a textului de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Teologie 
pentru azi, Bucureşti, 2010. Cartea poate fi downloadată de aici: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/29/sfantul-antim- 
ivireanul-sfatuiri-crestine-politice-2010/. 

810 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_Cantacuzino. 



328 



Mihai Morarii, urmărind discuţiile despre identificarea 
unui model compoziţional tripartit 811 , propune o altă 
interpretare. 

El vede în Divan intenţia unei variante mireneşti dată 
de Cantemir Dioptrei aparţinând stareţului ucrainian Vitalie 
de la Dubna (începutul secolului al XVII-lea, lucrare distinctă 
de cea bizantină şi omonimă, din 1095, a lui Filip Solitarul, în 
care s-a identificat greşit o sursă a Divanului), şi care a circulat 
la noi în slavonă şi în traduceri şi prelucrări româneşti: 

„Dimitrie Cantemir putea să fi cunoscut nu 
numai manuscrisele traducerii româneşti a Dioptrei lui 
Vitalie, ci şi una dintre numeroasele ediţii slavone 
menţionate, între care cea de la Movilău era 
contemporană cu apariţia Divanului. 

în orice caz, din Cartea [cuvântul] către 
cetitoriu, rezultă că el se referă la o scriere intitulată 
Trei dioptre, titlu sub care a fost cunoscută numai 
Dioptra lui Vitalie de la Dubna, nu şi cea a lui Filip" 812 . 

Ar putea fi o replică dublă, dată lui Vitalie şi, totodată, 
tradiţiei parenetice. îi stătea în fire lui Cantemir să dea 
răspunsuri pe mai multe planuri deodată - după cum ne 
convinge cu prisosinţă Istoria ieroglifică -, dar şi însăşi 
tematica generoasă a operei cantemirene. 

Oricum, Cantemir avea ceva de demonstrat. Şi nu 
numai din perspectivă culturală. Avea şi un frate mai mare de 
convins, Antioh - mai slab înzestrat intelectual -, în favoarea 
căruia a renunţat o dată la tron, pentru ca mai târziu relaţiile 
dintre cei doi să se răcească (fapt relevat şi de Istoria 
ieroglifică). 

Dan Horia Mazilu repertoriază izvoarele, nu puţine, ale 
Divanului: 



811 A se vedea Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, op. 
cit., p. 189-196. 

Despre autor: http://www.teologiepentruazi.ro/cv-prof-dr-mihai- 
moraru/. 

812 Idem, p. 195. 



329 



„lista surselor, nemijlocite şi mijlocite, este foarte 
lungă: Gulistan 81 ^ al persanului Al Saadi 8l 4, Divanul lui 
Hafiz 8l 5, Istoriile lui Herodot 816 , unele dispute din 
multele care mobilează literatura europeană, Dioptra 
lui Vitalie de Dubna, Personificările lui Nicetas 
Choniates 8l 7 în prelucrarea lui Grigorie Palamas 818 , 
Mărgăritarele lui Ioan Chrisostom 81 ?, Scara lui Ioan 
Klimax 820 , Sfânta Scriptură în latineşte (sau un 
Thesaurus biblicus 821 ), Viaţa şi petrecerea svinţilor a 
mitropolitului Dosoftei 822 , Alixăndriia populară (dar şi 
Historia Alexandri Magni a lui Quintus Curtius 
Ruffus 82 3), Istoria surpării Troiei, Viaţa Sfinţilor 
Varlaam şi Ioasaj® 2 *, Venatio scientiarum de J. B. Van 
Helmont 82 s, deschis (de vreme ce nu se teme să traducă, 
în a treia parte a cărţii sale, lucrarea antitrinitarianului 
Andreas Wissowatius 826 , Stimuli virtutem, fraena 



81 3 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Gulistan_of_Sa%27di. 

81 4 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Saadi_%28poet%29. 
8l s Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hafez. 

816 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Herodot. 

81 7 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Niketas_Choniates. 

818 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Palamas. 
A se vedea şi PG 150, col. 973-988. 

81 9 Idem: http://www.ioanguradeaur.ro/. 

820 Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Sc%C4%83rarul. 

821 Pentru download: 

http:/ /books.google.ro/books?id=v_JbAAAAQAAJ&printsec=front 
cover&dq=Thesaurus+biblicus&source=bl&ots=oWvOTwtRC2&sig=ZnCD 
0BPX89- 

i67KMXmx7tBjEsDE&hl=ro&ei=s9rnS7ynFNOcOM_otaUE&sa=X&oi=bo 
ok_result&ct=result&resnum=i&ved=oCBYQ6AEwAA#v=onepage&q&f=f 
alse. 

822 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Din_Via%C5%A3a_%C5%9Fi_petre 
cerea_svin%C5%A3ilor. 

82 3 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Quintus_Curtius_Rufus. 

82 4 în format audio, în editarea noastră: 

1. http://www.trilulilu.ro/bastrix/00c4ad24162594; 

2. http://www.trilulilu.ro/bastrix/9ba4eooe76b302; 

3. http://www.trilulilu.ro/bastrix/ 9f6bf8seof26dd. 

82 s A se vedea: http://www.spiritus-temporis.com/jan-baptist-van- 
helmont/. 

826 Idem: http://fr.wikipedia.org/wiki/Andreas_Wissowatius. 



330 



peccatorum 82 ?), subtil chiar (căci ştie, pe urma lui 
Vitruvius, a medievalilor - din Liber divinorum 
operum 828 - şi a lui Leonardo da Vinci 82 9, poate -, 
forma numărului sacru ce înscrie, în cerc, perfecţiunea 
micro şi macrocosmică), solid aşezat pe temeiurile unei 
cugetări ortodoxe, căreia îi va arăta statornicie toată 
viaţa. 

Cantemir a fost [...] un gânditor ortodox (un 
mistic - ar zice apusenii), care a refuzat, însă, asceza 8 3°. 

[...] 

Divanul... este, în aceeaşi vreme, cartea unui 
autor curajos, căci, aşa cum a fost propusă cititorilor, cu 
text paralel în română şi greacă, ea era destinată nu 
doar compatrioţilor, ci şi unui foarte savant mediu al 
Europei de răsărit. 

Era, putem spune acest lucru, un soi de teză de 
doctorat difuzată în vederea unei susţineri publice"^ 1 . 

Autorul îşi numeşte cartea: „a tinereţelor mele întăia 
născută roadă sau a osteninţii mele răsădire şi odrăslire ca un 
de floricele mănuncheaş, pentru miroseala" voievodului 8 3 2 . 

Dedicaţia către Antioh dovedeşte că Ortodoxia, 
reflectată în mentalitatea autorului, nu era refractară faţă de 
descoperirile ştiinţifice, ci ştia să şi le însuşească şi să le 
încadreze în viziunea sa asupra lumii. 



82 7 în latină: Stimularea virtuţii, frâna păcătoşilor. 

828 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hildegard_von_Bingen. 

82 9 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Leonardo_da_Vinci. 

830 p r i n asceză D. H. Mazilu subînţelege aici asceza în mănăstire, 
pentru că mistic ortodox, care să refuze asceza, nu există. Ceea ce susţine 
Mazilu porneşte, de fapt, de la afirmaţiile lui Virgil Cândea. 

Asceza ortodoxă e întotdeauna dublă: interioară/ mentală şi fizică. 
A doua poate să lipsească, în anumite condiţii, înţeleasă fiind ca un suport 
al celei dintâi, dar prima niciodată. 

S3 1 Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinţ al literelor, op. 
cit., p. 12. 

8 3 2 Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea 
sau giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, 
comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru 
Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 11- 12. 



331 



Dimitrie Cantemir preia aici teoria despre poli şi axa 
pământului şi o transformă într-o pildă duhovnicescă. 

Autorul este cu totul relaxat în privinţa comparaţiilor 
sale, fără să-i treacă prin cap că s-ar putea transforma cumva 
într-un nou Galileo Galilei 8 33, împărtăşind soarta aceluia. 

La fel procedează şi Antim Ivireanul, comparând 
păcatul Sfântului Petru, de a se lepăda de Hristos de trei ori, cu 
petele de pe soare, care se pot vedea numai prin telescop (prin 
ocheane, zice el). 

Acelaşi scrie despre magnetism şi gravitaţie, flux şi 
reflux, în dedicaţia din Noul Testament de la Bucureşti, 1703: 

„întoarce-se pururea magnitul către polus; 
zboară spre înălţime focul; pleacă-se în sânul 
pământului piatra; aleargă apele în braţele mării.. ." 8 34. 

Şi tot despre magnetism aminteşte în prefaţa la Vieţile 
Paralele a lui Plutarh: 

„chihlimbarul cu o uşoară frecare îndată-şi 
dezveleşte putere naturală atractivă..." 8 35. 

Dimitrie Cantemir introduce formule ştiinţifice în 
discursul său fără probleme, precum şi evocarea lui Thales 
filosoful 8 3 6 , printre citate din Psaltire, Ecclesiast, Pilde, Cartea 
Esterei, Cântarea cântărilor şi alte cărţi din canonul biblic. 

E un procedeu la care va reveni frecvent pe tot 
parcursul cărţii. 

însă aceasta este o practică veche în apologetica 
ortodoxă, care nu poate provoca uimire decât celor care sunt 
intoxicaţi fie de mistificările ateist-comuniste din veacul 
trecut, fie de o viziune scolastică asupra ştiinţei şi religiei. 

O asemenea perspectivă fragmentaristă operează cu 
dihotomii multiple şi separaţii categorice la nivel teoretic, dar 



8 33 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Galileo_Galilei. 

8 34 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 406. 

8 35 Idem, p. 409. 

8 3 6 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Thales_din_Milet. 



332 



care au fost şi rămân străine atmosferei autentic ortodoxe de 
cugetare. 

în Carte către cetitoriu, avem ceea ce în literatură se 
numeşte topos, şi anume obiceiul din tradiţia ortodoxă şi 
românească de a considera cartea sau predica drept o masă 
întinsă ascultătorilor. 

Dimitrie Cantemir foloseşte aici o metaforă, care e, de 
fapt, o pildă bisericească de origine neotestamentară. Am mai 
vorbit cu privire la acest subiect, în cartea noastră despre 
Antim Ivireanul 8 37. 

Pilda biblică este cea a înmulţirii pâinilor şi peştilor. 
Hristos întindea masă şi pentru suflet, şi pentru trup, hrănind 
mulţimile mai întâi duhovniceşte. 

De aceea s-a păstrat în tradiţia bizantină această 
imagine, de a chema oamenii la o agapă (de alt tip decât 
banchetul platonician), la o petrecere spirituală, care a şi 
devenit un simbol foarte iubit şi întrebuinţat de ierarhii şi 
cărturarii români. 

îl folosesc şi contemporanii lui Cantemir, fraţii Radu şi 
Şerban Greceanu, în prefaţa traducerii Mărgăritarelor 
hrisostomice 8 3 8 , cât şi Antim în omiliile sale. 

Călinescu identifica însă cea mai apropiată sursă în 
Banchetul lui Platon^s», a cărui „formă otomană" ar 
reprezenta-o Divanul 8 4°. 

Aşa încât, după heretisirea 8 ** 1 tradiţională, cele trei cărţi 
(capitole mari) ale operei cantemirene sunt ilustrate ca trei 
mescioare întinse cititorului, „spre a sufletului dulce 
gustare" 8 4 2 . 



8 37 Gianina Picioruş, Antim Ivireanul: avangarda literară a 
Paradisului, op. cit. 

8 3 8 A se vedea: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/01/sfantul-ioan-gura- 
de-aur-margaritare/. 

8 39 Câteva amănunte: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Banchetul_(Platon). 
8 4° G. Călinescu, Istoria..., op. cit., p. 37. 
8 4! Salutarea. 

8 4 2 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 13. 



333 



în acelaşi timp, sunt şi „trei luminoase şi neprăvuite 
oglinde" 8 43, în care cel care citeşte trebuie să cuprindă 
reflectarea adevărului întreg despre sine şi despre univers şi 
lume. 

Conjugalitatea semnificaţiilor reflectării şi reflecţiei 
reprezintă un perpetuum al gândiriiyî/osq/zce româneşti... 

Cele trei capitole urmăresc să reproducă în ochii 
cetitorului (singularul îl putem interpreta fie literal, fie 
metonimic) tentaţiile lumii şi virtuţile sufletului. 

Conţinuturile celor trei trătăjei (tratate/ capitole), 
precizate de autor, ne luminează dintru început în privinţa 
intenţiilor sale. 

„Tânărul cărturar îşi construieşte cartea 
începând cu o gâlceava, continuând cu maxime 
comentate şi terminând cu o expunere pe puncte ce este 
mai puţin sistematică decât s-ar fi dorit" 8 44. 

Cartea sa este o scară (având ca posibil model ideal 
Scara Sfântului Ioan Climax 8 45) cu trei trepte, urmărind un 
scop formativ pentru lectorul/ lectorii ei, care uzează de trepte 
literare, pornind de la o structură dramatico-retorică spre o 
expunere pur retorică şi sapienţială şi ajungând la 
sistematizarea discursului. 

Nivelul de la care porneşte este semnificativ pentru noi, 
pentru că acesta este treapta de jos, a celui neiniţiat, care poate 
să aibă intenţii bune şi virtuţi latente. 

Acestuia i se înfăţişează ceea ce isihasmul numeşte 
războiul gândurilor, adică mulţimea ispitelor care îmbie omul 
la păcate: „ale lumii, adică a trupului, nebunii şi rele, sufletului 
stricătoare şi de tot omorâtoare pofte" 8 4 6 . 



8 43 Ibidem. 

8 44 Alexandru Duţu, Postfaţă la: Dimitrie Cantemir, Divanul, op. 
cit., p. 381. 

8 45 Scărarul. 

8 4 6 Alexandru Duţu, Postfaţă la: Dimitrie Cantemir, Divanul, op. 
cit., p. 381. 



334 



Dar totodată i se sugerează şi răspunsul pe care acesta, 
dacă este înţelept, trebuie să-1 ofere lumii, spre respingerea 
tentaţiilor ei. 

Se porneşte aşadar nu de la pregătirea teoretică, ci de la 
situaţia practică, de la contextul existenţial concret. 

Omul are în faţă panorama lumii (panorama 
deşertăciunilor, cum este subintitulat şi în poemul epopeic al 
lui Eminescu, Memento mori) şi autorul purcede la 
examinarea acestei realităţi. 

Ne situăm aşadar, pentru început, în mijlocul unei 
operaţii mentale de exfoliere a exponatelor realităţii, pentru a 
face şi a pronunţa judecata între aparenţă şi esenţă. 

Anatomia realităţii va fi deci subiectul cărţii întâi. 

Treapta a doua îi oferă celui care a învăţat să citească 
literele lumii confirmarea şi înaintarea în înţelepciune, care 
vine de la martori şi mărturii 8 47, prin care el se întăreşte în 
virtute. 

Pentru ca, în a treia parte, prin ascultarea de 
„dumnădzăieştile porunci" 8 * 8 , şi sufletul şi trupul să fie 
conduse pe calea mântuirii şi a intrării în veşnicie. 

în opinia lui Virgil Cândea, structura tripartită 

„este pur formală: substanţa operei este 
consumată în Cartea I; Cartea a Il-a este numai suma 
sholiilor la cea dintâi (ea putea fi imprimată la fel de 
bine ca note în subpagină); iar Cartea a IlI-a este un 
împrumut străin, traducerea lucrării lui Andrea 
Wissowatius: Stimuli virtutum acfraena peccatorum, 
Amstaelodami, 1682 - scriere evident independentă de 
Divanul, căreia i se atribuie funcţia de conciliere a unor 
teze împăcate de fapt încă de la sfârşitul primei părţi. 
Autorul a urmărit deci structura teză-antiteză-sinteză. 
[...] Piesa principală rămâne Cartea i" 8 49. 



8 47 Ibidem. 

8 4 8 Ibidem. 

849 Virgil Cândea, în Studiu introductiv la: Dimitrie Cantemir, 
Divanul, EPL, Bucureşti, 1969, p. X-XI. 



335 



în afară de cele trei mese, autorul întinde cititorului şi 
două păhară/ pahare, din care acesta să-şi aleagă: fie paharul 
vieţii, care, deşi e „nedrăgăstos pre denafară, acesta viaţă 
drege" 8 5°, după cum semnalează Evanghelia (Mt. 26, 27, Mc. 
14, 23, Lc. 22, 20, I Cor. 10, 4), fie paharul morţii, asupra 
căruia tot Scriptura Sfântă avertizează că e plin de otravă, deşi 
are „plăcută poleială"^ 1 (Ier. 25, 16; 25, 15-16, Ps. 106, 27; 10, 
6; 74, 8, Apoc. 16, 19; 14, 10). 

Referinţele scripturale oferite de autor sunt luxuriante 
pentru o carte pur filosofică. 

Celor două pahare simbolice le corespund alte două 
mese simbolice, masa necurăţiii şi masa curăţiii. 

Pe mese se află 

„tot niamul de poamă: iaste poama vieţii, iaste 
poama morţii, iaste pâinea vieţii, iaste pâinea morţii - 
care vii vrea, acelea vei mânca" 8 s 2 . 

Cant emir semnează acest cuvânt către cititor astfel: 
Voitoriu-ţi de bine, Ioan Dimitrie, Constantin-Voievoda. 

Prin aceasta ne indică - ni se pare nouă - intenţia de 
adresare către o persoană precisă. Deşi se poate deduce, dacă 
doreşte cineva, şi un sens colectiv al pronumelui la persoana a 
Il-a singular. 

Rămânem însă la părerea că lucrarea îi era dedicată, în 
principal, lui Antioh. 

Acesta era îndemnat să nu se oprească numai la lectură, 
ci să atingă şi nivelul practic al ascezei duhovniceşti: 

„Acestea dară cercând, citind şi ispitind, nu 
numai cu citiala să rămâi, că pănă nu le vii duce la 
praxes, folosinţe nu-i, precum frumos Svântul 
adevereşte, Grigorie..." 8 53. 

8 s° A drege înseamnă a potrivi la gust. Se dregeau mâncărurile sau 
băuturile. Dregătorie însemna treapta sau demnitatea potrivită. Iar a 
drege viaţa înseamnă a o potrivi după gustul vieţii veşnice, a-i adăuga 
ingredientele care să o facă proprie pentru gustul şi frumuseţea veşniciei. 

8 5! Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. 1990, op. cit., p. 14. 

852 Idem, p. 15 

8 53 Idem, p. 16. 



336 



Ceea ce ne conduce şi la alte concluzii. Prima este că 
Dimitrie Cantemir nu putea îndemna la împlinirea acestor 
nevoinţe ascetice şi nici nu şi-ar fi dat osteneala să le descrie 
cu atâta rigoare şi efort, dacă nu credea în ele şi dacă nu le 
verificase el însuşi, măcar în parte, exersându-le. 

De altfel, practica privegherilor de noapte, spre 
exemplu, este confesată şi mult mai târziu, de poezia 
paşoptistă. 

De aceea, nu sunt de acord cu presupunerea mai veche a 
lui Virgil Cândea, aceea că 

„nu suntem în faţa roadelor unor meditaţii 
pioase, a rezultatelor zbuciumului lăuntric sau a 
căutărilor unui tânăr chinuit de problemele vieţii 
morale" 8 54. 

Prezumţia aceasta încearcă să acomodeze, ca şi în cazul 
lui Neagoe Basarab, o biografie desfăşurată într-o epocă şi un 
climat zbuciumat, cu imaginea noastră tabloidizată despre 
asceză şi sfinţenie. 

Nu cred că putem face afirmaţii atât de categorice 
asupra preocupărilor morale şi asupra vieţii lăuntrice a 
acestor personaje istorice, exclusiv pe temeiuri 
circumstanţiale. Consider că e nevoie să lăsăm loc unor 
interpretări mai nuanţate. 

De asemenea, nu sunt de acord nici cu presupunerea, 
făcută de către Virgil Cândea, că ar exista, în final, o conciliere 
între înţelept şi Lume. 

Personal, nu pot să mă hotărăsc când sau unde ar avea 
loc această conciliere şi în ce ar consta ea. 

Argumentul aşa-numitei reconcilieri e dinamitabil, 
pentru că în citatul oferit de Cândea nu vedem precizată decât 
aceeaşi idee centrală a cărţii, de supunere a lumii şi de 
instrumentare a ei spre mântuire: 



854 Virgil Cândea, în Studiu introductiv la: Dimitrie Cantemir, 
Divanul, EPL, 1969, ed. cit., p. XIX. 



337 



„de va putea cineva cu întriagă înţelepciune şi cu 
bună socotială, în lume fiind, pe lume să chivernisască 
şi sufletul nebetejit să-şi păzască, frumos şi minunat 
lucru ar fi, de vreme ce şi oamenilor şi lui Dumnădzău 
ar fi plăcut" 8 55. 

Cum spuneam, nu văd aici în ce ar consta „soluţia 
laică" 8 s 6 , diferită de cea religioasă, ascetică, propusă pe tot 
parcursul cărţii. 

A doua concluzie este aceea că, dacă la sfârşitul 
secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, o 
beizadea scria în aşa fel către fratele său şi domnitorul ţării, 
într-o carte dedicată (cu sinceritate sau nu, aceasta nu ne 
propunem să deliberăm acum) 8 57 j atunci Neagoe Basarab este 
cu certitudine autorul învăţăturilor către Theodosie. 

Este evident că tiparul de gândire e identic (D. H. 
Mazilu semnala într-un loc că Antim scrie ca Neagoe) şi 
vizează formarea voievodului după modelul biblic regal, 
însuşit de împăraţii creştini ai Imperiului Roman şi conservat 
apoi în Imperiul Roman de Răsărit/ Bizantin. 

Aşadar, înţeleptul din opera lui Dimitrie Cantemir nu 
are a face cu filosofia umanistă, cu filosoful sau cărturarul 
umanist din Occident, în speţă cu filosoful fără Dumnezeu al 
lumii moderne. 

Acest înţelept este, aşa cum o arata etimologia 
cuvântului (\>iX6oo(\>oq, un iubitor de înţelepciune, dar nu de 
înţelepciunea omenească, pe care o lepăda Sfântul Pavel (citat 
de Cantemir) ca fiind nebunie înaintea lui Dumnezeu, ci de 
înţelepciune dumnezeiască. 

înţeleptul lui Dimitrie Cantemir este un teolog sau un 
om duhovnicesc, care judecă şi condamnă lumea (de aceea 
cartea se numeşte Divanul, fiind judecată şi condamnată 
lumea şi poftele ei), pentru că, aşa cum spunea tot Sfântul 



8 55 Cf. Idem, p. XIII. 

8 56 Idem, p. XXVII. 

857 Şi, pe deasupra, cu puţin timp înainte de el şi cu puţin timp 
după, alţi autori, precum Petru Movilă şi Antim Ivireanul, dădeau acelaşi - 
în esenţă - sfaturi unor domnitori români. 



338 



Pavel, „omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-1 judecă 
nimeni" (I Cor. 2, 15). 

Aflându-se deci la divan, la ceasul judecăţii, înţeleptul, 
cunoscând că lumea a fost creată frumoasă şi bună de către 
Dumnezeu, îi recunoaşte acesteia esenţa bună a aducerii sale 
întru fiinţă, precum şi frumuseţea dumnezeiască imprimată în 
ea. 

Dar se dezice de ea ca întruchipare a nenumăratelor 
modalităţi de ispitire spre păcat a sufletului omenesc. Ceea ce 
lumea a devenit după căderea protopărinţilor. 

între Dumnezeu şi lume, între viaţa veşnică şi cea 
vremelnică, între calea strâmtă şi cu chinuri şi calea cea largă, 
plină de desfătări şi păcate (care se termina cu moarte 
veşnică), înţeleptul alege pe Dumnezeu, viaţa veşnică şi calea 
cea strâmtă. 

între poruncile lui Dumnezeu şi îndemnurile lumii la 
desfrânare, la avariţie, la ucideri şi la toată răutatea, înţeleptul 
alege poruncile făcătoare de viaţă şi leapădă ca pe un putregai 
toata ispita lumii cea îndemnătoare spre păcat. 

Terminologia la care am apelat, pentru a chintesenţia 
mesajul cărţii, n aparţine lui Cantemir. 

Toata cartea, care este o conversaţie a înţeleptului cu 
lumea şi o respingere din partea acestuia a argumentelor, 
considerate demonice, despre împărăţia acestei lumi şi despre 
fericirea pământească, este întemeiată scriptural şi patristic 
într-un mod covârşitor. 

Citind-o, ne-am gândit la lupta interioară, la lupta cu 
gândurile, cu atacurile demonice, pe care o poartă necurmat 
cei ce vor să se curăţească de patimi, fie clerici, fie mireni, şi ni 
se pare că filonul isihast şifilocalic al cugetărilor cantemirene 
este unul evident. 

îndreptăţirile pe care le-au aflat mulţi în a considera 
aceasta carte ca fiind una filosofico-umanistă sunt superflue, 
atunci când sunt aşezate faţă în faţă cu solida şi greaua 
teologie care alcătuieşte temeiul, esenţa/ substanţa acestei 
opere. 

Lumea, pe care o personifică şi o face să vorbească în 
cartea sa Dimitrie Cantemir, ea exprimă mai degrabă punctul 



339 



de vedere alfilosofiei din zilele noastre, iar nu înţeleptul, care 
ilustrează viziunea bizantin-ortodoxă asupra lumii. 

în ceea ce priveşte partea a treia a cărţii, în care 
Cantemir traduce lucrarea unui teolog unitarian 
(antitrinitarian) polonez, D. H. Mazilu precizează: 

„Stimuli virtutem... este o carte sociniană 8 s 8 de 
morală [...], însă, în acelaşi timp, şi un tratat de 
soteriologie, dar care îndrumă spre mântuire prin 
manevrarea unor concepte acceptabile pentru toate 
confesiunile. 

Wissowatius nu apasă, altfel spus, în chip 
particular, în această carte, pe doctrina sociniană, ci 
proclamă credinţa în Iisus Hristos, urmarea lui Hristos, 
a dispoziţiilor sale drept cale sigură spre mântuire. 

Cunoaşterea acestor porunci şi împlinirea lor 
este esenţială. Iată-1 pe Cantemir traducând ponturi 
care nu-1 deranjau deloc (căci nu cereau decât urmarea 
Sfintei Scripturi)" 8 59. 

Şi adaugă că Dimitrie Cantemir era un filosof ortodox în 
stare să scrie o lucrare intitulată Loca obscura in Catechisi, în 
care a izolat 

„infiltrările reformate introduse de Teofan 
Prokopovici în Pervoie ucenie otrokom (carte ce va fi 
tradusă şi în româneşte)" 860 . 

De altfel, că epoca lui Cantemir gândea în aceşti 
termeni, ai unei contraofensive teologice pe toate planurile, 
este un fapt pe care ni-1 confirmă Antim Ivireanul: 

„Nu-i vor lipsi, zice, lui Dumnezeu, ostaşii care i 
se cuvin (Epistola a V-a lui Synesius 861 ) în Biserici; 



8 5 8 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Socinianism. 

8 59 Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinţ al literelor, op. 
cit., p. 39. 

860 Idem, p. 41. 



340 



adică, nu au lipsit şi nici nu vor lipsi vreodată în orice 
împrejurare ostaşii Domnului din ceruri, neînfricaţii 
luptători ai Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu, şi 
înflăcăraţii înţelegători ai adevărului, ca şi biruitorii şi 
purtătorii de trofee împotriva oricărei falange de eretici 
şi în contra oricărei alte rătăciri greceşti [eline, păgâne] 
şi ateiste, înarmaţi nu numai cu arme convingătoare şi 
cu dovezi ale sfintei şi divin inspiratei Scripturi, ba 
chiar şi cu raţionamente logice şi de neînvins, 
infailibile şi de necombătut, folosindu-se în toate de 
adevărul însuşi, fie ca refugiu, fie ca apărător (s. 
n.)"862. 

Ne întoarcem la problema noastră, şi anume la 
ilustrarea caracterului liric al multor fragmente ale 
Divanului 86 ^. 

Dimitrie Cantemir stabileşte, ca şi scriitori ierarhi, 
diferenţa între condiţia umană paradisiacă şi cea pământească. 

El pune în paralel Raiul şi pământul, pornind nu de la 
pământ, în ascensiune spre Paradis, ci invers, de la imaginea 
„moşii noastre ceii vecinice [...] precum au cântat Poeticul, 
adecă: „Cu cinste prăveşte, minte, ceriul"..." 86 ^, pogorându-se 
apoi la viziunea asupra lumii. 

Raiul, către care ochii inimii omului trebuie să 
privească, este descris astfel: 

Deci acea bogată, 
dumnădzăiască milă, 
pre [om] facerea şi plăzmuirea 

alor Sale mâni 
până în săvârşit a să prăpădi 
şi a pieri 
nevrând, 
şi cu acest mijloc alt pământ 



861 Ase vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Synesius. 

862 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 400. 

86 3 A se vedea şi Artur Silvestri, Poezia „Divanului", în rev. 
Luceafărul, 1973, 16, nr. 35, 1 sept., p. 6. 

86 4 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit, p. 23. 



341 



şi alt ceriu nou 
i-au giuruit, 

al cărui pământ 
florile neveştedzitoare, 
pomii şi poamele neputredzitoare 
şi în toate timpurile 
peste măsură dând roadă sa 

şi, al căruia ceriu, 
la măsură căldura soarelui 
şi la măsură frigul gerului; 

şi mai vârtos acolo 
arşiţă şi secetă nu va fi 

şi iarna va lipsi 
şi soarele nu va apune, 
căci noapte 
nu să va face 86 s. 



în comparaţie cu Paradisul, cu lumea spirituală, 
frumuseţea pământului este palidă. 

Cantemir se referă mai mult la vegetaţie şi la clima 
Raiului, la condiţiile de existenţă şi la aspectul etern pe care îl 
vor căpăta universul şi toate cele ale sale. 

înaintaşul său, mitropolitul Varlaam, era mai sensibil la 
percepţia interioară a oamenilor, a Sfinţilor, şi la modificările 
profunde survenite în conştiinţa şi în cunoaşterea lor, în 
conformitate cu noua lor stare, cu transfigurarea lor întru 
veşnicie. 

în citatul pe care îl oferim, optăm pentru ameliorarea 
unor aspecte fonetice, care împiedică lectura unui cititor 
obişnuit, pentru a observa fluenţa/ cadenţa şi frumuseţea 
limbii lui Varlaam: 

întăiu să va arăta mărirea trupurilor noastre, 
că vor hi neputrede şi luminate 



86 5 Idem, p. 22-23. 



mai vârtos decât soarele, 
şi ne vom veseli în veci 
vădzând frămseţele noastre şi cinstea 
întru carea vom petrece 

în mijlocul îngerilor, 
şi vom audzi cântarea lor 
cea dulce şi frumoasă. 

Dup'aceea vom vedea iarăşi 
binele şi dulceaţa vieţei ceii de veci, 
şi Faţa cea luminată 
a Tvoreţului [Ziditorului] nostru, 
care o dorescu şi îngerii să o vadză, 
şi iarăşi scaunul lui Dumnedzău 
cu mare cuviinţă aşternut 
şi de lumină frumoasă 
şi neatinsă 
încungiurat, 
întru care lumină sămt [sunt] 
vistierele a toată bucuria. 

Şi precela scaun 
vom prăvi pre Dumnedzău 
întru mărire şi întru slavă mare. 
Şi deacolo 
vor izvorî noaă izvoarăle 
tuturor bunătăţilor. 

Atunce sufletele şi inimile Direpţilor 
să vor împlea de bucurie 
de dulceaţa liubovului [iubirii] lui Dumnedzău, 
şi să vor sătura de hrană neputredă 
şi vor hi veseli de beţia 
băuturei ceii dumnedzăeşti, 
dintru carea să vor împle de înţelepciune 
şi de ştiinţa tainilor celor dumnedzăeşti 
neştiute. 



Dup'aceea vor vedea locurile cele minunate 



343 



şi curţile cele luminate 
a împăratului ceresc, 
unde iaste tot veselie şi bucurie 
şi cântări neîncetate. 

Acolo iaste viiaţă fără de moarte 
şi cununi gătate 
celora ce biruiesc 
pohtele şi păcatele, 
şi celora ce să trudesc 
pentru Dumnedzău. 
Sămt [sunt] paturi de odihnă vecinică, 
cu lumină aşternute. 

Acolo nu sămt suspinuri, 

nice lacrămi, 
că va şterge Dumnedzău 
toate lacrămile dintr'ochii lor 
şi-i va împlea de blagoslovenie 
şi de veselie, 
şi de tot bişiugul... 866 . 



E un poem paradisiac, acest scurt fragment în proză 
din cazaniile lui Varlaam. 

Spre deosebire de Varlaam, Antim a insistat pe 
simbolistică, pe încrustarea presimţirii veşniciei în imagistica 
sa celestă. 

Natura sa are caracter prefigurator - şi aici se 
aseamănă cu Eminescu -, pe când Varlaam (ca şi cazaniile lui 
Coresi şi hagiografiile) ne confruntă direct cu revelaţia 
Raiului. 

Observăm o mişcare, cu cât ne apropiem de conştiinţa 
omului modern, de la catafatic către apofatic. 

Există acest sens de evoluţie, detectabil în omilii şi în 
alte scrieri, de la orizonturile mistice, larg deschise cunoaşterii 
şi înţelegerii, către o tăinuire în adâncul sufletului a simţirii 



Varlaam, Cazania, op. cit., p. 94-95. 



344 



duovniceşti şi a revelaţiei, care începe să fie din ce în ce mai 
mult zălogită în metafore poetice. 

Revenind la Divan, printr-o strategie bine 
instrumentată, Cantemir inserează în discursul Lumii tema 
frumuseţii creaţiei. 

Lumea se prevalează de această frumuseţe a sa, ca şi 
creaţie a lui Dumnezeu, pentru a se oferi drept tentaţie 
înţeleptului, ca să-1 abată spre esteticul teluric, lipsit de 
semnificaţie transcendentă. 

Şi, pentru că tot am vorbit în capitolul anterior despre 
simbolurile aştrilor cereşti - aceleaşi, de altfel, şi în lucrările 
lui Cantemir - atragem atenţia asupra unui aspect, poate mai 
puţin sesizat. 

Iată cum - înainte de epoca modernă! -, Lumea 
încearcă o desemnificare modernă a cosmosului şi o fixare a 
atenţiei contemplative exclusiv asupra cortinei 
fenomenologice, expusă plăcerii estetice, fără urmări morale. 

Căci, în timp ce înţeleptul caută „lumina Soarelui celui 
neapus să dobândească" 86 7, Lumea îi răspunde că şi ea posedă 
frumoasă lumină: adică soarele şi luna, denudate însă de orice 
simbolistică. 

Dar Lumea foloseşte, în descrierea lor, poezia 
Scripturii: 

„aceste doaă lumini mari, carile Dumnădzău 
puternicul, una spre luminarea dzilii şi alta spre 
luminarea nopţii, mi li-au dat" 868 (cf. Fac. 1, 16; Ps. 135, 
7-9). 

Avea dreptate D. H. Mazilu să remarce că D. Cantemir 

„respinge hedonismul modernat [moderat din 
perspectiva noastră] propus de Lume, dar nu înainte de 



86 7 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 23. 

868 Ibidem. 



345 



a-1 examina şi de a masca sub vorbe scripturistice un 
hedonism de-a dreptul păgân" 86 9. 

Cugetul teluric, pus pe seama Lumii în această dispută, 
admite faptul că cei doi aştri sunt creaţia lui Dumnezeu, dar 
caută să redirecţioneze atenţia înţeleptului, pentru ca: 

„frumuseţe drăgăstoasă să prăveşti şi lucrurile 
să-ţi slujeşti" 8 7o. 

însă acesta refuză filosofia pleziristă (hedonistă) şi 
ultilitaristă a lumii - după cum, ceva mai încolo, respinge şi 
patima erotică: „muieriasca frumuseţe, carea ca focul sau ca 
marea iaste de cumplită" 8 ? 1 . 

Această frumuseţe a lumii nu este lipsită de stilistica ei, 
de o poeticitate înţeleasă numai la nivel estetic, pe care o 
remarcăm în stăruinţa cu care înţeleptul este îmbiat să admire 
peisajul de natură (care este o parafrază a unui fragment din 
Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare): 

când lumina soarelui 
cu nuori sau cu neguri să acopere, 
dzici că vremea iaste melanholică sau tristă 
şi cu vremea a ta voie să strică; 
şi încă lipsind luna noaptea, 
călătoriu, 
câtă a primejdii frică porţi... 8 ? 2 . 

Nu e nimic eronat în pretenţia Lumii, dacă judecăm 
după teoria literară modernă. 



86 9 Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinţ al literelor, op. 
cit., p. 26. 

8 7° Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 23. 
8 7! Idem, p. 79-80. Se referă la frumuseţea feminină care aprinde 
patima erotică. 

8 7 2 Idem, p. 23. 



346 



Şi totuşi, în ciuda imaginilor plastice pe care lumea le 
face să se desfăşoare înaintea ochilor, autorul Divanului nu 
aderă la o astfel de stilistică deteologizată. 

Frumuseţea lumii nu este impresionantă dacă nu este 
contemplată subtil şi profund. Cantemir înţelege şi admite 
poezia ca semnificaţie adâncă, nu ca material. 

Observând evoluţia culturii noastre vechi în lumina 
acestei distincţii, putem să înţelegem de ce nu avem o practică 
poetică solidă şi îndelungată, care să conceapă poezia exclusiv 
ca prozodie, care să insiste doar asupra perfecţiunii metrice. 

Putem, de asemenea, înţelege, de ce dispunem, în 
schimb, de o suită de opere în proză (majoritatea retorice), în 
care se pot distinge destule fragmente poetice, ritmate şi 
rimate. Şi, mai cu seamă, destule fragmente care au o calitate 
poetică remarcabilă, care pot fi caracterizate printr-un lirism 
interior excepţional. 

Şi nu credem că am greşi dacă am considera aceasta nu 
ca o prefigurare a caracterului poeziei noastre moderne, ci 
drept un caracter asumat ulterior, conştient dar tacit, de 
poezia modernă. 

Răspunsul înţeleptului la invitaţia de a contempla 
lumea la modul exteriorist şi egoist, este cel al teologiei 
bizantine tradiţionale, pe care l-am aflat şi de la Varlaam şi 
Antim. 

Este acela că frumuseţea lumii e pedagogie 
dumnezeiască, prin care, din „faptele Cuvântului", care sunt 
„aşe de frumoase"^, se înţelege frumuseţea Creatorului: „cu 
cât Cel mai frumos, mai ghizdav [minunat], mai luminos va 

fi?"874. 

Cantemir va relua această perspectivă în partea a doua a 

cărţii: 

„Mai cu de-adins pre Dumnădzău de bine 
făcătoriul, de pre ale Sale minunate fapte a-L cunoaşte 
vii putea, carile pururea în privala ochiului tău nelipsite 



8 73 Idem, p. 24. 

8 74 Ibidem. 



347 



sunt şi precum eale singure îl mărturisesc: „Ceriurile 
povestesc slava lui Dumnădzău" (Psalm 18, sh. 1). 

Şi eale înde eale, una pre alta, pre Dumnădzău 
Făcătoriul şi Ziditoriul ei a cunoaşte învaţă: „Dzua dzilei 
[spune] cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte pricepere" 
(Psalm. 18, sh. 2)"875. 

Şi adaugă autorul: 

„Nice altă frumuseţe sau lumină mai frumoasă şi 
mai luminoasă decât cea dumnezeiască să cerci" 8 ? 6 . 

Acest imperativ ne convinge că îi era familiară teologia 
isihastă, a vederii luminii dumnezeieşti, care înseamnă, în 
tradiţia ortodoxă, pregustarea veşniciei şi a Raiului. 

Tot în primele capitole ale cărţii, aflăm un fragment în 
care autorul face apologia sfinţeniei, fiind un encomion la 
adresa tuturor Sfinţilor, dar mai cu seamă a Mucenicilor şi a 
Sihaştrilor. 

Aici descoperim adesea construcţii ritmate şi rimate, 
dar şi un farmec liric aparte: 

Lumea: 

O, blestematule, ticăitule 

şi nimică cunoscătoriule! 

Dară patriarşii, prorocii, 
apostolii, mucenicii şi alţi Svinţi, 
au nu cu toţii în mine au lăcuit? 
Au nu cu toţii cu mine s-au slujit? 

Dară de vreme ce aceia 
cu toţii să numesc/erz'cz'fz, 
pre carii eu în mine, 
ca într-un săcriiu, 
ca pre nişte odoare scumpe i-am păzit, 



8 75 Idem, p. 71. 
8 7 6 Idem, p. 72. 



348 



căci tu atâtea de mine 
nevrednice cuvinte îmi grăieşti 
şi necuvioasă răspunsuri 
îmi răspunzi? 

înţeleptul: 

Ai, ce lătrătoare 
şi de minciuni spuitoare eşti! 
Dară tu, 
pre aceia ce-s mai sus pomeniţi 
Svinţi 

au din tine să fie îi socoteşti? 
Au cu tine să fie slujit gândeşti? 

Dară că ei - o, fericiţii - întăi de tine 
şi de dulceţile tale lepădându-să, 
al fericirii titlul şi-au agonisit 
şi acei întru pomenire 
de trei ori fericiţii 
nu numai de tine, 
ce şi sânguri de sine 
s-au lepădat, 
porunca Bunului lor învăţătoriu 
păzind, 
unde zice: „Cine vasă vie 
după Mine 
să se lepede de sine" [Mt. 16, 24] 

şi până într-atâta te urâse că, 
când le dzicea cineva că vor să moară, 

adică să iasă din tine, 
atunci bucurie nespusă şi nepovestită 
le veniia 
şi pre lângă acea fericită 
şi nu în zadar bucurie 
ori fie ce feliu de cumplită, 
otrăvită 
şi nemiloasă moarte 



349 



în samă nu băga; 

ce unii intrând în foc, 
ca cum ari întră în roaă, 
alţii în ger şi în gheţuş, 
ca cum ari întră în căldură 
şi în feredeu [scăldătoare], 
alţii cu vine de bou bătuţi 
ca cum ar fi 
cu daruri dăruiţi, 

alţii de coadele 
a cai sirepi şi nemoliţi, 
cu iute alergătură târâţi 
şi pre a uliţelor pietre şpârcuiţi, 

ca cum ar fi 
în primblări şi privelişti îmbla 
şi a altora, 
a mulţi, alte multe 
fără măsură cumplite 
şi nesuferite 
pedepse pătimiia. 

Şi pentru această nemică 
nicicum să scărăndăviia [trândăvea], 
ce mai vârtos cu dragă inemă 
şi vesel suflet 
către dânsele 
(adică către munci) alerga. 

Şi pentru ce aşe? 
Pentru ca 
cu un ceas mai înainte 
din tine să iasă 
şi la ţenchiul [scopul] cel ce 
din a lor cuconie [pruncie] 
a agiunge siliia 
să agiungă. 



350 



Aşijderea săhaştrii 
(o, norociţii [fericiţii], 
că partea cea mai bună ş-au ales [Lc. 10, 42]), 
carii pentru a ta 
de urât urâciune 
prin straşnici munţi, 
fără de soţii [însoţitori], 
singuraticii 
numai fugind 
şi prin găurile adâncelor vârtoape 
într-un loc cu jiganiile veninate 
şi cu fiarele cumplite 
a petrece ascunzindu-să 8 ??. 

Şi pentru ce aceasta? 
Pentru căci bine socotiră 
că mai cumplită, 
mai vrăjmaşe, 
mai veninoasă gadină [fiară] 
decât tine nu va fi 
şi mai vârtos ca urâta 
şi, de tot întregul cu mintea 8 ? 8 , 
hulita ta grozăvie 
să nu prăvască, 
carea slabilor de fire, 
trupeştilor ochi, 
oarece frumseţe a avea să pare 8 ?9; 
cu carea cei mai mulţi, 
prin amăgeala necunoştinţii, 
rău să amăgescu. 



8 77 în Istoria ieroglifică, după cum vom vedea, Inorogul se va 
retrage la un moment dat pe înălţimi inaccesibile de munţi, ducând acolo 
viaţă pustnicească, ascetică. Nu s-a discutat deloc, în critica noastră 
literară, despre modelul sihastrului/ eremitului, ca cea mai înaltă pildă de 
vieţuire la care se gândea Cantemir şi pe care ne-o sesizează prin aceste 
rânduri encomiascice sau prin ipostaza de ascet a Inorogului. 

8 ? 8 De tot întregul cu mintea = sihastrul, sfântul. Sintaxa e mai 
complicată. 

8 79 Ochilor trupeşti li se pare că lumea aceasta este frumoasă. 



351 



Iar ei 

(o, de tot rostul 880 de trei ori lăudaţi) 
mai bine prin găuri a lăcui, 
de foame a muri, 
şi de sete a să topi 

au ales 
decât în tine a lăcui, 
[decât] cu bunurile tale 
a-şi petrece 
şi cu desfătările tale 

a-şi sminti 
nepreţăluitele sale 
osfinţite suflete. 

Pre carii tu, o, clevetitoare, 
nebuni să fie fost 
îi cu bârfala numeşti. 
La a cărora nebunie, 
cu toţii cu osârdie 
lui Dumnădzău să ne rugăm, 
ca şi pre noi părtaşi să ne facă 
şi pre noi nebuni şi fără socotială 
să ne socoteşti. /.../ 

Ah, făţarnică şi pulbere, ce eşti, 
lume! 

Dară cădz [căci] bine ştii tu 
că dragostea 
pe toate învince şi biruiaşte [I Cor. 13, 13]. 
Carea în inema unuia ca aceluia 
intrând şi cuprinzând-o, 
adecă cea deplină 
şi adevărată dragoste [de Dumnezeu], 
toate acelea carele 
mai sus mi le-ai pomenit 881 
cât sunt de rele, cumplite 
şi de straşnice, 



880 De tot rostul = de toată gura/ de gura tuturor. 

881 Lumea prezentase în detaliu suferinţele sihaştrilor în pustie. 



352 



toate în blânde, bune 
şi plăcute 
să întorc. 

Când flămândzeşte şi însătoşadză, 
prin adevărata şi deplina dragoste 
de toată hrana dulce 
şi de toată băutura bună 
să îndăstulit satură; 

pripăcul cel fierbinte 
şi ardzind pălitoriu 
şi gerul cel iute 
şi vrăjmaş îngheţătoriu, 
în vântul cel de primăvară 
şi în revărsatul zorilor 
suflă [adiere] să întoarce [se preschimbă] 
şi spre a trupului 
şi a cărnii slabului om 
spre îndemână să primenesc; 

gângăniile, 
jigăniile, 
fierile cele vrăjmaşe şi cumplite 
blânde şi domolite 
i să fac, 
cât şi picioarele îi sărută 
şi încă şi slujbă îi fac; 

pentru ca să 
într-un cuvânt dzic, 
toate acelea ce împotrivă 
şi rele sunt, 
următoare, 
ascultătoare 
şi bune să fac. 

Căci că acel deplin Bine 
(adecă Dumnădzău) 



cu dânsul [cu Sfântul sihastru] pururea iaste, 
şi El de faţă fiind, 
nice una [Sfântului] îi lipseşte 882 . 

Toate amănuntele de mai sus despre viaţa Sfinţilor 
mucenici sau sihaştri sunt oferite de Scripturi şi de Vieţile 
Sfinţilor. 

Explicaţiile cu privire la posibilitatea de a rezista la 
intemperii şi condiţii de viaţă extreme, inumane, despre 
dragostea de Dumnezeu şi harul Lui care preschimbă natura 
din ostilă într-un mediu ospitalier şi animalele din sălbatice în 
domestice şi slujitoare Sfinţilor, se regăsesc însă nu doar în 
Vieţile Sfinţilor ci, mai ales, în cărţile de învăţătură ascetică. 

Aşa încât, se vede că autorul a accesat o foarte bogată 
literatură patristică, pe lângă Sfânta Scriptură, care i-a folosit 
spre alcătuirea acestui compendiu de vieţuire creştină. 

Pe Sfinţii la care s-a referit mai sus, autorul îi 
pomeneşte nominal în partea a doua a cărţii, oferind, implicit, 
şi izvoarele din care s-a inspirat: 

„Pre Pavel 88 3, de trei ori fericitul, din valurile 
mării şi lui şi tuturor corăbiiarilor viiaţă dăruind, la 
ostrovul Milita l-au mântuit, şi acolo veninoasa, 
muscându-1, vipere, cevaşi măcar nu l-au dodeit 
(Faptele Apost. gl. 28, sh. 4, 5). 

Lui Macarie Eghipteanul 88 4, în pustie, 2 pui de 
leu îi slujea (caută la „Prologul a trei Sfinţi Sirghie, 
Righin şi TheofH" 88 ^, carii prin atâtea multe şi cumplite 
ale părţii Răsăritului jigănii atâta loc au îmbiat şi fără 



882 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 33-35. 

88 3 Ase vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Pavel. 

88 4 Idem: 

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie19.htm. 

însă aici, la Cantemir, este o eroare, nefiind vorba despre Sfântul 
Macarie Egipteanul, ci de Viaţa Sfântului Macarie Râmleanul/ Romanul, 
prăznuit în Biserica Ortodoxă la data de 23 octombrie. 

885 Din Proloagele/ Vieţile Sfinţilor, ale Sfântului Dosoftei al 
Moldovei, la luna octombrie. 



354 



sminteală s-au întors la Ierusalim, meseaţa 
[octombrie]). 

Aşijderea pentru patriarşi, mitropoliţi, episcopi, 
ai Săi Sfinţi Vasile 886 , Grigorie 88 ?, Ioan Zlatoust 888 şi 
alalţi, precum Sveti Nicolaiu 88 ^, Spiridon 8 9° şi 
bezsrebărnicii [doctori fără de arginţi] Panteleimon 8 ? 1 , 
Cozma, Damianos 8 ^ 2 , carii slăvite şi de laude vrednice 
au lucrat minuni. 

Aşijderea Sfinţii Lui mucenici şi muceniţe. Dar 
pentru de tot lăudaţii stâlpnici, carii iarna frigul, vara 
pripăcul [arşiţa] în toate dzilele vieţii lor au purtat şi au 
răbdat; vara dară vântul credinţii aburându-le şi iarna a 
dragostii către Dumnădzău veşminte îmbrăcând" 8 ^. 

Divanul ni se pare a fi un îndreptar, urmărind acelaşi 
scop ca învăţăturile, dar care pune la bătaie toate mijloacele 
de persuasiune spre a îndemna la fidelitate faţă de conştiinţa 
creştină. Aceasta într-un început de veac al XVIII-lea, care 
începea să sufere influenţe şi sugestii pe care secolul al XVI-lea 
le ignorase, totuşi, liniştit. 

Cartea a fost considerată una filosofică şi umanistă din 
cauza bibliografiei abordate de autor, care conţine multe nume 
de filosofi/ înţelepţi ai Antichităţii. 

Dar s-a pierdut din vedere faptul că materia textului o 
constituie argumentarea susţinută exclusiv pe Sfânta 
Scriptură, citatele filosofice având strict rolul unui supliment, 
menit să întărească ceea ce era deja o certitudine, nu să 
argumenteze propriu-zis. 

886 Cel Mare: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_cel_Mare. 

88 7 Teologul : http : / / ro.orthodoxwiki.org/ Grigorie_Teologul . 

888 Sfântul Ioan Gură de Aur: 

http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Gur%C4%83_de_Aur. 

88 9 Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei: 
http : / / sfnicolae. wordpress . corn/ . 
8 9° Sfântul Spiridon al Trimitundei: 
http://ro.orthodoxwiki.org/Spiridon,_Sf%C3%A2ntul. 
8 9! Sfântul Mare Mucenic Pantelimon: 
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie27.htm. 

8 9 2 Sfinţii, făcătorii de minuni fără de arginţi, Cosma şi Damian: 
http : / / www.calendar-ortodox.ro /luna/noiembrie / noiembrieoi.htm. 

8 93 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 86. 



355 



Cugetările adunate de autor - alături de cele ale 
Scripturii şi de ale teologilor - din înţelepţii antichităţii 
(Thales, Seneca 8 94, Horaţiu 8 95, Virgiliu 8 96, Ovidiu 8 97, Cicero 8 9 8 , 
Plutarh 8 99 j etc), „întru totul creştinizate"9°°, dar şi din 
înţelepciunea orientală (Saadi, Hafîz), sunt reproduse pentru a 
susţine morala evanghelică cu exemple din cultura universală. 

Acest tip de apologie s-a practicat încă din primele 
veacuri creştine. 

Aproape toate citatele se referă la patimi şi virtuţi 
umane, la cele ce sunt demne de urmat şi la cele ce trebuie 
evitate, pentru a avea o existenţă virtuoasă. 

Pentru acestea puteau pleda şi înţelepţii convocaţi de 
Cantemir pentru a-şi susţine discursul moral şi diatriba 
împotriva lumii. 

Mai mult, faptul că morala evanghelică poate fi 
susţinută cu exemple din reflecţiile marilor filosofi ai lumii 
reprezintă un argument afirmativ al validităţii ei, întrucât 
filosofii cu pricina fuseseră vârfurile intelectuale şi morale 
într-o lume coruptă şi decăzută, păgână. 

Un tipar asemănător cu cel urmărit în Divan avea şi 
culegerea cunoscută sub numele de Foarea darurilor. 

Dacă ţinem să-i aplicăm operei lui Cantemir eticheta 
umanistă, trebuie, aşadar, să avem în vedere că această latură 
umanistă se încadrează la nivelul de argumentaţie 
suplimentară introdusă într-un discurs de teologie morală 
(pentru că punctul de plecare e întotdeauna Scriptura). 

Este umanismul tipic patristic şi creştin, care preţuieşte 
cultura, dar o subsumează soteriologiei. 

Acel umanism care, de la Sfântul Pavel - care le vorbea 
grecilor de poeţii şifilosofia lor, ca îndreptar spre înţelepciune 
- la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful? 01 , la Sfântul Vasile cel 



8 94 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Seneca. 

8 95 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Quintus_Horatius_Flaccus. 

8 9 6 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Vergilius_Maro. 

8 97 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso. 

8 9 8 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Tullius_Cicero. 

8 99 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Plutarh. 
9°°G. Călinescu, Istoria..., op. cit., p. 37. 

9°! Ase vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Iustin_Martirul_şi_Filozoful. 



356 



Mare (sec. IV, acesta, într-o predică adresată tinerilor, 
recomanda lectura şi receptarea selectivă a literaturii antice), 
Sfântul Fotie cel Mare? 02 (sec. IX, autorul Bibliothecii, în care 
recenzează toate marile opere ale antichităţii) şi până la 
Erasmus de Rotterdam (sec. XVI), prevede instruirea prin tot 
ceea ce e bun, frumos şi adevărat din cultura universală. 

Substanţa cărţii este un expozeu strict scriptural, 
receptat printr-o hermeneutică specific patristică şi bizantină 
- deşi nu este citat, dintre Sfinţii Părinţi răsăriteni, decât 
Sfântul Grigorie Teologul (de Nazianz). 

Şi, cu toate că îl pomeneşte mai des pe Sfântul 
Augustin9«3 ) faptul în sine nu denotă o simpatie catolicizantă 
sau o opţiune umanizantă (în sensul de autonomizare a 
raţiunii) a autorului. 

Cel puţin într-o situaţie, Cantemir are un discurs 
polemic dur faţă de suplimentările dogmatice operate în Apus 
şi respinse de Răsărit, mai precis împotriva dogmei 
„papistaşilor" despre purgatorium, pe care, consideră el, nu o 
mărturiseşte „nice Beserica Răsăritului, nici altă Svintă 
Scriptură"^. 

Cât despre epistemologia de tip umanist, cred că ne 
putem lămuri destul de lesne că Dimitrie Cantemir nu este 
adeptul ei, măcar din câteva pasaje. 

Autorul ne anunţă, spre exemplu, „că nebun s-au făcut 
tot omul de ştiinţă" (Ierem, gl. 10, sh. 14) 9°5. 

Preferă practica ascetică unei cunoaşteri de tip teoretic- 
raţionalist: 

„CsL„Cine-m dzicepre Dumnădzău cum cunoaşte 
şi învăţăturile Lui nu păzeşte, mincinos iaste" (Ioan, 
Cartea 1 gl. 2, sh. 4; caută şi Ierem. Gl. 22, sh.15, 16). 



Acesta, în secolul al II-lea, considera că nu există o 
incompatibilitate totală între creştinism şi filosofia antică şi că Hristos, ca 
Logos Absolut, recapitulează şi desăvârşeşte logosul existent în diferite 
tradiţii filosofice şi religioase. 

9° 2 Ase vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Fotie_cel_Mare. 

9°s Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Augustin_de_Hipona. 

9°4 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 49. 

9°5 idem, p. 68. 



357 



Pentru Dumnădzău, nu atâta ştiinţa cea 
privitoare [teoretică], pre cât cea practicească a şti, 
nevoinţă a pune trebuie; căci aceasta mai vârtos decât 
aceia a Lui cunoştinţă înainte ne aduce şi aceasta 
foloseşte, ca pre Dânsul cunoscând, să [îl] iubim, ca să 
ne iubim de la Dânsul [ca să fim iubiţi de El] "906. 

Consideră, adică, şi el, ca şi teologii, că adevărata ştiinţă 
constă în cunoaşterea lui Dumnezeu, în experierea vieţii 
dumnezeieşti prin practica ascetică, şi nu speculaţia („ştiinţa 
cea privitoare") despre Dumnezeu şi despre fundamentele 
existenţei. 

Pentru a evita superbia şi încrederea în sine, „singur 
ştiinţii inimii tale crede"9°7. Către ştiinţa inimii se reorientează 
Pascal, dar şi romantismul (ulterior), în Apus. 

în altă parte, Cantemir exclamă: 

„Cât, dară, de frumos şi de mângâios lucru iaste 
înţelepciunea! "9° 8 . 

Dar ne şi lămureşte care înţelepciune, căci îndeamnă: 

„cunoaşte frumoasa înţelepciune, adecă fapta 
bună"909. 

Noica îl ceartă pe Neagoe Basarab pentru acest fel de 
cunoaştere, care nu e căutare debusolată şi incertitudine, ci 
dorinţă de contemplare a luminii dumnezeieşti (teoptia). 

El ignora - intenţionat sau nu - că şi Cantemir expunea 
exact aceeaşi concepţie: 

„înţelepciunea lumii nebunie iaste lângă 
Dumnădzău (Cartea 1, Cor, gl. 3, sh. 19). Adecă lumina 
soarelui lumii [înţelepciunea lumii] [...], înaintea 



9° 6 Idem, p. 131. 

907 idem, p. 108. 

908 idem, p. 134. 
9°9 Ibidem. 



358 



Mielului (carile Soarele dreptăţii iaste), adecă înaintea 
dumnădzăieştii lumini, întuneric şi noapte iaste"9 10 . 

„De vom în lumină (adecă în svinţenie) îmbla, 
precum „Dumnădzău iaste în lumină", obştire avem 
împrumut (Ioan, Cartea 1 gl. 1, sh. 7). Pre Dumnădzău 
iubind, obiceiele noastre să îndreptăm, ca curaţi cătră 
[Cel] Curat a merge şi Lui a plăcea să putem.. ."9". 

Acest fapt ne dovedeşte că domeniul bibliografic nu este 
accesat decât în măsura în care se integrează sferei ortodoxe 
de gândire. Ceea ce nu era o noutate pentru scriitura de tip 
bizantin şi nici pentru secolul în care creează Cantemir. 

G. Mihăilescu are perfectă dreptate când, la capătul 
unui studiu care sintetizează paradoxurile lui Cantemir, 
expune această concluzie: 

„dezinvoltura cu care Cantemir se mişcă între 
referinţele culturale şi confesionale cele mai diverse şi 
mai contradictorii - de la Părinţii latini la scrierile 
unitarianului Wissowatius şi de la persanul al Saadi la 
filosofia naturală a lui Van Helmont - fără să se abată, 
în fond, nicio clipă de la esenţa învăţăturilor Bisericii 
Ortodoxe, ar putea constitui un posibil model de urmat 
pentru credinciosul ortodox de astăzi aflat în faţa 
provocărilor unei mari diversităţi culturale şi a 
ecumenismului modern"^ 2 . 

De altfel, Ortodoxia consideră ca fiind pedagog către 
Hristos atât frumuseţea cosmică/ universală, cât şi filosofia şi 
înţelepciunea antică (sau din toate timpurile). 

Tocmai de aceea, când Umanismul a readus-o în 
actualitate pe aceasta din urmă, ideea a fost asimilată organic 
în spaţiul ortodox, după cum însuşi Divanul o probează, căci 
iată recomandările de lectură ale lui Cantemir: 



910 Idem, p. 105. 
9" Idem, p. 132. 

9 12 Gabriel Mihăilescu, Dimitrie Cantemir. Literatură şi credinţă, 
în rev. Patmos, Ed. Mica Valahie, Bucureşti şi Târgovişte, 2012, p. 105. 



359 



„Cuvântul lui Dumnădzău, carile prin bărbaţi de 
dumnădzăiescul Duh luminaţi iaste însemnat, cu 
dragoste şi cu toată nevoinţa citeşte şi prociteşte sau 
răsciteşte. [...] 

După sfintele slove, ca printr-o primblare şi a 
minţii înnoire, şi alte cărticele a citi nu strică, carile ca 
nişte sufleteşti însănătoşitoare şi alcătuite doftorii sunt. 

Precum dintre păgâni nu nevrednici oarecarii de 
a să citirea sunt: Ţiţero, „Pentru slujbe"; a lui Seneca 
(unele); a lui Plutarhus, „Obiceinice"; a lui Epictitos^s, 
„Enhiridion"; a lui Isocrat, „învăţătură cătră Dimonic" 
i proci. 

Aşijderea, dintre creştini nu puţintei, precum 
Thoma Cămpiţius [Thomas a Kempis^], „Pentru 
urmarea lui Hristos", a lui Erazmus, „Enhiridion", 
„Pentru oştianul creştin", „Ethica Crellii hristiiana" i 
proci. 

Cuvină-să şi cade-să dară creştinului ca albina să 
fie, carea miiare din multe feliuri de flori culege şi 
fieteunde a strânge gătind şie cele folositoare. „Toate de 
ispitit şi de cercat; carile sunt bune, acelea de ţinut" 
(Thesal., Car. 1, gl. 5, sh. 2i)"9is. 

Divanul era, de altfel, un exerciţiu juvenil menit să 
demonstreze aprehensiunea şi capacitatea tânărului prinţ de a 
asimila informaţia cultă transmisă de învăţătorul său. 
Deoarece Constantin Cantemir 



„aduse din Muntenia pe călugărul Ieremia 
Cacavela, om de mare doctrină [teolog, dogmatician], 
de la care Dimitrie primi lecţii de literatură şi filozofie 
[doar literatură şi filozofie?]" v 16 . 



9!3 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Epictet. 
9H Idem: 

http : / / en.wikipedia.org/ wiki/Thomas_%C3%Ao_Kempis . 
w Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 154. 
9 l6 G. Călinescu, Istoria..., op. cit., p. 35. 



360 



Fundamentul acestei culturi rămâne însă, pe mai 
departe, în tradiţie răsăriteană, Scriptura Sfântă şi 
hermeneutica patristică ce oferea interpretarea ei: 

„cultura rămânea orientală, adică exclusiv 
religioasă. 

Când Dimitrie Cantemir veni domn, se îmbrăcă 
iar cu veşmintele ţării şi nu se gândi deloc să cultive 
poezia, teatrul, să facă şcoli cu preocupări literare. 

Veneraţia lui pentru Cacavela rămânea intactă. E 
chiar curios ce vechi este în unele privinţe acest viitor 
membru al Academiei berlineze. 

Ideea de literatură în sens occidental avea să 
străbată greu. 

Trebuia s-o pregătească alunecarea înceată a 
moravurilor (s. n.), şi pentru asta nu era de ajuns ca 
puţini să meargă în Apus, ci ca acest Apus să descindă 
aici"9i7. 

Cantemir nu enumeră cărţile patristice mai sus, după 
Sfânta Scriptură (care e o primblare şi a minţii înnoire, nu o 
lectură monotonă sub auspiciile lui mysterium tremendus? 18 ), 
pentru că ar fi fost prea multe. 

Iar, pe de altă parte, tradiţia patristică se subînţelege, în 
studiul biblic, pentru orice conştiinţă ortodoxă. 

Biblia nu poate fi concepută în afara Tradiţiei şi a 
Părinţilor, iar Cantemir nu face decât să citescă Scriptura cu 
optica şi instrumentele hermeneuticii tradiţionale, fără nicio 
derogare. 

Dacă împrumută ceva din altă parte, împrumută 
asimilând şi menţinându-se în linia cugetării ortodoxe 
tradiţionale. 

Se remarcă, de altfel, în construcţia discursului, 
inserarea unor teme şi motive arhicunoscute ale literaturii 
bizantine şi româneşti, precum: deşertăciunea 
deşertăciunilor, ubi sunt?, lumea ca vis şi părere etc. 



917 Idem, p. 61. 

9 18 în latină: taină înfricoşătoare. 



361 



Iată un exemplu, prin care Cantemir se situează în 
descendenţa pedagogiei patristico-ascetice (a Sfinţilor Antonie 
cel Mare9!9, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel 
Mare etc.) ce recomandă cugetarea la moarte, dar şi în 
tradiţia românească a lui Neagoe Basarab, Dosoftei şi Miron 
Costin: 

„Unde iaste Chiros şi Crisors? Unde iaste Xerxis 
şi Artaxerxis...? Unde iaste Alexandru marele...? 

Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a 
grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de 
curund: unde iaste Constantin marele, ziditoriul 
Ţarigradului? Unde iaste Iustiniian...? 

Unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi Iuliian, 
tiranii cei puternici şi mari? 

Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel 
Mic? Unde iaste Vasile Machidon şi cu fîiul său Leon 
Sofos...? 

Unde sunt împăraţii Romii. .."9 20 . 

Cu o vehemenţă hrisostomică - pe care o reproducea şi 
Neagoe Basarab -, după ce înşiruie toţi împăraţii cei mari ai 
lumii, Cantemir înfăţişează un tablou sinistru/ cutremurător, 
al nimicirii măreţiei împărăteşti, care sună a jelanie funebră, a 
bocet: 

Schiptrul lui altuia l-am dat; 

avuţiile şi bunurile lui 
cărora n-au silit să le câştige 
am împărţit; 

puterile şi străşniciile lui 

cu patru scânduri 
în a pământului pântece 
li-am legat; 

caii şi carăle lui 



9!9 A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Antonie_cel_Mare. 
9 20 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 27. 



362 



pre câmpuri li-am fărâmat, 
călăreţii lui, dialuri, 

şi pedestraşii lui, pe şăsuri, 
hulturii şi alte 
ale ceriului paseri i-au mâncat 
şi li-au cu pământul alăturat; 

şanţurile lor s-au împlu cu gunoiu 
şi zimţii cei frumoşi 
de pustietate s-au răsipit; 

dobitoacele lui, 
masă întinsă jigăniilor 
li-am făcut, 

gardurile viilor lui, 
focului 
şi strugurii lor, 
de piciorul strein s-au călcat, 

livezile şi pomii lor 
cei cu roadă dulce 

de toată săcurea 

şi de toată mâna 
care n-au răzsădit 
s-au tăiat; 

ţiitorile lui cele iscusite 
curve cetăţii li-am făcut; 

florile grădinilor lui, 
degetele streine li-au cules 
şi nasul celui necunoscut 
li-au amirosit; 

palaturile lui 
sălaşe boaghelor şi puhacelor [bufniţelor] 
li-am premenit. 



363 



Iată dară că aceasta 
iaste dreptate... 9 21 . 



Aceasta este zestrea lumii: „dzestrele tale ca nourul şi ca 
umbra nuorului"^ 22 . 

Nu numai împăraţii au această soartă cruntă, dar şi 
cetăţile mari ale lumii - perspectiva va fi reutilizată de 
Bolintineanu, în Conrad, cât şi de Eminescu, în acea 
panoramă a civilizaţiilor din Memento mori - precum 
Alexandria, Memfîs sau Babilonul9 2 3. 

Şi tot Eminescu împrumută de la Cantemir şi cele patru 
scânduri: 

Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri/ 
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri... 
(Scrisoarea I). 

Lumea este „părere deşartă şi vis de nălucire"9 2 4 (o altă 
imagine semnalată adesea în literatura veche precum şi la 
Eminescu), dar încearcă să-1 convingă pe înţelept de 
concreteţea ei benefică, pentru a-i zdruncina idealismul. 

însă autorul reuşeşte în aceste rânduri să ne facă 
portretul unui personaj foarte avar, un fel de Hagi 
Tudose9 2 5... cosmicizat: 

De vreme dară ce până într-atâta 
tărie nădejde ai 
şi pre multe 
viitoare 
şi fiitoare 
te întemeiezi, 
şi nu pe cele ce vedzi, 
ce cele ce audzi 
crezi, 



9 21 Idem, p. 29. 

9 22 Ibidem. 

9 2 3 Cf. Idem, p. 77. 

924 Idem, p. 44. 

9 2 5 A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Hagi-Tudose. 



364 



căci dară cu ale mele 
lucruri 
în toate ale tale 

lucruri 
şi chivernisele 
te slujeşti? 

întăi dară, căci în mine lăcuieşti? 
Căci hrana şi bucatele mele mănânci? 
Căci pâinea şi bivşugul ţarinilor mele strângi? 
Căci roadele poamelor mele culegi? 
Căci cu hainele mele te înveşti 
şi încingându-te te învăleşti? 

Căci vaca mea mulgi? 
Căci miiarea albinelor mele strângi? 
Căci cu boul mieu pământul mieu ari? 
Căci cu săminţile mele samini? 
Căci cu corabiia mea pre mare 
şi cu calul meu pe uscat 
îmbli? 926 

Replica înţeleptului se înscrie perfect în descendenţa 
retoricii patristice, susţinând că Dumnezeu 1-a aşezat stăpân 
peste lume: 

cu ale Lui puternice mâni m-au frământat, 
şi după aceasta, suflându-m[i] 
cu Duhul Său, m-au însufleţat, 
dzicând: ,^\.dam, zidirea mânulor Mele!" 

Şi după asămănarea Lui 
şi preste toate câte fiitoare 
în lumea - în tine adecă - 
stăpân şi domn m-au înălţat, 
toate pre mână şi pre samă mi-au lăsat: 
oile, boii, încă şi peştii mării 



f 26 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 44-45. 



365 



şi altele şi „cu oarece puţinei 
mai gios decât îngerii m-au încununat" [Ps. 8, 6] 

şi cu un cuvânt să-ţi dzic, 
pre mine stăpân - pre tine slugă, 
pre mine poruncitoriu - 
pre tine ascultătoriu 

a fi au poruncit, 
şi în voie lăsându-mă, 
precum mi-a fi voia, 
aşe să mă cu tine slujăsc 927. 



De altfel, se pot considera 

„operele Părinţilor Bisericii - modele de retorică 
şi de mare lirism [...], însemnând exerciţii spirituale şi 
favorizând dezvoltarea unei gândiri abstracte"? 28 . 

Condiţia umană e paradoxală, nefericită şi fericită în 
acelaşi timp, pentru că şi omul e paradoxal: muritor, dar şi 
doar cu puţin mai jos de îngeri. 

însă, un pamflet aşa de dur şi de comprimat poetic, la 
adresa avariţiei şi a vanităţii vom regăsi, în literatura modernă, 
doar la Tudor Arghezi? 2 ?». 

într-un Psalm (Vecinul meu a strâns cu nendurare), 
poetul parafrazează parabola biblică a bogatului, care visa să-şi 
facă hambare mai mari, atunci când 1-a surprins moartea. 

Arghezi compune o diatribă, având savoare omiletică 
combinată cu un limbaj modern, la adresa celui bogat şi cupid, 
a vecinului care se crede atotstăpânitor - ca şi Lumea din 
opera lui Cantemir - vecin şi cu Dumnezeu. 

Dar e ajuns curând de moarte, precum împăratul pe 
care l-am văzut mai sus: 

Vecinul meu a strâns cu nendurare 



9 2 7 Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 45-46. 

9 28 Manuela Tănăsescu, op. cit., p. 125. 

9 2 9 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi. 



366 



Grădini, livezi, cirezi, hambare. 
Şi stăpânirea lui se-ntinde-acum 
Pân' la hotarele de fum. 

Soarele-apune zilnic şi răsare 
într-ale sale patru buzunare. 
Văzduhu-i face parte din avut 
Cu-al zalelor de stele aşternut. 

Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre, 
O potcovi şi-o puse în căpestre. 

Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi, 
Adâncuri înmulţind cu înălţimi, 

Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine 
Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu Tine. 

Urechea lui, închisă pentru graiuri, 
Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri. 
Gingia moale, înţărcată, suge, 
Ochiul porneşte blând să se usuce, 

în pântec spini, urzici şi aguride 
Dau ştiri de beteşugul ce-1 ucide. 

Creştetul gol poţi să-1 încerci 
Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci. 

Şi-i şubred ca o funie-nnodată, 
Cu căpătâiu-n barca înecată. 

Doamne, aşa obişnuit eşti, biet 
Să risipeşti făptura Ta încet. 
Prefaci în pulbere măruntă 
Puterea dârză şi voinţa cruntă. 



930 Dumnezeu e numit aici biet, pentru că aşa îl cred oamenii 
mândri, ca fiind neputincios să răsplătească cruzimea şi vanitatea lor. Acest 
biet Dumnezeu e Cel care dă fiecăruia moartea pe care o merită şi care e 
cumplită pentru cei avari. 



367 



Faci dintr-un împărat 
Nici praf cât într-un presărat. 
Cocoloşeşti o-mpărăţie mare 
Ca o foiţă de ţigare. 

Dintr-o stăpânire semeaţă 
Ai făcut puţină ceaţă. 

Zidind, schele-nalte şi repezi ridici, 
încaleci pe lespezi cât munţii, melci mici. 

Păretele-i veacul pătrat, 
Şi treapta e veacul în lat, 
Şi scara e toată vecia. 

Şi când le dărâmi, trimiţi clipa 
Să-şi bată aripa 
Dedesupt. 

Musca mută a timpului rupt. 



De la măreţie până la moarte şi decădere nu e decât un 
pas, o clipă, atât de infinitezimală, încât Arghezi nici nu 
semnalizează în vreun fel trecerea de la o stare la alta. 

Remarcăm coerenţa de mentalitate între doi scriitori 
din două epoci, care par.. .foarte îndepărtate: cea a lui 
Cantemir şi cea a lui Arghezi. 

Şi credem că, în critica românească, nu s-a remarcat 
această continuitate, între epoca veche şi cea modernă, şi nici 
nu s-au tras toate concluziile, care se impun în urma studierii 
acestei coerenţe. 



368 



Istoria ieroglifică: o viziune tradiţională 
asupra existenţei sau ilustrarea temelor majore 
ale literaturii medievale 



Celor ce multe lumânări 
în citirea cărţilor topesc, 
ochii trupului 
la vedere se tâmpesc. 

Iar celora ce niciodată 
pe slove au căutat, 
măcar că vederea ochilor 
mai ascuţită şi-au păzit, 
însă neştiinţa în întunericul 
şi în tartarul necunoştinţei 
i-a vârât 931. 



Spre deosebire de Divan, Istoria ieroglifică este o 
lucrare proteică, având doar un fond narativ-istoric. 

Conceperea sa pare a fi motivată de o primară intenţie 
cronicărească (chiar dacă deghizată), dincolo de care, însă, 
discursul retorico-poetic este perfect echilibrat ca importanţă 
şi semnificaţie. 

Dacă pentru Călinescu este „opera literară viabilă a lui 
Cantemir"932 j Nicolae Manolescu933 o consideră „prima operă 
literară românească în deplinul înţeles al cuvântului"934. 

Primul o cataloghează drept „adevărat Roman de 
Renard românesc, însă cu scopuri polemice"935 j considerând 
că „lui Cantemir îi place să spună istorii, anecdote şi are 
limbuţia lui Creangă936 în debitarea zicătorilor populare"937. 



931 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 64. 

932 G. Călinescu, op. cit., p. 38. 

933 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu. 

934 Nicolae Manolescu, Istoria critică..., op. cit. p. 80. 

935 G. Călinescu, op. cit., p. 38. 

936 Ion Creangă: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Creangă. 



369 



Al doilea este de părere că 

„ceea ce ne captează interesul rămâne tot 
plăcerea povestirii unor extraordinare peripeţii, ca de 
Halima. [...] partea rezistentă artistic e tocmai aceea de 
narare a unor uimitoare întâmplări dintr-o lume a 
animalelor şi păsărilor construită după modelul celei 
omeneşti"938. 

Manolescu mai distinge descrieri şi portrete, care 
întregesc aparatul literar, dar şi „un uriaş duh comic" care 
străbate cartea, remarcând intenţionalitatea, fericit definită ca 
„benignă satiric'^, a lui Cantemir. 

Sunt de acord cu faptul că „nu există o obscuritate 
propriu-zisă" şi nici „raţiuni esoterice" în Istoria ieroglifică, ci 
mai mult „jocuri [nu l-aş lua în sens ludic] de om cultivat şi 
inteligent"^. 

Pe lângă istorii şi anecdote, Călinescu descoperea şi 
poeme, „numeroase eleghii" - eleghii căielnice şi trăghiceşti - 
pe care însă le vede fundamentate pe o „tratare cultă a 
metaforei ţărăneşti" şi le aude curgând într-o „cadenţă 
populară" şi anunţându-1 astfel pe...Eminescu94i (nu e de 
mirare că Manolescu abdică de a mai căuta eleghii prin 
Ieroglifică). 

Nu neg că există o plăcere narativă esenţială în text, dar 
tot la fel de esenţială este şi plăcerea^î/osq/îcâ - ofilosofie şi o 
retorică teologică, la fel ca şi în Divan - conjugată cu plăcerea 
poetică. 

De altfel, conjugarea dintre acestea două este 
aprofundabilă până la confundare, după cum remarca Dan 
Horia Mazilu, punând în lumină şi identitatea operaţională 
dintre lucrările lui Cantemir şi Dosoftei. 

Acest fapt este deosebit de esenţial pentru a înţelege 
unitatea de gândire/ mentalitate şi a modului de raportare la 



937 G. Călinescu, op. cit., p. 41. 
938Nicolae Manolescu, op. cit., p. 80. 

939 Ibidem. 

940 ibidem. 

941 G. Călinescu, op. cit., p. 41-42. 



370 



un text literar, a celor doi mari scriitori ai epocii vechi, deşi 
poate părea - unei cercetări superficiale - că operele la care ne 
referim sunt foarte diferite: 

„în textul Paraclisului [tipărit la Uniev, odată cu 
Psaltirea, în 1673], Dosoftei versifică la un moment dat 
un fragment destul de întins - aproape trei pagini, 
precedate de alte câteva file cu text versificat doar în 
parte -, dar nu marchează grafic stihurile. 

La fel va proceda, peste câteva decenii, Dimitrie 
Cantemir în Istoria ieroglifică, carte în care - opina 
Manuela Tănăsescu942 - pagini întregi pot fi transpuse 
în vers liber. 

Mai mult, în năzuinţa [...] de a contura 
structurile ritmice şi rimate (care accentuează evident 
muzicalitatea textului - Manuela Tănăsescu), Cantemir 
face dovada unui har aparte. 

El versifică extrem de uşor - 



Că iată, în ceastă seară 
Inorogul la prundiş să coboară, 

la uşile a toate potecile 
dulăii stau gata să pună zăvoară, 
toate intrările şi ieşirile lui 
viteji vânătorii 
şi neosteniţi gonitorii 

tare le străjuiesc 
şi vârtos le păzesc - , 



dar această stihuire nu-şi poate ascunde provenienţa 
retorică. 

întreaga scriere este aşezată, de altfel, de 
Cantemir, sub semnul deprinderii virtuţilor artei de a 
scrie şi de a vorbi împodobit. Declaraţia sa este 
categorică: «A triia şi cea mai deadins pricină ieste că 



942 Manuela Tănăsescu, Despre „Istoria ieroglifică", Bucureşti, Ed. 
Cartea Românească, 1970, p. 188. 



371 



nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre 
deprinderea ritoricească nevoindu-mă [s. n.] [...]»"943. 

Deprinderea ritoricească născând poezia, devine dificil 
de susţinut că, în primul rând, „lui Cantemir îi place să spună 
istorii" (G. Călinescu) şi „ceea ce ne captează interesul rămâne 
tot plăcerea povestirii unor extraordinare peripeţii" (N. 
Manolescu). 

Aceste două afirmaţii ţin exclusiv de opţiunea critică 
particulară a celor doi istorici ai literaturii române sau de 
opţiunea de lectură a cititorului modern şi postmodern, dar nu 
reprezintă şi intenţia primară a autorului. 

Plăcerea esenţială literară a lui Cantemir este poezia 
retorică sau retorica poetică şi nu istoria sau naraţiunea: 

„Foarte multe din textele în versuri ale lui 
Dosoftei, întinsele pasaje rimate şi ritmate din romanul 
lui Cantemir dovedesc dominanta retorică sub care 
aceşti scriitori îşi aşezau întreprinderile lor literare, 
dezvăluie solidaritatea lor cu modelele mentale şi cu 
principiile estetice ce funcţionau în Europa de est atunci 
şi mai târziu"944. 

Analizând figurile retorice (baroce) din Istoria 
ieroglifică, G. Mihăilescu face şi precizarea că 

„marea majoritate a poeticienilor Barocului 
confirmă înfrăţirea (v. Fischer, 1968) dintre cele două 
artes [retorica şi poetica] sau, mai bine zis, 
subordonarea poeticii faţă de retorică: „Poezia nu este 
altceva decât o slujitoare a elocvenţei" (Christian 
Weise, cit. de Barner, 1970, p. i6)"945. 



943 Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. I, op. cit., p. 408. 
Pentru citatul din Cantemir, vezi Istoria ieroglifică, op. cit., p. 3. 

944 Idem, Rectind..., voi. II, op. cit., p. 117. 

945 Gabriel Mihăilescu, Universul baroc al „Istoriei ieroglifice". 
între retorică şi imaginar, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru 
Ştiinţă şi Artă, Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu", 
Bucureşti, 2002, p. 34. 



372 



Găsim foarte utile şi precizările lui Mihai Zamfir, deşi 
nu privesc strict subiectul nostru, dar ne răspund la întrebările 
legate de examinarea caracterului Istoriei ieroglifi.ee: este el 
preponderent narativ sau retorico-poetic? 

Iată ce scrie M. Zamfir: 

„căutarea firului genetic comun prozei şi poeziei, 
spre care năzuiesc exegeze contemporane, nu reprezintă 
o inovaţie, ci o revenire. [...] Evul mediu [...] reprezintă 
etapa hotărâtoare în care proza oratorică devine proză 
poetică, numită şi receptată ca atare. [...] 

Sintagmele sermo simplex?* 6 şi sermo 
metricusw? (sau sermo rhetoricus^ 8 ) numesc pe tot 
parcursul evului mediu polii opuşi ai prozei, aşa cum 
fuseseră stabiliţi de Cicero"949. 

Şi tot în Evul Mediu, „exerciţiul perifrazei, adică 
transpunerea prozei în versuri şi invers, creează o specie 
necunoscută, proza ritmată şi rimată"^ , în care recunoaştem 
însă că s-a exersat şi Dimitrie Cantemir, dar şi Varlaam, 
Dosoftei {Vieţile Sfinţilor), Neculce, Creangă... 

Mai mult, „cuvântul prosa a ajuns să însemne în evul 
mediu orice compoziţie bazată pe ritm, chiar când este vorba 
de o poezie propriu-zisă!"95i. 

în jurul anului 1000, ne lămureşte mai departe autorul, 

„proza ajunge să fie metrică, ritmică, mixtum 
compositum^ şi prozaică [E. R. Curtius953]. 
înregistrarea tuturor variantelor prozodice pe care 



946 în latină: discurs simplu. 

947 idem: discurs metric. 

948 Idem: discurs retoric. 

949 Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, Ed. Atlas, Bucureşti, 
2000, p. 15, 18. Din păcate, autorul nu are în vedere, în cartea sa, nici 
tradiţia bizantină, nici literatura medievală românească. 

950 idem, p. 18. 

951 Idem, p. 19. 

952 în latină: compoziţie mixtă. 

953 Ase vedea: 

http:/ / en.wikipedia.org/wiki/Ernst_Robert_Curtius. 



373 



amestecul de proză şi vers le-a creat în epoca medievală 
este practic imposibilă. 

Viziunea antică trece numai în datele ei 
fundamentale în epoca medievală. Mai culţi şi mai 
sensibili decât anticii, scriitorii medievali utilizează cu 
scop estetic conştient ambiguitatea distincţiei poezie- 
proză, scoţând efecte nebănuite din inserturile 
intenţionate ale unei categorii în cealaltă. [...] 

Poemul în proză reprezintă registrul elevat al 
prozei literare şi [...] pe teren estetic el se opune vizibil 
speciei destinate apropierii de realitatea lingvistică 
imediată, adică romanului [naraţiunii] "954. 

Analizând scriitura lui Dimitrie Cantemir, se poate 
recunoaşte cu uşurinţă amprenta stilului medieval savant, 
elevat. Istoria lui Cantemir nu este, în opinia noastră, decât 
tardiv subsumabilă genului romanesc, în virtutea plăcerii 
estetice a modernilor şi a (in)capacităţii lor de a recupera o 
carte veche pentru gustul secolului. 

Cantemir scrie însă conştient o carte în care oferă 
măsura profunzimii sale de cugetare, a interesului istoric şi 
moral, şi a talentului său artistic şi literar. 

Mai mult decât atât, Istoria ieroglifică ne-a făcut 
impresia atingerii unei maturităţi a expresiei teologico- 
filosofice, pe lângă cea literară, fiindcă aici am descoperit 
fragmente mai subtile şi mai complexe (din punctul de vedere 
al profunzimii gândirii, al intimizării cu această gândire şi al 
expresiei eliptico-metaforico-sapienţiale) decât cele ale 
Divanului - şi se va vedea mai jos. 

în cele ce urmază, nu facem decât să ne conformăm 
acestei opţiuni retorico-poetizante (dominante) a autorului 
Ieroglificei, adoptând formula lirică, în locul celei prozaice, 
prima fiind cea care i se potriveşte cu mult mai bine acestei 
opere. 

Ne vom prevala, ca şi anterior, de rima interioară a 
textului, de cezurile pe care fraza ni le indică de la sine. 



954 Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, op. cit., p. 19, 40. 



374 



De altfel, într-un mic volum, intitulat Cartea de recitire, 
Ni chita Stănescu955 scria despre poezie: 

„Nici rima, nici ritmul nu sunt altceva decât 
farduri. Poezia se foloseşte de ele, cum se foloseşte şi de 
cuvinte, numai din răsfăţ şi din întâmplare. Adevărata 
istorie a poeziei româneşti e cu totul altceva decât 
aceea care ia în consideraţie numai volumele de 
versuri (s. n.)". 

El considera că poezia românească începe cu adevărat 
din literatura veche (din cauza nefastei epoci comuniste 
exemplifică numai prin Neculce şi Cantemir teoria sa, nu şi 
prin scriitorii ierarhi, deşi nu credem că i-au rămas 
indiferenţi) şi declara cu tărie că există în Istoria ieroglifică, 
fragmente de poezie care fac din Cantemir 

„primul şi cel mai mare poet român" [şi] „un 
mare înaintaş al lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, 
Bacovia, un mare înaintaş egal cu urmaşii săi şi deci 
mai tulburător" 956, 

Nichita a extras şi a poetizat mai multe astfel de 
fragmente, depăşind ideatic aria eleghiilor semnalate iniţial - 
şi acelea valabile - de Călinescu. 

Pe urmele demersului său, am transformat şi noi în 
poezie câteva pagini din romanul cantemirean, scoţând în 
evidenţă şi sensurile filosofiei sale. 

Vom urmări, de asemenea, în cele ce urmează, să 
punem în lumină unitatea tematică a operelor literaturii 
noastre vechi, motiv pentru care vorm organiza şi fragmentele 
ieroglifice în funcţie de temele centrale ale medievalităţii 
literare, care se regăsesc şi în istoria alegorică a lui Cantemir - 
ca şi în Divan, de altfel - pentru că 



955 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu. 

956 Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Ed. Cartea Românească, 
Bucureşti, f. a., p. 11-13. 



375 



„acest mod de gândire [medieval] era ilustrat de 

recurenţa unor teme şi motive majore ca memento 

mori, fortuna labilis (instabilitatea destiului), 

deşertăciunea tuturor lucrurilor şi caracterul distructiv 

al timpului", precum şi „ideea de theatrum 
mundz'957"958. 

Le-am reperat anterior în literatura noastră veche, le 
vom regăsi ilustrate şi în Istoria ieroglifică. 

Pe lângă aceste teme, enunţate mai sus, o vom remarca 
însă şi pe cea, esenţială pentru aria noastră spirituală, a 
cosmosului ca o carte, ca biblie. 

Ele configurează subiectele de interes pentru strategia 
literară a epocii. 

De asemenea, temele morale devin o recurenţă. Dacă 
Miron Costin scria versuri împotriva zavistiei, Cantemir va 
avea în vedere şi alte astfel de subiecte, precum arghirofilia, 
starea bahică, concupiscenţa etc. 

Vom decela, de asemenea, din textul Istoriei 
cantemirene şi câteva fragmente care continuă să ateste, pe 
lângă cele semnalate în Divan, propensiunea autorului pentru 
cugetarea tradiţională. 

Reamintim aici şi părerea lui Al. Duţu: 

„până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, 
sensibilul a făcut manifestă o ordine conceptuală; 
frumosul era subordonat ideii. Sensibilul nu a fost 
repudiat, ci a întărit formulările gândirii: au fost 
cultivate simbolurile, iar în primul roman (Istoria 
ieroglifică) dezbaterea politică s-a învăluit în alegorie. 
Prima operă beletristică tipărită (Critil şi Andronius) a 
plăcut pentru că se înfăţişa în aceeaşi formă. 

Investigarea esenţelor, proprie speculaţiei elene, 
dezvoltată de bizantini, a persistat în cultura scrisă 



957 în latină: teatrul lumii sau lumea ca teatru. 

958 Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii (modernism, 
avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism), traducere de Tatiana 
Pătrulescu şi Radu Ţurcanu, posfaţă de Mircea Martin, Ed. Univers, 
Bucureşti, 1995, p. 28. 



376 



română, ca şi în celelalte culturi din Sud-Estul 
european, în timp ce, în Occident, ea nu a atras decât în 
Renaştere, după o îndelungată cultivare a neoaris- 
totelismului"959. 

Datorită dificultăţilor sporite pe care le presupun atât 
sintaxa preferată de Cantemir, cât şi formula alegorică a 
textelor, vom adapta puţin textul pentru lectura unui cititor 
postmodern, renunţând la grafia arhaică şi la fonetismele 
moldoveneşti, pentru o lectură mai lină şi mai clară. 

Dar nu numai din această cauză, ci şi pentru a observa 
caracterul atât de modern al enunţului cantemirean, structura 
poetică a frazelor şi impresia de anticipare a poeziei 
gnoseologice şi a limbajului ermetizant, încât pare, de multe 
ori, că autorul a avut o intuiţie genială despre... poezia 
viitorului. 



Tema lecturii paradigmatice din biblia cosmică, în 
interiorul concepţiei generale despre om şi univers 



Epopeea literaturii şi literatura cosmică 

Pentru aceasta şi într-acest chip 
a celor vechi şi fericiţi eroi numere [nume] 960 
(căci fericirea adevărată 
cu cât se vecheşte, 
cu atât mai mult se fericeşte), 
care de atâţia mii de ani 
şi până acum 
din iscusite condeiele scriitorilor, 
din tocmite versurile 
stihotvorţilor [poeţilor], 



959 Alexandru Duţu, Sinteză şi originalitate în cultura română, 
Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972, p. 224. 

9 60 Din lat. nomino, nominare = a numi, verb ce reprezintă 
etimonul lui a număra, întrucât literele alfabetelor vechi (ebraic, grec, 
latin, slav etc.) aveau şi valoare numerică. 



377 



din împodobite vorbele ritorilor 
şi din dulce cuvântare a tuturor gloatelor 
bună pomenirea numelui 

nici s-a părăsit, 
nici în veci se va părăsi. 

Care lucru 
vie icoana vrednicelor sale [lor] suflete 
şi deplin pildă 
următorilor săi [urmaşilor lor] este 
(căci toată omenia şi vrednicia omenească 
într-aceasta se plineşte, 
ca pe neputincios să ajute 
şi neştiutorului nu numai cu cuvântul, 
ci mai vârtos cu fapta 
pildă aievea să se arate). 

Acest lucru singură înţelepciunea firii 
pe toţi învaţă, 
cu îndemnările sale pildă ni se arată de faţă, 
câte părţi are, toate în slujba 
şi ajutorarea tuturor 
le întinde. 

Soarele tuturor [Dumnezeu] 
nu acelaşi ochi caută, 
nici pe unii încălzeşte 
şi despre alţii aceasta tăgăduieşte. 
Ploile, precum stâncile umezesc, 
aşa seminţele dezvelesc, 
luj erele răcoresc, 
copacii înfrunzesc, 
florile, iarba şi toată păşunea 
şi otava înverzesc 
şi toate în neamul şi chipul său, 
una spre îndemnarea alteia 
neobosit se nevoiesc 
şi fiecare periodul plinirii sale 



378 



a plini se silescs 61 . 

De care lucru aievea este 
(că fîreanul firii a urma se cade), 
iar alminteri 
cine firii se împoncişază [se împotriveşte], 
pe Făcătorul firii 
în meşteşug necunoscător arată. 

Nici vreau, prietene, cu numele firii, 
mulţimea pătimirii să înţelegi 962 
(că toată pătimirea grozavă 
neprietenă, iar nu prietenă 
este firii) 963. 

Pentru autorul Istoriei ieroglifice, icoana faptelor celor 
bune este pilduitoare pentru oameni, aceea care se pictează în 
cărţi (şi aici Cant emir are în vedere toate cărţile umanităţii), se 
scrie de către „condeiele scriitorilor" în versuri epopeice sau se 
povesteşte în cuvântări „împodobite" oratoric sau se 
rememorează de către popoare. 

Aşa încât faptele cele bune nu pier, ci rămân înscrise în 
amintirea popoarelor. 

Cantemir concepe literatura ca pe o oglindă şi icoană a 
frumuseţii, care transmite oamenilor, drept pildă, faptele 
bune, spre păstrare şi anamneză. 

Aceeaşi învăţătură morală se citeşte nu numai din cărţi, 
ci şi din universul întreg. Căci această icoană a frumuseţii este 
identificată nu numai în operele umane, ci şi în opera lui 
Dumnezeu, în însăşi epopeea firii, în cartea pe care Dumnezeu 
a înscris-o în cosmos, în toate lucrurile din univers. 



9 61 Strofa reprezintă o parafrază poetică largă a unui verset 
evanghelic, în care se spune că Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste 
cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei 
nedrepţi" (Mt. 5, 45). 

9 62 Să nu înţelegi cumva că patimile iraţionale, de care s-a 
îmbolnăvit omul după căderea sa din Rai, fac parte din firea umană. 

9 fi 3 Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, op. cit, p. 86. 



379 



„înţelepciunea firii" înseamnă Cartea cosmosului, 
raţiunile firii pe care Dumnezeu le-a sădit în toate cele create 
de El. 

Aceasta este o filosofie care aparţine exclusiv 
creştinismului şi este identificabilă în toate cărţile Evului 
Mediu românesc, ca şi în spaţiul apusean. 

O descoperim la scriitorii ierarhi - cu prisosinţă la 
Antim Ivireanul - şi nu numai la ierarhi. 

Cantemir o reactualizează şi o expune pe larg în Divan, 
dar iată că îi găseşte spaţiu şi în istoria sa alegorică, în care 
autorul doreşte să fie un cronicar dublat de un teolog/ 
gânditor, un Constantin Cantacuzino şi un Miron Costin sau 
Radu Greceanu, la un loc. 

Patimile nu fac parte din firea umană, ele sunt 
împotriva firii. De aceea, patimile şi păcatele omeneşti nu pot 
constitui o pildă pentru ceilalţi, aşa cum se întâmplă cu faptele 
bune. 

Ele nu pot fi icoane şi modele de urmat. Firea celor 
create de Dumnezeu, care sunt inanimate şi iraţionale, nu 
îndeamnă la a se săvârşi răul, ci descoperă ochilor 
contemplativi şi filosofici ai minţii umane armonia terestră şi 
ordinea cosmică. 

Natura lucrurilor, universul în întregime dezvăluie o 
armonie, un sens şi o raţionalitate adâncă. Patimile iraţionale 
şi păcatele omeneşti tăgăduiesc raţionalitatea şi armonia 
cosmică, pe cele care mărturisesc sufletului omenesc despre 
raţionalitatea şi nemurirea sa. Păcătuind împotriva firii, omul 
greşeşte împotriva Creatorului ei şi al lui (cine firii se 
împoncişază [se împotriveşte], pe Făcătorul firii în meşteşug 
necunoscător arată). 

Patimile şi păcatele omeneşti sunt împotriva naturii 
umane, neprietene firii, ele nu au fost sădite în firea umană la 
crearea sa, ci sunt un rezultat al voinţei libere, care poate 
înclina spre rău, a creaturilor raţionale. 

Rezultă aşadar că răul nu se află în firea celor create şi 
că oamenii care îl săvârşesc, fac aceasta împotriva firii şi, 
implicit, împotriva Făcătorului firii - în opinia autorului 
acestor rânduri. 



380 



Adevărul învederat până şi pruncilor 

Cine lucrul cel mai aievea 
decât razele soarelui cunoscut 
nu-1 va cunoaşte? /.../ 

Acestea dară, /.../ 
cei din cuiburele 
încă cu fulgi puişori 
şi cei încă 
sub ţâţele maică-sa sugători 
a judeca vor putea, 
şi statul cel mai fericit 
decât toată fericirea 
precum ca râul se va pogorî 

şi ca puhoiul va năbuşi 
şi cele în lume nesimţitoare 
a simţi şi a se pricepe 
vor pricepe... 9 fi 4 / .../ 

Deci oricine ar fi acela 
care acelei nepovestite fericiri^ 
părtaş a fi ar pofti, 
întâi trebuie ca nu numai a trupului, 
ci şi a sufletului mâni 
totdeodată să întindă 
şi nu numai cu ale trupului picioare, 
ci şi cu ale sufletului aripi 
să alerge şi să zboare 

(că alminteri, leneşilor osteneala 
şi pizmătarilor lipsa şi căinţa va rămânea). /.../ 

Lucrul ce întâi la lumină n-au fost, 
Dumnezeu, din ne a fi [din nefiinţă], 



9 fi 4 Cei care sunt prunci la răutate primesc înţelepciune de la 
Dumnezeu. 

9 6 s Nepovestita fericire a Raiului sau a împărăţiei cereşti. 



381 



la a fi [la fiinţă] îl aduce. 
Iar lucrul ce odată la fiinţă a ieşit, 
le nefiinţă nici Dumnezeu 
nu-1 poate 1 ? 66 aduce^. 



Adevărul despre care vorbeşte Cantemir, care este mai 
aievea decât razele soarelui şi pe care şi cei sub ţâţele maică- 
sa sugători îl cunosc şi îl înţeleg, este acela că această lume e 
creaţia lui Dumnezeu şi că Dumnezeu a creat-o din nimic/ ex 
nihilo, aducând-o de la nefinţă la fiinţă (din a ne fi la a fi). 

Este o învăţătură teologico-dogmatică esenţială şi, de 
altfel, ultima strofă este grea de teologie, pentru că este expusă 
nu numai dogma despre aducerea întru fiinţă a universului, ci 
şi aceea despre imposibilitatea ca acest univers să se întoarcă 
înapoi în nefiinţă. 

Aceasta este percepţia creştină tradiţională în cultura 
română şi tocmai de aceea - după cum se va vedea - vom avea 
mult de discutat asupra versurilor eminesciene, cărora li s-a 
imprimat o asemenea interpretare (despre omul şi universul 
care se întorc în nefiinţă), care contravine viziunii româneşti 
consacrate de toată literatura noastră veche - având în vedere 
faptul că Eminescu avea lecturi şi cunoştinţe temeinice din 
această literatură. 

Eminescu a cunoscut foarte bine aceste învăţături 
transmise prin Biserică dar şi prin literatura veche şi ne vine 
foarte greu să fim de acord că a ales să creadă în ceva contrar 
credinţei neamului său, el, care vroia să fie întru totul dac şi 
scria nu doar în manuscrise, ci până şi în ţărâna din curtea 
spitalului în care a murit: Iesus Christus rex 
dacoromanorum? 68 . 

Sensul lumii este spre transfigurare şi nu spre nefiinţă, 
în concepţia ortodoxă şi a textelor noastre medievale. Lectura 
cărţii/bibliei cosmice unifică interior fiinţa umană şi o 
conduce către centrul existenţei şi Creatorul ei: 



9 66 în sensul că nu doreşte. 

9 6 7Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 114-115. 
9 68 în latină: Iisus Hristos [este] împăratul daco-romanilor. 



382 



„Astfel Dumnezeu, care e în măsură infinită mai 
presus de totul, fiind totul în toate, va fi numai El singur 
văzut de cei curaţi la înţelegere, când mintea, culegând 
contemplativ sensurile lucrurilor, va ajunge la 
Dumnezeu însuşi, ca la cauza, începutul şi scopul ultim 
al naşterii şi devenirii tuturor şi ca la sânul adânc şi 
nedepărtat al întregului cuprins"9 6 9. 

Toate lucrurile din univers sunt litere cosmice sau 
cuvinte (logoi) care dialoghează cu umanitatea, vectorizând 
raţiunea (logos) umană către cunoaşterea originii şi a 
sensurilor ultime ale fiinţei, după cum afirmă tradiţia 
spirituală patristică: „pretutindeni în istoria creaţiei este 
semănată în chip tainic dogma teologiei"97o. 

în cărţile tradiţiei noastre literare româneşti, sinonimia 
dintre creaţie şi carte apare specificată cu claritate în Palia 
istorică bizantină (din care am citat şi alte pasaje, mai sus, în 
capitolul dedicat Psaltirii în versuri, dar se pot aduce ca 
mărturie şi fragmentele ce reproduc Hexaemeronul Sfântului 
Epifanie de Salamina), în Cronograful tradus de Danovici şi în 
cel al Sfântului Dimitrie al Rostovului: 

„Aceste lucruri [făpturi/ creaţii] făcu Dumnezeu 
într-aceste şase zile. Sânt de toate doaozeci şi doao. [...] 
Aceste 22 de lucruri făcu Dumnezeu în şase zile. Şi 
aceste 22 de cuvinte [cărţi ale canonului biblic] din 
jidovi [din Vechiul Testament]"97i. 

„Dece [deci] au făcut săvârşit Svântul 
Dumnedzău doaădzeci şi doaă [22] de lucruri ci să 
chiamă câte slove [cărţi] au jidovii în cartia [Scriptura] 
lor şi tocma cu doaădzeci şi doaă de cărţi [ale canonului 
Vechiului Testament] ce au scris de la prorocii lor şi 
tocma cu doaădzeci şi 2 de seminţâi ce s-au tras de la 



9 fi 9 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia (Cosmosul şi 
sufletul, chipuri ale Bisericii), op. cit., p. 14. 

970 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron..., op. cit., p. 133. 

971 Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, IV, Palia 
istorică, op. cit., p. 103. 



383 



Adam până la Iacov, cum scrii la carte lui Moisi, la 
pisaniia veche, adică în Biblie''^? 2 . 

„Pe toată făptura cea văzută a numit-o carte, în 
care carte Cerul şi pământul sunt ca două foi, întru care 
pe cât privim pe cea prea frumoasă zidire a lui 
Dumnezeu, pe atâtea slove avem, care ne învaţă pe noi 
pentru Dumnezeu"973. 

Există, prin urmare, o protobiblie sau un 
prototestament cosmic. 

Cantemir discută despre cartea cerului în termenii unei 
filosofii proprii, concepând un discurs despre paradigma 
soarelui şi a corpurilor cereşti, din lectura evoluţiei cărora (a 
mişcării lor de revoluţie) el extrage concluzii telogice. 

Aşadar, vedem mai departe, în periplul nostru pe 
continentul ieroglific: 



Paradigma soarelui şi a celorlalte trupuri cereşti 

Totul dară, 
orice firea fireşte [în mod firesc] lucrează, 
pricina săvârşitului974 
peste socoteala şi simţirea ei este. /.../ 

Aşijderea, cele fireşti 
toate în sferă975 se întorc 
şi sferei fireşte sfârşit nedându-se, 
iată că nu pentru odihna sfârşitului, 

ci pentru veşnica clătire976 
de la neclătitul Clătitor977se clăteşte. 



972 Cronograf. Tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, voi. I, 
op. cit., p. 4. 

973 Hronograf, [scris de Sfântul Dimitrie al Rostovului], Ed. 
Pelerinul Român, Oradea, 1992, p. 13. 

974 Cauza atingerii scopului. 

975 Sfera = orbita. 

976 Clătire = clătinare, mişcare. 

977 Dumnezeu. 



384 



Soarele, luna, cerul 
şi alte trupuri cereşti toate, 
din început 
şi cu mare repeziciune aleargă, 
însă nu cu acea socoteală [scop, raţiune], 
ca doară vreodinioară 
la doritul ţenchiu [scop] 
şi sfârşit ajungând, 
să se odihnească, 

căci aşa (precum s-ar putea zice), 

încă de mult ar fi cunoscut, 
precum fireşte la sfârşit să ajungă, 
peste putinţă îi este 
şi precum până acum 
în vreun punct al sferei lucrării sale 
loc de stare n-au aflat, 
aşa şi de aici înainte 

în vecii vecilor, 
precum nu va putea, 
de mult nădejdea 
i s-ar fi curmat, 

fără numai când Clătitorul firii 
(Cel ce în clătire nehotărâtă 
şi neodihnită 
o ţine), 

după a Sa slobodă şi puternică voie 
vreodată a o clăti 
ar părăsi978. 

Aşadar, toate lucrurile fireşti, 
cu una şi singură a soarelui paradigmă, 
precum se cade 
a se înţelege se pot. 



978 Planetele şi-ar înceta mişcarea în univers numai dacă 
Dumnezeu, Cel ce le mişcă, ar decide aceasta. 



385 



Că precum soarele 
de la punctul Racului 
până la punctul Capricornului, 
se suie şi se pogoară 
şi în tot anul, 
măcar că 
toate locurile umblării sale 
negreşit atinge şi cercetează, 
însă nici curgerii [rotirii] sfârşit a face, 
nici odihnei a se da 
poate, 

fără numai cât cu apropierea 
şi depărtarea sa 
de la locurile ce priveşte, 
mutările şi schimbările vremilor 
pricinuieşte, 
şi aceasta afară din toată 
socoteala şi simţirea sa. 

într-acest chip 
şi cursul a toată fapta 
nepărăsit atomurile schimbându-şi, 
toate cele dintru început chipuri 
nebetejite 
şi nepierdute 
păzeşte. 

De unde aievea [adevărat] este 
că ţenchiul sfârşitului 
nu în socoteala fireştilor 979, 
ci într-a Izvoditorului 
şi Pricinuitorului firii 
este. /.../ 

Cu acest mijloc mare lumină [a minţii] 
celor ce cu înţelegerea [raţiunea] se slujesc 



979 A celor ce sunt aşezate în fire. 



386 



a lumina poate 
şi ascuţită sabie împotriva celor ce 
pe Ziditorul tuturor 
a tăgădui nebuneşte îndrăznesc, 
în mână să ia, 
de vreme ce deosebirea zidirii 

şi a Ziditorului 9 8 ° 
dintr-acesta chiar a se cunoaşte 
poate. 

Căci Ziditorul, 
după înţelepciunea şi puterea Sa, 
zidirea săvârşind, 
de lucru Se odihneşte 981 
şi, ca un deplin în putere Stăpân, 
o dată numai poruncind, 
din veci şi până în veci 
zidirea ca o slujnică 

după poruncă 
nepărăsit aleargă. 

Deci precum toate celelalte, 

câte sub cer zidiri se află, 
din [de] Ziditor se deosebesc, 
căci socoteala nu a sfârşitului, 
ci a poruncii numai au, 
aşa una 982 numai Ziditorului său 
mai aproape 
şi a se asemăna se zice, 

căci precum a poruncii 

firească socoteală, 
aşa a sfârşitului fericirii 
şi nefericirii, 
a binelui şi a răului său chibzuială 



980 Deosebirea între firea veşnică şi necreată a Ziditorului şi firea 
creată, limitată, a celor zidite. 

981 Cf. Fac. 2, 1-2. 

982 Firea raţională. 



387 



şi adevărată hotărâre 
a cunoaşte poate 983. 

Şi aceasta măcar că nu din 
fireasca sa vrednicie, 
ci oarecum împotrivă şi peste fire 984, 
o înţelegere 
mai mult decât firească 
şi dumnezeiesc 
şi ceresc 
oarece 

(căruia suflet înţelegător îi zicem), 

în sine străluminează, 
care, peste cele fireşti hotare 
ridicându-1 [pe om] 
la cele metafiziceşti, 
ithiceşti [etice] 
şi theologhiceşti cunoştinţe 
îl povăţuieşte. 

Aşadar, din cele înainte pomenite 
a culege putem, ca orice zidire 
ithiceşte 
din-ceputul lucrului 
socoteala [raţiunea] sfârşitului ar avea, 
aceea Ziditorului său 
cu partea înţelegerii 985 



983 Firea înzestrată cu raţiune nu are un traseu predestinat de 
Dumnezeu, aşa cum au corpurile cereşti sau cele nucleare, ci ea singură îşi 
stabileşte traiectoria, alegând între bine şi rău. 

984 Darul raţiunii şi al liberei voinţe este numit aici „oarecum peste 
fire", ca un dar deosebit, pentru că firea creaţiei împlineşte porunca lui 
Dumnezeu, Creatorul ei; numai firile înzestrate cu raţiune şi voinţă liberă 
au, tot din darul Lui, capacitatea de a nu face voia Lui, de a alege răul, dacă 
asta îşi doresc. 

9 8 5 Dacă raţiunea planetelor era să se învârtă permanent pe 
traiectoria lor cosmică, pentru om, creatură cu fire spirituală, raţională, 
raţiunea existenţei şi a sfârşitului, a desăvârşirii sale, este să ajungă 
asemenea cu Dumnezeu, Creatorul său. 



388 



să se asemene... 986. 



Neclătitul Clătitor este Nemişcatul, Imuabilul, 
Dumnezeu a cărui fire dumnezeiască este veşnică şi 
neschimbătoare, Cel care pe toate le mişcă. 

Cantemir urmează teologiei Sfântului Atanasie cel 

Mare: 

„înţelepciunea lui Dumnezeu [Hristos] [...] 
alcătuieşte o singură lume şi o unică rânduială frumoasă 
şi armonioasă a ei, El însuşi rămânând nemişcat, dar 
toate mişcându-le, prin crearea şi orânduirea lor, după 
bunăvoirea Tatălui" 987. 

Paradigma soarelui este valabilă pentru toate lucrurile 
din univers, pentru toate făpturile create, care nu au raţiune şi 
care se mişcă în sferă, adică pe orbita traiectului lor continuu, 
care nu are oprire în lumea aceasta. 

Soarele, ca toate corpurile cereşti, se mişcă potrivit 
poruncii pe care Dumnezeu a sădit-o în firea sa, mai presus de 
raţiunea sa, pentru că raţiunea sa nu înseamnă cugetare şi 
voinţă liberă, ca în cazul îngerilor şi a oamenilor, ci este 
raţiunea prestabilită de Dumnezeu, aceea ca aştrii să lumineze 
pământul şi să determine schimbarea vremii (cf. Fac. 1, 14). 

Nici Antim, nici Cantemir nu adoptă perspectiva 
heliocentrică. Pentru ei, soarele se învârte în jurul pământului. 

Am văzut alegoria simbolică a lui Antim (un fel de 
fabulă întoarsă - saci fabula iese din definiţia clasică a genului 
minor sau inferior), în care pământul era omul, iar soarele 
care îl înconjura cu lumina şi căldura sa şi îl priveghea 
necontenit era Dumnezeu. 

Cu alte cuvinte, Dumnezeu Se învârte în jurul omului, îl 
circumscrie, face pururea o învârtejire împrejurul lui cu un 
umblet necontenit, fiind Creatorul şi Proniatorul său. Este o 
concepţie. ..antropocentrică a scriitorilor noştri din epoca 



9 86 Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, ed. cit, p. 326-327. 

9 8 ? Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, col. PSB, voi. 15, traducere 
din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. 
IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 79. 



389 



veche, pe care o semnalam şi la Dosoftei, şi care nu este 
umanistă, ci tradiţional-bizantină. 

Aici, la Cantemir, soarele, ca planetă, este paradigma 
mişcării, a vieţii, a vitalităţii cosmice, deşi planetele nu au 
suflet şi raţiune proprie - aşa cum le atribuia Platon şi, după 
el, Origen şi Plotin. 

Vechiul şi Noul Testament, mozaismul şi creştinismul 
au renegat dintotdeauna această concepţie, pe care o amendau 
dur (ca şi pe cea zoroastrianăs 88 ). 

Porunca lui Dumnezeu, în privinţa lor, este foarte clară: 

„Sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, 
stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să 
te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul 
Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub 
cer" (Deut. 4, 19). 

S-a remarcat că, în cartea Genezei, Moise nici măcar nu 
le dă nume aştrilor cereşti, ci îi numeşte luminătorul cel mare 
(soarele), luminătorul cel mic (luna) şi stelele. 

Ei sunt doar vase, în care, în ziua a patra, Dumnezeu a 
pus lumina creată în ziua întâi, ca să lumineze pământul şi să 
determine regimul ciclic diurn/nocturn şi pe cel sezonier. 

De aceea, toată tradiţia bizantină, în care se înscriu şi 
Cazaniile lui Coresi şi Varlaam, îi numeşte lămpi sau făclii/ 
candelabre, aşezate de Dumnezeu în casa/ biserica 
universului pe care a creat-o pentru om. 

Cantemir reţine acum o altă particularitate, din această 
icoană universală, pe cea semnalată de Sf. Atanasie, şi anume 
dinamismul ciclic pe care Dumnezeu îl imprimă în cosmos. 

Paradigma soarelui este imaginea ideală a mişcării care 
se execută în mod revolut şi în lipsa unei raţiuni de sine a 
executorului, ceea ce demonstrează existenţa Creatorului care 
a gândit-o şi i-a stabilit o raţiune subiacentă. 

Pentru a-şi ilustra paradigma, Cantemir trece de la 
soare la atomi: la nivel microbiologic sau micromolecular, 
viaţa urmează aceleaşi legi ale existenţei ca şi la nivel 



9 88 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zoroastrism. 



390 



macrocosmic. Ca şi planetele şi galaxiile, atomii se mişcă după 
traiectoria stabilită lor de Dumnezeu. 

Faptul de a-şi urma traiectoria este în firea planetelor 
sau a atomilor, în raţiunea lor de a exista, dar nu sunt stabilite 
astfel de către ele însele, pentru că nu au raţiune liberă, de sine 
stătătoare, ci arată un Creator (Izvoditorul şi Pricinuitorul 
firii), Care le-a gândit şi le-a rânduit în felul acesta. 

Deosebirea dintre zidire şi Ziditor, dintre creaţie şi 
Creator, se poate înţelege din felul cum soarele şi aştrii cereşti 
îşi împlinesc raţiunea lor de a exista, urmându-şi traiectoriile 
cosmice, fără ca să aibă raţiune determinantă în însăşi firea 
lor. 

Observaţiile astronomice sau biologice sfârşeşc în 
concluzii teologice, care sunt: mare lumină celor ce cu 
înţelegerea se slujesc, adică firilor raţionale. 

Pricepem acum de ce Cantemir a ales paradigma 
soarelui: pentru că lumina soarelui dialoghează cu lumina 
raţiunii umane. Fiind soarele luminătorul cel mare, el poate 
naşte mare lumină în mintea umană, dăruindu-i strălucirea 
înţelepciunii. 

Soarele, când nu este simbol al lui Dumnezeu însuşi, 
este un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, o trâmbiţă 
luminoasă a filosofiei/ înţelepciunii, sau, cum va zice mai 
târziu Heliade despre aştri, focare arhicentre de raze, puse pe 
firmament drept candele de aur şi a căror lumină vă e vocea, 
prin ea vorbiţi vederii (Anatolida sau Omul şi forţele? 8 ?) - 
vederii naturale şi vederii raţional-spirituale. 

Demnitatea solară cea mai impunătoare este aceea de a 
fi reprezentatul simbolic al Lui. Cantemir îi imprimă o dublă 
hermeneutică, soarele fiind un simbol al Dumnezeirii, dar şi o 
paradigmă a mişcării orbitale a lucrurilor în univers, 
paradigma dinamismului vital universal. 

Prin aceasta din urmă, el indică însă tot raţiunea 
divină/ înţelepciunea dumnezeiască, fiindcă semnifică lumina 
ascultării de Dumnezeu, a supunerii: Dumnezeu o dată numai 
poruncind, din veci şi până în veci zidirea ca o slujnică după 
poruncă nepărăsit aleargă. 



9 8 9 Ase vedea: 

http : / / ro.wikisource.org/ wiki / Anatolida_sau_Omul_şi_f orţele . 



391 



Iar aceasta este icoana cosmică/ paradigma expusă 
vederii şi raţiunii umane. 

Omul, care Ziditorului său mai aproape şi a se 
asemăna se zice şi în care străluminează - spune autorul - o 
înţelegere mai mult decât firească [liberul arbitru îl înalţă pe 
om peste ceea ce este firesc pentru celelalte făpturi, a împlini 
raţiunile lui Dumnezeu sădite în ele] şi dumnezeiesc şi ceresc 
oarece, este chemat să înţeleagă din mişcarea de rotaţie a 
soarelui, că ţenchiul/ scopul existenţei lui este ca Ziditorului 
său cu partea înţelegerii [sufletul spiritual] să se asemene. 

Dacă celelalte creaturi împlinesc voia lui Dumnezeu din 
fire, omul, tot din fire, este liber să împlinească sau nu voia 
Lui, să se asemene sau nu cu El. Dar firea lucrurilor, a căror 
paradigmă e soarele, îi descoperă ca. firesc este să asculte de 
Dumnezeu, că asemănarea cu Arhetipul divin este firească, 
întru Care şi la Care a fost chemat. 

La scriitorii noştri mai vechi, dragostea pentru 
simbolism şi pentru o hermeneutică universală este esenţială, 
de aceea sunt şi greu ingurgitabili apetitului nostru modern 
pentru de-semantizarea realităţii. 

Contemporanii noştri nu mai au apetit pentru astfel de 
scrieri datorită rămânerii lor numai în contingenţă şi aplecării 
spre divertisment, iar nu spre interpretarea sensurilor şi a 
simbolurilor, a raţiunilor pe care Dumnezeu le-a pus în 
univers. 

Adevărata filosofie a celor vechi era gândul care se 
întorcea pururea spre rosturile lumii şi spre rosturile proprii, 
care adâncea infinit şi abisal înţelegerea vieţii şi a universului. 

Dar nu printr-o explorare care se extinde geografic şi 
cosmic, la modul realist, fenomenologic (ceea ce aparţine 
viziunii catolice şi protestante asupra cunoaşterii, mai pe scurt, 
Apusului, în timp ce Orientul se păstrează în matca lui 
tradiţională contemplativă), ci prin racheta gândului şi a 
înţelegerilor harice, care erau trimise pe orbite tot mai 
îndepărtate ale lăuntricităţii şi ale spiritului. 

Din mişcarea de revoluţie a corpurilor cereşti, Cantemir 
expune concluzia conform căreia acestea urmează o traiectorie 
cosmică stabilită din veci de Creatorul lor, traiectorie care nu 



392 



se modifică şi nici nu există un scop final sau un capăt al 
acestei mişcări. 

Cantemir numeşte sferă această mişcare, ea fiind un 
echivalent a ceea ce noi numim orbită. 

Ideea de sferă implică însă şi sugestia echilibrului 
cosmic şi a armoniei acestei evoluţii orbitale, care nu se 
dezechilibrează niciodată, care e susţinută întru mişcarea şi 
scopul său de legea originară care i s-a dat şi de harul lui 
Dumnezeu, care pompează viaţă în universul Său şi îl susţine 
în fiinţă. 

Spre deosebire de firea iraţională, existenţele raţionale 
au o destinaţie a vieţii lor, aceea ca, departajând binele de rău, 
cunoscând cele metafizice, morale (etice) şi teologice, să 
ajungă la desăvârşirea asemănării cu Ziditorul şi Prototipul 
lor. 

Dimitrie Cantemir nu afirmă nimic diferit de Antim 
Ivireanul, contemporanul său, şi nimic contrar învăţăturilor 
ortodoxe ci, dimpotrivă, le secondează cu fidelitate. 

Găsesc o mare asemănare între modul lui Antim 
Ivireanul de a-şi construi demonstraţiile şi parabolele şi cel pe 
care îl urmărim aici, al lui Cantemir. 

De asemenea, Antim insera în omiliile sale aceeaşi 
filosofie cu privire la contemplarea scenei cosmice ca o icoană 
şi oglindă a împărăţiei veşnice şi a cerului înstelat ca o lectură 
a creativităţii şi iubirii dumnezeieşti. 

La această hermeneutică incita însăşi Scriptura Sfântă 
sau, în particular, Psaltirea, care a avut un rol capital în 
formarea tradiţiei poetice româneşti, impregnându-şi 
influenţa la nivel stilistic şi vizionar. 



Filosofia isihastă a tăcerii 

Lupul partea cea mai multă a vremii 
tăcerii da 
[căci tăcerea 
capul filosofiei este, 
şi încă toată cinstea înţelepciunii 
mai mult într-însa se sprijineşte, 



393 



de vreme ce aplos^o a grăi 
de la maice 
şi de la mance [doici] 

ne deprindem 
frumos şi mult a vorbi, 
toate şcoalele, mai prin toate locurile 
(nu cu puţină pagubă a tot muritorul!), 
pe canoane [legi retorice] ne învaţă. 



Iar înţelepţeşte a tăcea 
şi vremea vorbei puţine 
şi grele 
prea la puţini vedem 
şi învăţătura tăcerii 
undeva măcar în lume 
a se profesui [a se preda] 
nu auzim. 



O, fericita tăcere, 
ca totdeauna 
cu tăcerea ascultăm 

şi învăţăm 
orice ar fi de învăţat 
şi pururea din fântâna tăcerii 
cuvântul înţelepciunii 
au izvorât. 



Că cine tace mult, 
mult gândeşte, 
şi cine mult gândeşte 
mai de multe ori 
ce-i mai cuvios nimereşte. 

Acela dar, ce 
ce-i mai de folos au nimerit, 
zic că, 
de va grăi, 
va grăi mai negreşit] 991. 



990 Limba populară/ graiul vorbit. 

991 Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, op. cit, p. 83. 



394 



Cantemir denigrează aici retorica goală, subliniind 
antiteza dintre barocul expresiei şi liniştea interioară a 
sufletului, tăcerea adâncă pe care omul spiritual şi-o 
agoniseşte prin înţelepciune, liniştea contemplativă şi 
gânditoare. 

Dacă Dosoftei înălţa către Dumnezeu cuvintele tăcerii 
(ruga din tăcere), cuvintele inimii care strigă lăuntric, 
Cantemir cunoaşte şi el, tot pe filieră isihastă, că există vreme 
pentru discurs, dar şi vremea vorbei puţine şi grele, precum şi 
timp pentru înţelepţeşte a tăcea. 

Nu e ceea ce se spune la Pilde 17, 28 („Chiar şi nebunul, 
când tace, trece drept înţelept", care s-a păstrat în popor sub 
formă de proverb: „Dacă tăceai, înţelept rămâneai"), ci despre 
o altfel de tăcere, care ţine de sihăstria inimii şi de a-ţi da 
răgazul ca Dumnezeu să-ţi răspundă: rugăciunii, chemării, 
neliniştilor, interogaţiilor. 

Este tăcerea iubită de isihaşti sau pacea lui Dumnezeu 
care covârşeşte orice minte (Filip. 4, 7). De aceea, fericita 
tăcere... 

Autorul deplânge faptul că, dacă există şcoli de retorică 
multe, nu există în schimb nicio şcoală care să te înveţe 
reculegerea, adâncirea în sine, contemplaţia, retragerea de 
sine din risipirea în multe lucruri ale lumii. 

Remarcăm imagini plastice deosebite, ca fântâna 
tăcerii - imagini poetice care, nu în puţine cazuri, răsar din 
contexte practice, ca să spunem aşa, având ca fundament 
concreteţea experienţei, chiar dacă este o experienţă spirituală. 
Nu le putem numi abstracţiuni pure, ele nu sunt abstracte 
decât dacă le contemplăm stilistic şi renunţăm, momentan sau 
definitv, la o hermeneutică aplicată. 

A se observa că scriitorii vechi nu iubeau podoaba 
stilistică pentru ea însăşi, ci pentru scopul moral şi spiritual cu 
care era folosită. 

Să nu ne facem însă iluzii că în poezia română modernă 
vom afla abstracţiuni pure: în ciuda a ceea ce se afirmă de 
obicei, lirica noastră modernă şi postmodernă este, în cea mai 
mare parte, unisemantică şi nu plurisemantică şi învederează 



395 



aceeaşi experienţă concretă (afectivă, spirituală etc.) care nu 
învederează onirismul fulminant/ haotic sau abstract. 

Giudeţul [judecata] sufletului cu trupul 
şi despre ce înseamnă „suflet filosof 

Acestea de la Vulpe cu toţii auzind 
şi precum [că] adevărul aşa este înţelegând 
(că la mintea spre înţelegere gătată 
mai tare pătrunde cuvântul adevărului 
decât prin moale grosimea trupului 
ascuţită simceaoa [lama] fierului), 
ziseră: „Dară cine între noi poate fi acela 
care mai mult sufletul 
în filosofie să-şi fi crescut 
şi după pravile992 e l trupul să-şi fi scăzut? 

(Că [căci] cu anevoie este cineva 
trupul în toate pe larg 
şi de saţiu să-şi hrănească 
şi sufletul de poftele trupeşti 

nebetejit să-şi păzească), 
(că precum în hrana slobodă 
trupul se îngroaşă 
şi se îngraşă, 
aşa de post trupul vitionindu-se [slăbind], 
sufletul se subţie 
şi învârtoaşă [se întăreşte]) 
(căci foamea la trup moarte firească, 
iar la suflet viaţă cerească 
aduce)993. /.../ 

(căci obişnuiţi sunt cei adevărat vrednici 
vredniciile sale [lor] de priveala ochilor 
şi [de] lauda gurilor a-şi ascunde) 
(ce [căci] precum focul 



992 După regulile ascetice. 

993 Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, op. cit, p. 68. 



396 



în piatra mai vârtoasă 
şi în fierul mai îndesat ascuns fiind, 
dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-se, scânteiază, 
aşa şi sufletul plin de vrednicie, 
pe cât mai mult se acoperă, 
pe atât mai tare se descoperă) /.../ 

(căci sufletul filosof asupreală 
nu are, 

de vreme ce toată asupreală suferind 
precum să i se facă asupreală 
nu simte). ..994. 



Ierarhia vredniciilor umane este ierarhia darurilor 

Firea aşa de înţelepţeşte 
pe toţi la darurile sale ş-au îndemnat, 
cât pe unii în cuvânt, 
iar pe alţii în lucru, 
pe unii în poruncă, 
iar pe alţii în ascultare, 

pe unii în stăpânire, 
iar pe alţii în supunere, 
vrednici, putincioşi şi suferitori 
i-au arătat. 

Aşijderea, unii în gramatică 
şi alţii în poetică, 
unii în loghică, 
iar alţii în ritorică, 
unii în cea ithică [etică, morală], 
iar alţii în cea fizică 
filosofie mai isteţi, 
şi unii într-ună, 
iar alţii într-altă învăţătură 
şi meşteşug mai vestiţi 



«94 idem, p. 70. 



397 



şi mai fericiţi, 
după a firii orânduială au ieşit 
(că ce unul Dumnezeu dăruieşte 
şi orânduieşte 
toată lumea nici a lua, 
nici a clăti[na] 
poate). /.../ 

(că împărăţia firii, 
precum are domni, 
senatori, 
deregători 
şi orânduitori, 
aşa are şi plugari, 
şi morari, 
şi portari, 
şi chelari)995. 

Este limpede că morala şi filosofia precizate de 
Cantemir sunt profund tradiţionale şi religioase - credem că 
precizările hermeneutice sunt de prisos. 

Ele nu ies din canoanele bisericeşti. Nu există inflexiuni 
eterodoxe sau umaniste (în sensul pe care s-a pedalat la noi în 
comunism, de viziune antropocentrist-umanistă şi de primat 
al intelectului pur) în această operă, după cum nu există nici în 
Divan. 

Ierarhia minţilor şi a demnităţilor/ virtuţilor umane 
este o temă veche în literatura ortodoxă şi va fi o preocupare 
constantă şi pentru Eminescu, fiind şi subiectul celor cinci 
Scrisori. 



Tema instabilităţii/orfimei 
Vremea schimbătoare şi norocul trecător 



995 idem, p. 69. 



398 



Au nu ştii (că agonisita numelui 
mai mult cu îndrăzneala 
decât cu sila 
se dobândeşte?) 
Au nu pricepi 
(că scânteia amnarului, 
până a nu se stinge iasca 
aprinde, 
iară stingându-se, 
a doua şi a treia lovitură 
pofteşte?) 



De care lucru, noi acum, 
vreme de treabă şi după poftă aflând, 
cum vom putea vremea prelungind, 
darul norocului 
în para focului 
să aruncăm? 



Că bine ştii, 
(că pe cât este de iute la curgere 
punctul vremii, 
încă mai iuţi sunt 
mutările lucrurilor în vreme) 
şi nu trebuie cineva 
a te învăţa, 
de vreme ce, 
(precum chipul norocul, 
mii de mii de obraze [feţe] să fi având, 
şi în mii de mii de feluri pe muritori 
în tot ceasul să fi măgulind,) 
adeverit eşti. /.../ 



(Că ce dă vremea, 
nici avuţia, nici nevoinţa 

poate cumpăra.) 
Iară câte primejduitoare 

în vremea viitoare 



399 



mi-ai pomenit, 
acestea încă nu tăgăduiesc 
(că cine vreodată 
norocul sub lacăt 
şi norocirea în ladă 
şi-au încuiat? 
Sau cine tot cu acea fortună 
în viaţă s-a slujit, 
de care vreodată 
să nu fie necăjit?) 

Ci a muritorilor 
mai mult aceasta le este hirişia [caracterul/ obiceiul] 
(ca în ziua norocului 
să-şi arate vârful cornului, 
iară în ziua nenorocului, 
de nevoie, 
să sufere şi scoaterea ochiului). /.../ 

O, fortună bună 
(de este în lume vreuna 
adevărat bună), 
cum şi tată, 
şi maică, 
şi soră, 
şi frate fortunei rele eşti, 

care până într-atâta 
pe muritori buiguieşti, 
îmbeţi şi înnebuneşti, 
cât şi spre tabăra adevărului 
desfrânate oştile 
nebunelor sale socoteli 
a-şi slobozi nu se ruşinează996. 



Vremea schimbătoare şi norocul trecător sunt teme 
majore ale literaturii române vechi. Le întâlnim cu prisosinţă 
în omiliile mitropoliţilor Varlaam şi Antim, precum şi la Miron 



99 6 Idem, p. 97-98. 



400 



Costin, atât în poemul Viiaţa lumii, cât şi în Letopiseţ sau în 
De neamul moldovenilor. 

Aici le aflăm ilustrate sub forma aforistică şi simbolică a 
Istoriei ieroglifice, demonstrând unitatea de gândire şi de 
mentalitate a scriitorilor noştri din vechime. 

Pe aceeaşi temă însă, Cantemir scrie nu numai proză 
ritmată, ci creează versuri propriu-zise, pe o partitură 
costiniană (primele două versuri sunt reproduse din poemul 
lui Costin, nu din dorinţa de a-1 plagia, ci din aceea de a 
afirma o tradiţie şi o continuitate), pe care le inserează atât în 
Divan, cât şi în Istoria ieroglifică - şi cred că avem aici o 
dovadă palpabilă a perpetuării tradiţiei poetice culte: 

A lumii cânt cu jale cumplită viaţă, 
Cum se trece şi se rupe, ca cum am fi o aţă. 

Tânăr şi bătrân, împăratul şi săracul, 
Părintele şi fiul, rude ş-alalt statul, 
în zi de nu gândeşte, moartea îl înghite, 
Viilor rămaşi otrăvite dă cuţite. 

Ţărna tiranul, ţărna ţăranul astrucă [înmormântează], 
Izbânda, dreptatea, în ce-1 află-1 judecă, 
Unii fericiţi se zic într-a sa viaţă, 
După moarte se cunoaşte c-au fost sloi de gheaţă 997. 

Versul Ţărna tiranul, ţărna ţăranul astrucă e formulat 
parcă după regulile poeziei moderne. Totodată, reprezintă una 
dintre cele mai sonore şi mai sugestive aliteraţii din toată 
istoria poeziei româneşti. 

Toposul mării 

Iscarea furtunii 



997 idem, p. 194. 



401 



Aşadar, sub toată noaptea soarelui 
în ce învelit 
şi cu ce să fiu legat 
nepricepând, tare mă chinuiam. 
Iar după ce cu ziua nopţii 
şi cu întunecarea soarelui, 
ochii mi se luminară, 
precum în vetrela unei corăbii 
învelit 
şi cu funiile împleticit 
să fiu cunoscui. 

Că eu, poate fi, 
de rândunele fugind, 
de pânza corăbiei m-am fost lipit, 

în care vreme şi corăbierii 
vetrila a strânge s-a fost tâmplat. 

Eu, dară, aşa în vetrilă boţit 
şi corabia fără vânt 
(căci mare linişte era), 
pe valurile moarte săltând, 

vorba corăbierului 
cu a dulfului ascultam. /.../ 

Corăbierul zise: „Bre, hei, 
porc peştit şi peşte porcit, dulfe, 
aceste pufnete cui, 
lăudându-te, le arăţi? 
Au vânt semănând, 
stropii apei 
în loc de grăunţe arunci?" 

Dulful răspunse: 
„Adevărat, eu 
vânt semăn 
şi stropii în loc de sămânţă 
în corabie arunc. 



998 Noaptea soarelui = eclipsă. 



402 



însă pufnetul meu 
în furtună întorcându-se, 
stropii în gârle curătoare 
se vor întoarce 
(că sămânţa vântului 
şi grăunţul apei 
moartea corăbiei este). /.../ 

Eu vântul am semănat 

şi grăunţele apei 
în corabie am aruncat, 

iar cine va secera 

şi cine a treiera 
vremea va alege..." /.../ 

Aşadară, dulful^99 cu corăbierul vorbind 
şi încă cuvântul bine nesfârşind, 

vântul crivăţului 
dimpotrivă căii corăbiei a sufla, 

marea a se umfla 
şi valurile ca munţii a să ridica 
începură (căci şi timpul iernii, 
când soarele din tropicul Himerinos 
spre tropicul Therinos 
se întoarce 
era). 

Corăbierii, volbura 
care asupră le vine 
şi primejdia 
care în cap li se pune, 

văzând, 
unii funiile întindea, 
alţii vetrilele strângea 
(ci [dar] groaza morţii mintea uluieşte 
şi primejdia fără de veste 
toate simţirile amurţeşte). 



999 Dulf = delfin. 



403 



De care şi bieţii corăbieri 
cuprinzându-se, 
unii la adânc, 
alţii la margine 
mântuinţa arăta. /.../ 

volbura 
corabia a învârteji [a învălui] 
şi valurile pe deasupra a o năbuşi 
începură, 
şi aşa, în mica ceasului, 
vântul cel de dulf semănat 
din pufnet vifor şi din stropitură 

gârle, înlăuntrul 
şi pe deasupra vasului izvorâră, 
care, cu undele fierbând 
şi amestecându-se, 
din faţa apei 
în fundul mării 
se muta... 1000 . 

îl vedem mai sus pe Cantemir în ipostaza de creator de 
uluitoare imagini poetice şi concentrări metaforice, care, într- 
adevăr, după cum propunea Nichita, trebuie să acceptăm că 
depăşesc forţa de abstractizare şi de metaforizare a 
modernilor. 

Am reţinut cel puţin două versuri tulburătoare: corabia 
fără vânt/ pe valurile moarte săltând... 

Remarcăm, între imaginile captivante de mai sus, şi 
prezenţa unor metafore destul de neobişnuite, concretizate în 
imagini de o plasticitate perplexantă, extrem de modernă 
pentru acea perioadă: sămânţa vântului şi grăunţul apei. 

Ineditul lor ne-a impresionat imediat, dar trebuie să 
mărturisim că nu le-am descoperit sursa decât întâmplător. 

Re-răsfoind Divanul, ne-au căzut dintr-o dată ochii, 
iluminator, pe următoarele cuvinte: Precum adevărat Osie 



1000 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 158-159. 



404 



grăieşte: „Vânt sămănară şi vivor [vifor] săcerară" (gl. 8, sh. 

y) 1001 # 

Un verset scriptural, care vorbeşte despre semănarea 
vântului şi secerarea viforului, i-a inspirat lui Cantemir 
metaforele pe care le-am semnalat (dar şi întreaga descriere, 
de o extraordinară şi paradoxală plasticitate şi expresivitate), 
într-un context care nu mai implică Scriptura. 

Reamintim că, din literatura cultă şi din recurenţa 
omiletică, acest verset a intrat şi în conştiinţa populară, căci 
adesea se spune despre omul, care nu caută să facă ceva bun, 
că seamănă vânt şi culege furtună. 

Şi poate că nu ne-am fi oprit asupra acestui amănunt 
(care ne face să ne gândim că nu este un exemplu singular), 
dacă nu am fi descoperit acelaşi procedeu anterior la Dosoftei, 
dar şi la Eminescu, şi anume plasticizarea metaforică a unor 
versete sau a unor afirmaţii patristice 1002 . 

Am văzut că Dosoftei, pornind de la imaginea impusă 
de Psaltire, a lumii care se va învechi ca o haină (Ps. 101), 
precum şi de la cea a urzirii cu degetele a cerului înstelat de 
către Dumnezeu, creează, prin analogie dar şi în antiteză, o 
altă imagine plastică, a lumii veşnice sau a împărăţiei 
netrecătoare, a Paradisului ca o cetate sfântă din veşmânt de 
mătasă (Ps. 73, 13-14). 

Ceea ce ne determină, în contextul larg al analizelor 
noastre, să reflectăm cu toată seriozitatea şi să reconsiderăm 
părerea încetăţenită în critica românească, anume că 
literatura teologică nu poate fi decât aridă şi clasificabilă la 
categoria neliterar şi, cu atât mai mult, nepoetic. 

Dimpotrivă, am aflat mai multe argumente, care nu 
doar că infirmă această opinie, dar, mult mai mult decât atât, 
întemeiază poeticul pe semnificaţii şi pe o hermeneutică 
biblico-patristică, în absenţa căreia nu ne-am putea bucura de 
lirismul şi de poetizarea multor texte din epoca modernă pe 
care le recenzăm. 

Literatura istoriografică, Letopiseţele în speţă, nu 
conţin această stilistică amplă şi seducătoare, precum textele 



1001 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 76. 

1002 A se vedea: Gianina Maria-Cristina Picioruş, Eminescu şi 
literatura română veche, op. cit., p. 303-311. 



405 



religioase, la care se adaugă neobişnuita literatură istorică şi 
filosofică a lui Cantemir, care are o latură oratorică esenţială. 
Şi care nu e, în orice caz, exclusiv/î/osq/îcâ şi/ sau istorică. 

Am remarcat, de asemenea, puncte comune cu 
descrierea mării înviforate la Antim Ivireanul (reprodusă de 
noi undeva mai sus, în cartea de faţă), cum ar fi: marea a se 
umfla şi valurile ca munţii a să ridica sau groaza morţii 
mintea uluieşte, precum şi corabia care din faţa apei în fundul 
mării se muta. 

Vom avea, de asemenea, surpriza să constatăm că 
imaginea valurilor, care se înalţă ca munţii, când marea e în 
furtună, se va transfera în paginile de poezie ale poeţilor cu 
care sfârşeşte secolul al XVIII-lea şi începe secolul al XlX-lea. 

însă ilustrarea temei mării continuă cu alte fragmente 
uimitoare: 

Marea şi furtunile vieţii 

Duhurile muritorilor asemenea sunt 
vânturilor clătitului aer 
care şi plăcut 
şi împotrivă 
a sufla pot. 

Inimile corăbiei 
pe nestătătoare lucrurile tâmplărilor 
ca pe umerele mărilor 
plutesc, 
sfârşitul lucrurilor liman, 
intrarea la liman, 
aflarea liniştii 
şi scăparea din furtună 
este. 

Deci precum adesea s-a văzut că 
cu nepaza cârmaciului 
şi cu lenevirea corăbierilor, 
acum în sânul limanului intraţi fiind, 



406 



aceia pat, 
de care între groaznice 
undele valurilor au scăpat. 

într-acest chip şi lucrurile voastre, 

ca un vas de multe valuri 
şi din multe părţi izbit şi zdruncinat, 
acum la limanul adăpostirii 
şi la liniştea odihnirii 
să fi ajuns socotesc. 

Cea mai multă primejdie, 
precum se vede, a trecut. 
Rămas-a acum în adăpost, 
pentru paza viforului, 
fierul să se arunce, 
pânzele să se învelească, 
funiile să se întărească 
şi vasul, cu nerumpte odgoane, 
la margine legându-se, 
să se sprijinească 

ca nu cândva, dinspre uscat 
viforul duhurilor 10 °3 
fără veste scornindu-se, 
iarăşi mările odată călătorite 
şi valurile mai dinainte trecute 10 °4 

a le pofti să silească, 
unde, de nu cea de tot prăpădanie, 
însă cea mai rea decât cea dintâi primejdie, 
poate să se [în]tâmple 10 °5. 



1003 Viforul duhurilor rele, al demonilor. 

1004 Adică păcatele şi patimile pe care le-am depăşit, pentru care ne- 
am pocăit. 

10 °s Cf. Mt. 12, 45: Atunci se duce [demonul] şi ia cu sine alte şapte 
duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă 
ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. 



407 



Iată, deoparte, Inorogul 
singur cârmaci, 
singur vasul voii sale 
încotro a-1 porni ştie şi poate, 
care, în liman intrând, 
cu ce odgon şi la ce stâncă 
vasul s-ar lega 
singur din sine voii 
şi alegerii noastre 
a lăsat. 

Deci despre această parte 
fără de presupunere sunt 
că în adăpostul odihnii 
vasul inimii sale, 
fără nicio primejdie, 
cu groase odgoane, 
cu tari funii 
şi la credincioase locuri 
se va lega, 

unde, neclătinat rămânând, 
vifor cât de repede, 
furtună cât de mare 
şi volbură cât de năprasnică 
a-1 mai urni nu va putea. 

Că mai lesne este vântului 
o mie de odgoane a rupe 
şi o mie de fiare a smulge 
decât sufletului de cinste purtător 
din cuvântul dat 
a se întoarce 1006 . 

Versurile: Inimile corăbiei/ pe nestătătoare lucrurile 
tâmplărilor/ ca pe uvrierele mărilor/ plutesc pot figura fără 
probleme într-o antologie pretenţioasă de poezie modernă. 



1006 Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, op. cit, p. 369-370. 



408 



Mai mult, poezia lui Cantemir lasă impresia utilizării 
intenţionate a combinaţiei, tot de factură modernă, între 
versul alb şi structurile rimate. 

Cum spuneam, însă, acest tipar, pe care îl utilizează 
Cantemir, este arhaic şi poate fi atribuit deopotrivă tradiţiei 
literare bizantine, cât şi (după câte am înţeles) celei arabo- 
persane. 

în ambele cazuri, expresivitatea poetică, ca şi cadenţa 
melodică şi propensiunea imnică s-au aflat la mare preţuire un 
răstimp destul de lung. 

în ce priveşte discuţia despre literatura arabo-persană, 
despre care s-a spus că şi-a oferit modelul scriiturii 
cantemirene, ne gândim că, poate, ar trebui să avem în atenţie 
şi literatura teologică creştină (mai veche decât cea arabă) din 
vechile focare de cultură şi civilizaţie, cucerite ulterior de 
arabi, şi mai ales imnografia siriacă. 

Ne gândim că un mare poet ca Sfântul Efrem Şirul/ 
Sirianul ar fi putut să aibă o influenţă semnificativă asupra lui 
Cantemir. 



Corabia vieţii şi înţelepciunea veghetoare 

Cu mintea şi sfatul unuia, 
a multora viaţă a se păzi 
şi din viitoarele primejdii a se feri 
ispita din toate zilele 
arătătoare 
şi mărturisitoare 
ne este. 

Precum cu bună chiverniseala 

unui navarh, 
din nesăţioase droburile mării 

multe suflete 
la limanul liniştii scapă 

(căci acela bun cârmuitoriu a fi 
se zice şi este 



409 



care din linişte furtunile socoteşte 10 °7 
şi din furtună liniştea agoniseşte). 

A cărui dulce vorbă în liman 
şi vrednică laudă pe uscat 

şi căzută mulţumire 
de la feciori pentru părinţi, 
de la părinţi pentru feciori, 
prin toate casele şi adunările, 
nu otravă, 
mă crede numelui, 
ce tare antifarmec [antidot] 
tuturor hulelor este 10 ° 8 . 



Cantemir ilustrează acest topos maritim în pagini de o 
mare plasticitate, adâncime hermeneutică şi de un 
impresionant lirism. 

Despre toposul mării şi simbolistica lui în literatura 
noastră veche şi modernă, de asemenea am vorbit mai pe larg 
în capitolul despre Antim Ivireanul. 

Dimitrie Cantemir dovedeşte, prin fragmentele de mai 
sus, că împărtăşeşte aceeaşi viziune, religios-literară, cu Sfinţii 
Ierarhi Varlaam, Dosoftei şi Antim şi cu Miron Costin. 

Am putea adăuga aici, clarificator, şi un pasaj din Divan 
(deşi semnificaţiile alegorice din textele de mai sus, fie au 
sursă religioasă evidentă, fie nu se pot interpreta decât prin 
apelul la o astfel de sursă), în care înţeleptul i se adresează 
Lumii astfel: 

Adevărat, acest subţire 
şi de mulţi oameni necunoscut meşterşug, 
de la sirene 
(acestora moldovenii 
„fete de mare" le dzic) 
l-ai luat; 



1007 Care se pregăteşte pentru atacurile ispitelor şi ale patimilor 
atunci când încă nu este sub asediul lor. 

1008 Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, op. cit, p. 86. 



410 



carile, cu ale sale frumoase, 
cuvioase 
şi mângâioase viersuri, 
pre săracii de corăbiiari 
nebunindu-i îi adormu, 
şi aşe - precum spune fabula - 
eale în corabie sărind, 
îi îmbrăţăşadză 
şi în fundul luciului mării 
afundându-i 
îi coboară 
şi fără veste îi îniacă. 

Ce tu, 

decât sirinile tot mai de rău făcătoare, 
căci eale trupul, 
iară tu sufletul 
îneci. 

însă înţeleptul călătoriu ce face? 
îşi vârtos urechile sale astupă, 
ca nu cumva 
glasul sirinelor audzind 

să să aţipească, 
şi aşe prin a lor cântece, 
ca când n-ari audzi cântece, 
trece; 

şi dintru acea 
de viiaţă primejduitoare meşterşugire 
cu amăgeală scăpând, 
fără poticală, 
hălăduiaşte 10 °9. 

Pe lângă motivul mării, şi cel al sirenelor apare la 
Eminescu, în Glossă: Ca un cântec de sirenă,/ Lumea-ntinde 



1009 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit, p. 37. 



411 



lucii mreje;/ Ca să schimbe-actorii-n scenă,/ Te momeşte în 
vârteje. 

Tema morală 



Complotul lupilor la apus de soare 

Iar când făclia cea de aur 
în sfeşnicul de diamant 
şi lumina cea de obşte 
în casele şi mesele tuturor se pune, 
Lupul şi altă soţie [tovarăş] îşi cercă 
şi pe altul ca sine află /.../ 

Deci, după ce părintele planetelor 
şi ochiul lumii 
razele sub ipoghei [orizont] 1010 îşi sloboade 
şi lumina sub pământ îşi ascunde, 

când ochiul păzitorului se închide 
şi a furului ca a şoarecelui se deschide 
(că toată fapta grozavă 
şi ocărâtă 
precum cu întunericul se acoperă 
şi se ascunde 
socoteşte, 

măcar că şi noaptea are lumina sa, 
precum şi pădurile urechi 
şi hudiţoşi pereţii de piatră 
şi adâncă peştera de vârtoapă 
la vedere ascuţiţi ochi au), 
lupii împreună 
spre locul ştiut se coborâră 1011 . 



1010 Literal: sub pământ. 

1011 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 76. 



Patima beţiei sau povestea Sfintei Iudita 
transformată în parabolă 

De multe ori ce nu biruieşte omul 
biruieşte pomul, 
şi împăraţi care toată lumea în robia lor au adus, 
pe aceiaşi, 
alminterea nebiruiţi fiind, 
vinul în robia sa i-a răpit 
şi beţia cu mâna muierii i-a biruit 1012 . 

* 



Pedagogia sărăciei 

Foamea în toate zilele 
muritori a fi ne învaţă 
şi este o boală care nedespărţit tovarăş 
tuturor părţilor trupului 
şi pururea se află de faţă 101 3. 

* 



Nu-1 vesteşte nicio aură, nu-1 urmează nicio coadă de 

cometă.. . 101 4 

Nici nebunul coarne, 
nici înţeleptul aripi are, 
de pe care de înţelept 



1012 Idem, p. 80. 

101 3 Ibidem. 

1014 Titlul nostru reprezintă parafrazarea a două versuri din Elegia 
întâia, a lui Nichita Stănescu. A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Elegia_%C3%AEnt%C3%A2ia. 



413 



sau de nebun 
să se cunoască /.../ 

Că alminterea, mulţi 
înţelepciunea cuvântului 
îndestul au, 
iar de lucrul ei prea lipsiţi sunt, 
şi dimpotrivă, 
mulţi de pompa 
şi frumuseţea cuvântului 
sunt depărtaţi, 
iar faptele îi arată 
precum cu înţelepciune 
a fi încoronaţi 101 s. 

# 

Gura slobodă 

Gura desfrânată 
mai tare aleargă 
decât piatra din deal răsturnată, 
pe care un nebun cu piciorul 

poate a o prăvăli 
şi o mie de înţelepţi a o opri 
nu pot 1016 . 

# 



înţelepciunea şi teatrul lumii 

Cine în lume este atât de înţelept 
căruia altă înţelepciune 
să nu-i trebuiască? 

Cine între muritori 



101 s Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 82. 
10l6 Ibidem. 



414 



este atât de învăţat 
căruia mai multă partea învăţăturii 
să nu-i lipsească? 

Cine în tot theatrul acesta 
este atât de ascuţit la minte 
care vânt să socotească 
a altora cuvinte? 101 ? 



Fântânile de sânge şi fecioara din lapte 
(arghirofilia şi patima erotică) 



Cu tată-meu împreună adesea 

fântânile cele de sânge 1018 
la rădăcinile munţilor vrăjbii 
izvorâtoare cercetam. 

Munţii aceştia, departe, 
în ţara ce se cheamă Pizma, 
se află, spre partea răsăritului, 
pe marginea oceanului în sus, 
spre crivăţ, 
şi în jos, spre amiazăzi, 

în lung şi în lat 
atâta de mult se trag, 

cât cei ce nepărăsit drumul 
care pe la rădăcinile lor merge 
au ţinut 

zic precum până la ocheanul apusului 101 ? 
ocolesc 
şi ca un zid jur împrejur 
toată rotunzeala pământului 1020 



101 7ldem, p. 83. 

1018 Fântâni de sânge înseamnă izvoare de bani. 

101 9 Ocheanul apusului = moarte. 



415 



îngrădesc 1021 . /.../ 

Laptele, după descântec, 

îndată se închegă 
şi mădularele unul de altul 
a se lega începură. 

După aceea, 
vinele peste oase întinzându-se 
toate părţile trupului 
a se clăti[na] 
şi subţirea peste dânsele 
pielicioară a se lipi 
văzum 1022 . 

Şi aşa, îndată 
o fecioară ghizdavă [împodobită] 
şi frumoasă 
dinainte-ne în picioare stătea, 
care cu ochii săgeta, 
cu sprâncenele arcul încorda 102 3, 
cu faţa sânge vărsa, 
cu buzele inima spinteca, 
cu mijlocul viaţa curma, 
cu statul morţii ridica, 

cu cuvântul zilele 
în cumpănă măsura, 
cu răspunsul 



1020 Rotunzeala pământului = inima omului. 
1021 Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, op. cit, p. 279. 

1022 Imaginile sunt inspirate din profeţia Sfântului Iezechiel despre 
învierea morţilor (Iez. 37, 7-8). 

1023 Metafora aceasta, a ochilor şi sprâncenelor ca un arc erotic ce 
săgetează inima e de găsit şi la poeţii prepaşoptişti şi paşoptişti, precum şi 
la Eminescu. Având în vedere că Dimitrie Cantemir a plecat cu manuscrisul 
în Rusia şi el nu a circulat la noi până la publicarea lui, în 1883, trebuie să 
ne gândim la sursa biblică directă (Pilde, 6, 25: Nu dori frumuseţea întru 
inima ta şi să nu te vâneze cu genele ei), devenită însă tradiţională şi pe 
care o citează şi Sf. Nicodim Aghioritul, într-o carte din care Eminescu a 
versificat o parte din pedagogia sa. 



416 



sufletul de la mormânt înturna, 
iar cu singur numele Biruinţii, 
toată frumuseţea biruia 
şi covârşea. /.../ 

Tatăl meu, 
în nerupt lanţul dragostelor legat 
şi aşa de tare înfăşurat 
văzându-mă, zise: 
„Bozul [zeul] dragostei, o, fiule, 
fiul Afroditei este, 
pe care nu după micşorimea vârstei 
(căci pururea copil este), 
ci după tare arcul ce trage 
şi ascuţită săgeata 
ce în ficaţi înfige 
cei ce-1 măsoară îl cunosc. 

Ci cât spre această 
a ta de curând scornită patimă 
lucrul ar pofti, 
fii cu bună inimă, 
că acela ce cu cuvântul 
şi cu meşteşugul 
farmecului necromandii 102 4 
din lapte fecioară 
a face a putut, 
din fecioară spre pofta nevestirii 

inima a-i pleca 
cu mult mai lesne va putea. /.../ 

Şi aşa, ea ochii de la pământ 



1024 Necromandie = necromanţie, deşi Cantemir nu foloseşte 
termenul chiar în sensul nostru modern. 

Cantemir însuşi expică acest termen astfel: „Vraja care se face 
asupra trupurilor moarte; la toate limbile [popoarele] în loc de păcat se 
ţine". 

Fecioara aceasta ia naştere în mod fabulos, din descântecul 
necromandiei asupra laptelui, dintr-un descântec pentru reîncarnarea 
unui duh, a unui om mort. 



417 



ridicându-şi, 
ca lumina soarelui în stele 
oglindă frumuseţilor ei mă făcu 
şi în mine 
pe sine 
şi în grozăvia mea 
frumuseţea ei a vedea 
i se părea 
(că ochii dragostelor nu ce este, 
ci precum le place văd) 102 s. 



între temele ilustrate mai sus, theatrum mundi este mai 
puţin prezentă în operele medievalilor noştri, dar nu mai puţin 
creştină, încreştinată fiind de epistolele pauline şi apoi de 
omiliile patristice: 

„metafora spectacolului de teatru este una veche. 
Prin intermediul ei, lumea, viaţa şi istoria au fost 
definite a fi drept un teatru al zeilor [E. R. Curtius]. 

Platon a numit omul o jucărie în mâna lui 
Dumnezeu; şi aceasta este, într-adevăr, cel mai bun 
lucru care poate fi găsit la el. 

Lumea este teatrul, în care oamenii, conduşi de 
Dumnezeu, îşi joacă rolurile atribuite, indiferent de 
faptul că ei ar fi sau nu conştienţi de aceasta [...]. 
Deoarece în societăţile antice teatrul era forumul a tot 
ceea ce era public, tot ceea ce era important ca 
eveniment, a fost reprezentat în cadrul lui; nu doar 
jocuri şi triumfuri, ci chiar şi execuţii. 

De aceea, Sf. Apostol Pavel a numit martiriul 
propriu apostolului drept teatru (privelişte) pentru 
lume (I Cor. 4, 9) [termen care se regăseşte foarte 
adesea în relatările martirice, în Vieţile Sfinţilor, 
precum şi în cântările închinate mucenicilor]. 

Clement al Alexandriei a descris modul în care 
martiriul creştin primeşte în teatrul (priveliştea) lumii 
cununa biruinţei. 



102 s Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, op. cit, p. 280-281. 



418 



începând de atunci, metafora theatrum mundi a 
devenit în tradiţiie europene un bun universal" 1026 . 

O vom descoperi şi în tradiţia răsăriteană, pe linie 
vasiliană sau hrisostomică, Sf. Ioan Gură de Aur predicând 
despre lumea ca scenă de teatru şi vis, pe care trebuie să o 
contempli filosofând cu privirea asupra nestatorniciei sale 102 ?. 

Eminescu a adunat multe ecouri ale acestei teme în 
versurile sale: Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui 
(Glossă). 

Dimitrie Cantemir numeşte theatru adunarea celor 
două soboare, a celor două monarhii. 

La această adunare, „fără veste, în mijlocul theatrului, 
jiganiia carea Vidră să cheamă, cu mare obrăznicie sări" 1028 . 
Ori: „neamul Liliecilor în theatrul lumii [în priveliştea lumii] 
de mare şi nesuferită ruşine i-au dat..." 102 9. 

Alegoriile şi retorica textelor cantemirene aprofundează 
de la sine sensul moral al acestor excursuri literare - pe care 
le-am reprodus mai sus -, absolut remarcabile. 

Dacă în subcapitolul anterior descopeream urmele lui 
Cantemir în lirica lui Arghezi, iar mai târziu ne vom opri 
asupra unor coincidenţe surprinzătoare cu poezia 
admiratorului său nedisimulat, Nichita Stănescu, pentru 
moment vrem să reproducem observaţiile lui Ion Negoiţescu, 
care a remarcat sonuri blagiene inconfundabile în opera 
despre care vorbim: 

„în lupta dintre Inorog şi Corb, Cantemir 
gândeşte câteodată liric, în rotiri ample, de traiectorii în 
declin, spre cercul de obscuritate pe care a căzut şi 
pasărea moartă a sufletului dintr-o poezie a lui Blaga 
(ori poate se întâlneşte la această fântâni şi călătorul cu 



1026 Jiirgen Moltmann, op. cit., p. 374. 

1027 a se vedea Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei 
pastorale de la I Timotei, traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1861, 
trad. Arhiereu Theodosie A. Ploeşteanu, Bucureşti, ed. Atelierele grafice 
Socec & Co., Societate anonimă, 1911, p. 143. 

1028 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 36 
102 9ldem, p. 163. 



419 



dorurile stinse, care suspină în poemele lui Adrian 
Maniu): 

Căci de multe ori pasărea înaltă 
şi tocmai peste nouri ridicată, 
în fundul beznei necunoştinţei 
pogorându-se, cade. 

în alte situaţii, declinul se interiorizează până la 
ermetism; sigiliile misterului, ca o pecete pe inimă, pe 
marea ei boală sacră, lasă numai jalea să cânte, cu ton 
discret, de alegorie pur spirituală: 

Plecatu-s-au cornul Inorogului, 
împiedicatu-s-au paşii celui iute, 
închisu-s-au cărările cele neumblate /.../ 

Ce mângâiere i-a mai rămas? Niciuna. 
Ce sprijineală i-a mai rămas? Niciuna. 
Ce prieten i se arată? Niciunul. 
Munţi, crăpaţi! 
Pietre, vă sfărâmaţi!... [...] 

...Stelele să nu scânteieze, 
Nici Galateea să nu lumineze; 
Tot dobitocul ceresc glasul să-şi soboadă, 
Fapta nevăzută, plecându-şi, să vadă... 
Cloşca, puii-şi risipească, 
Lebăda lira-şi sdrobească... 
...Racul, în coaja neagră să se primească; 
Capricornul, coarnele să-şi plece; 
Peştii, fără apă să se înece... 

Paradisul faunic răsună parcă de bocetul 
destrămării: 

Lebedele, cântecul de pe urmă al morţii cântau; 



420 



Păunii, de răutate ce vedeau, în gura mare se 

vâitau..." 10 ^ . 



Din punct de vedere poetic, producţiile lui Cantemir 
rivalizează cu cele mai strălucite poezii ale literaturii române 
moderne şi Nichita nu exagera când îl compara cu cei mai mari 
poeţi moderni. 

După cum se poate observa, limbajul cantemirean pare 
adesea modernist-avangardist sau postmodernist, avânt la 
lettre (ca să nu mai vorbim de prezenţa în operă, semnalată de 
critică, a tehnicilor moderne şi postmoderne, a 
autoreflexivităţii, intertextualităţii şi metaromanului - 
referinţa în text la Istoria ieroglifică şi explicarea titlului 1 ^ 1 ), 
dar de fapt este, paradoxal, unul foarte vechi şi propriu cărţilor 
religioase. 

Cuvintele sunt adăpate la izvoare semantice care 
descoperă temeliile lumii, axa verticalităţii ei virtuoase, ţelurile 
existenţei, de unde izvorăşte muzicalitatea, profunzimea şi 
belşugul semnificaţiei, poeticitatea incomensurabilă a 
expresiilor. 

Se remarcă, aşa cum am încercat să scoatem în 
evidenţă, o filosofie ortodoxă în cel mai modern şi mai 
neconvenţional limbaj cu putinţă. 

Cantemir e creator de limbaj, creator de stil, creator de 
genuri literare, în poate cea mai greu catalogabilă operă a 
literaturii române. E poet, moralist, teolog - susţinător al 
teologiei isihaste -, istoric, filosof, paremiolog, fabulist, 
romancier (dacă vrem neapărat)... 

Din punct de vedere teologic şi filosofic, expune o 
viziune în perfectă consonanţă cu toată tradiţia ortodox- 
bizantină a medievalităţii româneşti, fără a erupe câtuşi de 
puţin din sfera acestei tradiţii. 

Erudiţia lui nu e neapărat tipic renascentistă, ci se află, 
mult mai probabil, pe linia bibliofiliei bizantine, într-o Europă 
de Răsărit ortodoxă, care era încă recalcitrantă în privinţa 
raporturilor ideatice cu Occidentul relaxat moral şi religios şi 



1030 ion Negoiţescu, Scriitori moderni, voi. II, op. cit., p. 24-25. 
^s 1 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 67 şi 329. 



421 



în care Dimitrie Cantemir nu vroia să aibă de-a face cu slobodă 
limba atheistului spre blăstăm 10 ^. 

După toate acestea, Cantemir este totuşi atent la 
estetica limbajului său - ca şi contemporanul său, la fel de 
plurivalent, Antim Ivireanul -, fără a fi dominat exclusiv de 
interesul estetic. 

Are, indubitabil, conştiinţă auctorială. Şi toate aceste 
trăsături ale personalităţii şi ale scriiturii sale infirmă teoria lui 
Lovinescu despre debutul literaturii române, pe scena istoriei, 
abia în secolul al XlX-lea, precum şi convingerile că estetica 
modernă şi tradiţionalismul ortodox stau neapărat în două 
bărci diferite, care merg, fiecare, în alt sens. 

Dimpotrivă, această operă a lui Cantemir (a cărui 
filosofie ortodoxă este amplu expusă în Divanul, dincolo de 
orice echivoc) ne dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, cum 
anume se poate crea o lucrare modernă, fără a ieşi din 
perimetrul cugetării vechi. Cum se poate asimila planului laic 
al literaturii, preluând imagistica ortodoxă tradiţională (cele 
câteva similitudini semnalate anterior cu Antim - şi mai mult 
în lucrarea noastră despre mitropolitul ivirean - sunt 
elocvente pentru a stabili sursa teologic-religioasă a poeticii 
cantemirene). Cum, desemnificând-o numai în aparenţă, se 
poate aclimatiza interesului istoric şi narativ (în sens larg). 

însă Cantemir nu are sentimentul desacralizării 
literare, ci pe cel al continuităţii, al propagării şi infuzării 
substanţei ideatice creştine în materia istoriografică şi literară. 

E un scop susţinut de inseminarea, fragmentară dar 
deliberată, a unei cugetări teologice profunde, identice cu a 
Divanului, în mai multe pasaje semnificative din text, dintre 
care am semnalat şi noi câteva, mai sus. 

E un procedeu observabil cel mai bine la Cantemir, dar 
aceeaşi idee generală despre cum se scrie istorie sau literatură 
o au şi cronicarii. 

Critica literară are adesea în vedere şi urmăreşte, în 
poezia şi literatura modernă, numai procesul de laicizare a 
imaginilor şi simbolurilor, fără să-şi fi pus serios problema, 
dacă existenţa unui material lingvistic-metaforic creştin, în 



10 3 2 Idem, p. 112. 



422 



interiorul textului literar, nu cumva modifică esenţial, din 
acest interior, concepţia despre lume. 

Şi dacă nu cumva este un factor premeditat de 
prezervare a unei identităţi şi a temeliilor vizionare străvechi. 

Aceasta pentru că scriitorii ţin cont de un context 
european modern şi (post)modern în care se încearcă 
denuclearea vechii civilizaţii europene de spiritul ei creştin şi o 
fisiune la nivel spiritual cu scopul de pulverizare a 
creştinismului din conştiinţa europeană. 

Şi Cantemir nu e singurul care infirmă teoriile 
estetizante, mai sunt şi Varlaam, Dosoftei, Miron Costin, 
Antim... 

Eminescu vorbea despre zilele de-aur a scripturelor 
române (Epigonii), iar literatura română veche a constituit 
pentru el un necontenit izvor de inspiraţie, din toate punctele 
de vedere: literar/ poetic, vizionar, simbolic, lingvistic, istoric, 
tematic etc. 

Mihail Sadoveanu, îl prezenta pe Neculce drept 
maestrul său în arta literară, dar, totodată, îi recunoştea lui 
Antim Ivireanul primatul stilistic în toată literatura veche: 
limba română în care a scris Antim este, în opinia sa, „poate 
cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor ţării" 10 33. 

După cum am arătat, Nichita Stănescu îl propulsa 
valoric, fără rezerve, pe Cantemir, ca poet, deasupra întregii 
poezii române moderne, calificându-1 subtil ca: mai 
tulburător. 

Sunt aspecte peste care s-a trecut prea uşor şi care 
trebuie investigate mult mai atent decât până acum... 



*** 



Alte câteva exemple de poezie din proza medievală 



10 33 Mihail Sadoveanu, Limba povestirilor istorice, comunicare 
făcută la Academia R.P.R., publicată în rev. Contemporanul, nr. 6 / 346 din 
11 febr. 1955, p. 3. 



423 



Ion Neculce, O seamă de cuvinte şi Letopiseţul 10 ^: 

Ştefan-vodă cel Bun 

Ştefan-vodă cel Bun 
multe războaie au bătut. 
Şi aşîa să aude 
din oameni vechi şi bătrâni, 
că, câte războaie au bătut, 
atîte mănăstiri cu biserici au făcut 10 35. 

* 

Visul lui Petru Rareş înainte de a fi domn 

Şi piste noapte 
au visat un vis, 

precum dialul 
cel di ceia parte de Bârlad 
şi dialul cel di-ncoaci 

era de aur, 
cu dumbrăvi cu totul. 

Şi tot sălta, 

giuca 
şi să pleca, 
să închina lui Rareş 10 3 6 . 

* 

Sfetnicul de domn rău 



1034 Poezia lui Neculce a fost remarcată, mai întâi, tot de Nichita 
Stănescu, în aceeaşi Carte de recitire, amintită anterior. 

1035 ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. critică şi studiu 
introd. de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti,i982, p. 162. 

10 3 6 Idem, p. 169. 



424 



Sfetnicul de domnii rău, 
pentru cinstea ce are, 
orbit de răutate fiind, 

gândeşte 
şi-i pare că nemereşte, 
şi pe urmă mai rău să greşeşte, 
că pe urmă răul 
cel mai mare şi osânda 
cade în capul lui. 

Că lacrămile săracilor 
nice soareli, 
nici vîntul nu le poate usca, 
după cum dzice şi Isus Sirah, 

că ruga smeritului 
nuori în cer pătrunde 10 37. 

* 

în aşteptarea războiului 

Atuncea oastea moschicească, 
cum mergea înşirată 
pre de ceasta parte de Prut, 

iar tătărâme era 
pre de ceia parte, 

trecusă de coada oştii moschiceşti 
în sus. 

Pre câmpu 
să vedea focurile ca stelele 10 3 8 . 



10 37idem,p. 356-357- 
10 38 Idem, p. 569. 



POEZIA PREPAŞOPTISTĂ ŞI PAŞOPTISTĂ 



între Anacreon 10 39 şi imnul religios 



„Văcăreştii nu par să aibă idee de poezia românească 
scrisă mai înainte" 10 4°. Nu par, dar s-ar putea să aibă. O idee 
sau chiar mai multe idei. 

Epoca lor prepaşoptistă e una de prefaceri sociale şi de 
schimbări istorice. în mod paradoxal, Europa de Vest îşi face 
simţită prezenţa la noi mai întâi prin grecii fanarioţi şi prin 
ruşi (semnificativ, prin orientali ortodocşi). 

E un contact intermediat, prin care facem cunoştinţă 
propriu-zis nu cu Europa, ci cu aspecte din ea, cu reproduceri 
seducătoare. 

Poeţii paşoptişti au şi mai mult decât o idee despre 
poezia anterioară, după cum vom vedea în capitolul următor. 
Ideea aceasta nu stă însă, neapărat, în structuri poetice fixe, 
care să fie preluate din tradiţia medievală, cât în experienţa şi 
viziunea de profunzime asupra lumii. 

Şi nu numai ei, dar şi Eminescu, despre care se 
consideră prea uşor că „limba veche îi va părea, din raţiuni 
polemice (s. n.), înţeleaptă şi bogată ca un fagure de miere" 10 ^. 
Eminescu nu punea însă raţiunea polemică înaintea raţiunii. 

în general, la capitolul care trebuie să facă trecerea de la 
medieval la modern, studiile şi istoriile literare oferă senzaţia 
unei perpetue investigaţii în căutare de veriga lipsă din lanţul 
trofic al literaturii române. 

Se remarcă totuşi o evoluţie în ceea ce priveşte 
fenomenul de receptare a literaturii vechi, inclusiv pe linie 
estetizantă. 



10 39 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anacreon. 
10 4°Nicolae Manolescu, Istoria critică..., op. cit., p. 23. 
io^Ibidem. 



426 



în timp ce Lovinescu o excludea definitiv din orice 
ecuaţie critică - „îi întoarce spatele" (E. Negriei) -, Călinescu îi 
acordă câteva capitole în Istoria sa literară, desemnându-i 
totuşi un statul minor şi un rol periferic, dar manifestându-se 
pe alocuri entuziast, ca în cazul lui Antim Ivireanul. 

Nicolae Manolescu merge mai departe în sens 
recuperator, criticând - spre exemplu - imperturbabilitatea 
glacială a lui Iorga în faţa Istoriei ieroglifice sau remarcând 
calitatea de povestitor al lui Varlaam, pe care - fapt destul de 
semnificativ pentru depăşirea unui anumit prag critic - îl 
aşază pe acelaşi soclu cu Neculce. 

De asemenea, Manolescu încearcă să mai domolească 
apele şi amendează o parte din avânturile umaniste şi 
clasicizante, în raport cu literatura veche şi paşoptistă, ale 
ultimelor decenii, ţinând seama fie de trendul descendent al 
acestei opinii, fie sesizând abundenţa exagerărilor. 

Ritmul de înaintare este totuşi timid şi obstrucţionat de 
credinţa înrădăcinată că literatura veche învederează un 
domeniu teologic şi moral dominant şi care rămâne, 
deocamdată, neagreat la nivelul general al percepţiei 
exegetice. 

Manolescu ajunge la concluzia că, între poezia veche şi 
Văcăreşti, „tradiţia cultă autohtonă se pierduse" 10 4 2 . El vede 
tradiţia poetică - precum Călinescu - începând şi sfârşindu-se 
la Costin şi Dosoftei. 

Prin aceasta creează o distanţă temporală mai 
accentuată între medieval şi modern, considerând probabil 
nesemnificativă poezia (propriu-zisă: versuri la stemă sau 
alte stihuri ocazionale) secolului al XVIII-lea. 

Dar nu o ia în seamă nici măcar pe cea imnică pe care o 
semnalează E. Negriei în opera lui Antim sau poezia Istoriei 
ieroglifice, de asemenea adusă în atenţie de studiile literare 
(Manuela Tănăsescu, Dan Horia Mazilu). 

între primele decenii ale secolului al XVIII-lea şi 
ultimele decenii ale aceluiaşi secol, ni se pare greu de pierdut 
o tradiţie literară cultă. 

Manolescu mai găseşte o urmă în faptul că, în prima 
jumătate a secolului al XX-lea, 



10 4 2 Idem, p. 23, 84. 



427 



„poezia tradiţionalistă şi ortodoxistă îşi înfige 
rădăcinile în stratul gros al folclorului obiceiurilor" 10 43. 

Mai exact: tradiţia ortodoxă şi bizantină s-a pierdut, nu 
are nicio continuitate în poezia cultă, şi cel mult s-a perpetuat 
într-un anumit tip de folclor, de unde s-au inspirat gândiriştii. 

în timp ce poezia cultă paşoptistă s-a născut ex nihilo, la 
contactul cu aerul cultural din Occident. 

Vom vedea însă că tradiţia poeziei culte medievale nu se 
pierde nicăieri, ci se recuperează foarte normal şi în paşoptism 
şi în lirica eminesciană, chiar dacă, de la o epocă la alta, se 
schimbă stilul. 

în secolul al XVIII-lea, 

„se poate observa, cu destulă uşurinţă, 
dezvoltarea unor germeni viguroşi de cultură 
românească în toate cele trei principate. Semnificativă 
este, în primul rând, înmulţirea tipăriturilor 
româneşti" 10 44. 

Secolul este plin de cărturari şi tipografi şi, 

„pe lângă aspectul pur cantitativ al răspândirii 
cărţilor tipărite în limba română, apare ca o consecinţă 
naturală şi preocuparea constantă pentru îmbogăţirea 
lexicului, pentru mlădierea limbii, pusă în situaţia de a 
deveni un mijloc de expresie literară, de a exprima o 
gamă din ce în ce mai largă de idei, cu din ce în ce mai 
multă precizie şi nuanţare" 10 45. 

Cărturarii sunt în cea mai mare parte clerici - preoţi, 
monahi sau ierarhi -, care lucrează, ca şi în trecut, la 
edificarea unei limbi literare şi tot ei sunt agenţi ai înnoirii, ai 
modificărilor lexicale în pas şi în raport cu timpurile. 



10 43ldem, p. 25. 

1044 Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1971, p. 31. 

10 45 Idem, p. 31-32. 



428 



Ei introduc neologisme, acolo unde se simţea nevoia, 
orientându-se nu atât spre slavonă şi greacă, cât spre latină şi 
limbile romanice 10 ** 6 . 

Orientarea aceasta lingvistică, precum şi apelul la 
neologisme, datau de pe vremea lui Dosoftei, Miron Costin, 
Antim sau Cantemir şi nu reprezentau o inovaţie absolută. 

Ele se înscriu, mai degrabă, într-un proces firesc de 
evoluţie a limbii şi literaturii române. 

Exagerările neologice de mai târziu, ale reprezentanţilor 
Şcolii Ardelene sau ale unui Bolintineanu sau Heliade, ţin de 
personalităţile autorilor respectivi. 

însă nu ne putem reprima constatarea că tentaţia de a 
deveni creator de limbă o nutriseră mai înainte Dosoftei şi 
Cantemir şi că ea nu e un fenomen epuizat în literatura 
română nici măcar după perioada romantică. încât putem 
spune că se înscrie - oricât de paradoxal - în specificul 
românesc. 

„Dovada concludentă a preocupărilor pentru 
dezvolatrea limbii este şi necesitatea, resimţită în epocă, 
a unor gramatici. 

Dimitrie Eustatievici 10 47 justifică opera sa prin 
faptul că gramatica este indispensabilă pentru studiul 
retoricii, filozofiei şi, mai ales, pentru traduceri (fapt 
care probează creşterea numărului lor), căci, spune el, a 
toatei învăţături începutul este grammatica. 

Faptul că mai multe capitole speciale sunt 
dedicate prozodiei şi versificaţiei (Pentru prozodie, 
Pentru stih, Pentru ritm, Pentru tehnologia prozodiei), 
ca şi în gramatica ulterioară a lui Macarie, nu se 
datoreşte probabil numai modelelor urmate, ci şi 
faptului că se ajunge la conştiinţa necesităţii învăţării 
unor reguli de versificare, că poezia, câtă şi de ce calitate 



10 4 6 Cf. Idem, p. 32. 
10 47Ase vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Eustatievici. 



429 



era, începe să fie simţită ca un fenomen literar cu 
individualitate distinctă şi cu legi proprii" 10 48. 

Nu numai că începe să fie simţită, ci era simţită de mult 
ca un fenomen literar. Acum se stabileşte numai traiectoria ei 
prozodică, în matca unei noi configuraţii, trecându-se de la 
regulile metricii silabice şi tonice, proprie tradiţiei bizantine şi 
conservată în poezia (de-a dreptul poezie, fără niciun 
eufemism) troparelor şi a cărţilor de cult (Triod, Penticostar, 
Octoih etc.) la prozodia modernă, drum pe care îl 
deschiseseră, atât teoretic cât şi practic, Dosoftei şi Costin. 

Românii, beneficiind de moştenirea bizantină, au o 
dublă tradiţie poetică, pe care o preciza foarte bine Miron 
Costin în prefaţa poemului Viiaţa lumii: pe de-o parte tradiţia 
şi metrul clasic, al lui Homer şi Vergiliu, pe de altă parte stilul 
elesial-ortodox, al marilor poeţi imnografi ai literaturii 
bizantine, ca Roman Melodul, Mitrofan al Smirnei, Ioan 
Damaschin, Cosma de Maiuma şi mulţi alţii. 

Tradiţia antică şi tradiţia bizantină... 

Cărturarii noştri vechi le-au împăcat într-un mod 
original. 

Mircea Anghelescu, în studiul său asupra curentului 
preromantic, ca şi Virgil Cândea şi ca mai toată critica noastră 
literară din secolul trecut, mai ales în vremea opacă a 
socialismului, interpreta orice apel la educaţie şi raţiune, din 
textele secolului al XVIII-lea, ca o influenţă iluministă. Ceea ce 
considerăm că este puţin cam exagerat. Altfel, studiul său e 
foarte laborios şi acrivic argumentat. 

Vremurile impuneau samavolnic ajungerea la 
concluziile unui umanism, iluminism şi raţionalism ce 
trebuiau să justifice, într-un final, evoluţia istorică spre ateism 
şi spre ideologia omului nou, comunist. Era un traseu de la 
care critica şi istoria literară nu se putea sustrage. 

Considerăm că, dacă acceptăm teza influenţei 
iluministe, trebuie să acceptăm, însă, şi conjuncţia ei cu 
tradiţia literară veche şi nu o detaşare totală de ea. 



1048 Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, op. cit., p. 32- 

33- 



430 



învăţăturile lui Neagoe Basarab, spre exemplu, sunt 
pline de îndemnuri la raţiune, iar autorul nu este iluminist. 
Dimpotrivă, mistica şi raţiunea se îmbină în opera sa, ca şi în 
Divanul lui Cantemir şi, de altfel, ca în toată literatura noastră 
veche. 

Intersectarea textelor din a doua jumătate a secolului al 
XVIII-lea cu optica iluministă e fie aleatorie, fie o fericită 
îmbinare, pentru că cele două comandamente, care presupun 
apelul la raţiunea stăpânitoare asupra patimilor şi la 
învăţătură şi lectură, fără de care omul se aseamănă 
dobitoacelor celor necuvântătoare, se înscriu într-o 
neîntreruptă tradiţie biblică şi patristică, bizantină şi 
românesc-medievală. 

Un exemplu este în Sinopsisul mitropolitului Iacob 
(Iaşi, 1757): 

„învăţătura este asemenea cu florile cele 
mirositoare, care cu mirosul învăţăturii tămăduieşte 
toate ranele cele trupeşti. [...] 

Şi iarăşi în ce chip depărtându-se soarele de 
crugul zilei să face întuneric, aşa şi învăţătura fiind 
depărtată de ticălosul acela om să află la întunerecul 
necunoştinţii şi mai scurt este orb" 10 ^. 

Limbajul, ca şi filosofia textului citat, nu diferă întru 
nimic de cel al secolului al XVII-lea sau al începutului de secol 
XVIII. 

Faptul că practica n-a urmat întotdeauna aceste 
comandamente scripturale şi că am traversat şi vremuri de 
decadenţă (şi literatura Bisericii e prima care le deplânge) este 
cu totul altceva. 

însă Filocalia începe cu dezbaterea despre raţiune a 
Sfântului Antonie cel Mare: 

„Oamenii se socotesc raţionali. însă pe nedrept, 
pentru că nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi 
cărţile vechilor înţelepţi. 



10 49 Cf. Idem, p. 35. 



431 



Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul 
raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este 
răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi 
toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului. 
[...] 

Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să 
asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă" 10 5°. 

îndemnul la raţiune, aşa cum este el interpretat în 
textele româneşti, nu are datele specifice raţiunii iluministe, 
decât, poate, doar în mod incidental. 

Umanismul şi Iluminismul au ajutat, probabil, la 
amplificarea acestui mesaj, dar nu ele l-au născut, aşa după 
cum, în secolul al XVI-lea, curentele protestante au grăbit 
traducerea cărţilor sfinte în româneşte şi introducerea limbii 
vernaculare în cult, dar n-au constituit un mobil prim şi 
fundamental, ci mai degrabă un pretext şi un instrument. 

De altfel, toată literatura veche este puternic 
amprentată de un caracter reflexiv-contemplativ exemplar. 

Literatura românilor denotă conştiinţa identităţii şi 
reflexe foarte puternice în virtutea acestei conştiinţe 
subterane, care îşi imprimă caracterul aupra unor fapte de 
suprafaţă, fără să-1 denumească. 

Nu există, în literatura noastră, o mişcare spre 
alteritate ca deposedare de orice fapt identitar, ci doar 
deplasări, precizări şi poziţionări în spaţiul conştiinţei de 
sine. 

Părerea noastră este că mediul spiritual, ortodox- 
bizantin, a creat şi creează atmosfera propice pentru distanţări 
şi reveniri în interiorul unei matrici specifice, care oferă un 
sentiment profund de stabilitate şi de confort interior, pe 
fundalul căruia se pot derula şi furtuni. 

Spiritul continuităţii îl remarcau şi paşoptiştii. Şi îl 
cităm pe Heliade: 



1050 Filocalia, voi I, ed. a Il-a, tradusă din greceşte de Pr. Stavr. Dr. 
Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice „Dacia traiană" S. A., Sibiu, 
1947, P- 3- 



432 



„Eclezia posedă o bibliotecă a sa mare şi 
preţioasă (s. n.). Din străbunii noştri traduseră cărţile 
ei toate, fără niciun titlu [social], fără niciun salariu şi, 
cum am zis, nu cerură de la noi nici a le fi recunoscători, 
căci nu-şi lăsară nici numele în capul cărţilor. [...] 

însă adevăraţii noştri dascăli nici titlul acesta [de 
luminători ai naţiunii] nu cutezară a şi-1 însuşi şi avem 
de la dânşii toate cărţile Ecleziei într-un eclectism din 
dialectele naţiunii ce deveni limba unitară a Ecleziei, 
legământul ce uneşte pe românii din toate părţile (s. 
n.). 

în această limbă apoi vorbiră şi scriseră Mironii, 
Urechii, Grecenii, Cantemirii, Văcăreştii-Ianache, 
Slătineni George, Clainii 10 5i, Şincaii 10 s 2 , Petri- 
Maiorii 1 ^, Ţichindelii 10 54, până la Veniamini şi 
Grigorii, până la Beldimani [a se remarca faptul că nu se 
face nicio diferenţă între scriitori eclesiali şi cei laici]. 

De la această limbă plecând, continuară înainte I. 
Văcărescul 10 55, G. Lazăr 10 56, Poteca 10 57, Asachi 10 58, 
Marcovicii, F. Aronii 1 ^?», Negruzzi 1060 , Alecsandri, 
Laureanţii, Maioreşii 1061 şi toţi scriitorii şi poeţii mai 



10 5! Ase vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Inocen%C5%A3iu_Micu-Klein. 

1052 idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_%C5%9Eincai. 

1053 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Maior. 

10 54 Idem: 

http ://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Ţichindeal. 

10 55 Idem: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Ien%C4%83chi%C5%A3%C4%83_V 
%C4%83c%C4%83rescu. 

1056 idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Laz%C4%83r. 

10 57 Eufrosin Poteca: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eufrosin_Poteca. 

1058 Gheorghe Asachi: 

http : / / ro.wikipedia.org/ wiki/Gheorghe_Asachi. 

1059 Florian Aaron: http://ro.wikipedia.org/wiki/Florian_Aaron. 

1060 Constantin Negruzzi: 

http : / / ro.wikipedia.org/ wiki/Constantin_Negruzzi. 

1061 Tit u Maiorescu: http://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu. 



433 



noi, al căror nume le tăcem, pentru că, contimporani ai 
noştri fiind, sunt poate unii şi de faţă aci cu noi" 1062 . 

E adevărat că ponderea traducerilor şi gustul pentru 
literatura clasică, fie antică, fie franceză, devin semnificative 
în secolul al XVIII-lea, dar sunt determinate tot de cărturarii 
eclesiali, cel mai adesea. 

Ei formează o garanţie şi un filtru pentru noua cultură, 
şi probează receptivitatea şi deschiderea orizontului spiritual 
românesc, apt să asculte şi să asimileze şi alte glasuri, atâta 
timp cât politic şi social, oikumenele bizantin nu mai exista de 
ceva timp şi Ţările Române trebuiau să se integreze spaţiului 
european. 

Cu toată ameninţarea cenzurii abjecte, Mircea 
Anghelescu remarca, cât se poate de corect, următoarele: 

„realităţi specifice şi aceleaşi tradiţii culturale 
impun o cale proprie iluminismului românesc, 
îngemănând principiul continuării tradiţiei cu 
preluarea ideilor iluminismului european într-o sinteză 
originală. 

într-adevăr, spre deosebire de Occident, unde 
iluminismul se caracterizează în primul rând prin 
intenţia polemică la adresa Bisericii, a tradiţiei 
religioase, opunându-i o interpretare naturalistă, 
raţionalistă a omului şi a naturii, la noi iluminismul nu 
se îndreaptă direct împotriva Bisericii. [...] 

Aceasta în primul rând pentru că o parte 
însemnată a intelectualilor timpului erau ei înşişi clerici 
sau de formaţie clericală, iar cei mai mulţi dintre laici 
fuseseră şi ei educaţi într-o tradiţie religioasă puternică, 
explicabilă prin aceea că ortodoxismul a însemnat 
forma de supravieţuire, la un moment dat [de fapt, în 
toată istoria], a sentimentului naţional, la noi, ca şi la 
popoarele vecine din Balcani. 

[...] Nu o dată vehiculul noilor idei este chiar 
instrumentul de cult - cartea bisericească sau predica 



1062 i on Heliade Rădulescu, Critica literară, ediţie, prefaţă, note, 
glosar şi indice de Aurel Sasu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, p. 302-303. 



434 



unor preoţi iubitori de cultură (Sava Popovici lo6 3 din 
Răşinari, de pildă) [fapt care ne face să ne întrebăm cât 
de noi erau ideile noi şi dacă nu cumva ele erau 
interpretabile în sens tradiţional şi în asentimentul 
moralei tradiţionale, aşa încât să fie însuşite fără 
dificultăţi]. [...] 

în acest sens este cunoscută figura cărturarului 
iluminist (s. n.) care a fost episcopul Chesarie de 
Râmnic lo6 4, cititor al gazetelor străine, al scriitorilor 
antici şi al filozofilor francezi" lo6 s. 

Influenţa clasicismului şi a filosofiei franceze este 
probată prin exemplul prefeţelor lui Chesarie la Minee (cele 12 
volume, câte unul pe fiecare lună), întrucât atât Chesarie, cât şi 
succesorul său, episcopul Filaret, folosesc Enciclopedia 
franceză, pentru aceste prefeţe, din care extrag mai ales 
informaţii despre istoria antică (începând cu Mineiul pe 
decembrie). 

Aceste exemple ne dovedesc însă că nu adevărata 
ideologie iluministă pătrunde în cultura şi în literatura 
română, ci acele ecouri care sunt asumabile gândirii 
conservatoare şi care sunt considerate fertile pentru 
dezvolarea culturală. 

Chesarie foloseşte cronografele bizantine pentru istoria 
veche şi nu face decât să actulizeze anumite date şi informaţii, 
acolo unde avea lacune istorice, din Enciclopedia franceză şi 
din alte surse mai noi. 

Altfel, aceste prefeţe se încadrează perfect în tonul şi în 
cadenţa interioră a filosofiei medievale, cu binecunoscutele ei 
refrene (memento mori şi vanitas vanitatum), dar şi cu 
descrierile cu substrat simbolic: 

„O, veacuri, veacuri, ce învecheşti lucrurile şi 
prefaci stările! 



1063 a se vedea: 

http : / / ro.wikipedia.org/ wiki/Sava_Popovici_Barcianu. 

106 4 Idem: 

http:/ /biserica.org/WhosWho/DTR/ C/ ChesarieDeRamnic.html. 

1065 Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, op. cit., p. 41. 



435 



Pravilă [lege/ regulă] veche dintâiu iaste dată în 
toată lumea ca să nască şi să moară, ca să ia înceapere şi 
sfârşit toată lumea. 

Stăpânul al tuturor n-au voit să fie niciun lucru 
stătătoriu..." 1066 etc. 

„O, minunată lună a lui martie, plină de dulciaţa 
văzduhului, încuronată cu flori de bucurie, arătătoare 
de minuni, descoperitoare de taine dumnezeeşti! 

Pre dânsa râmleanii cei neluminaţi [romanii 
păgâni] o cinstiia cu ramuri şi cu flori, iar strănepoţii lor 
(din liniia cărora şi noi ne tragem), după ce s-au 
luminat [s-au încreştinat], i-au încununat zilele cu flori 
de pomenirile Sfinţilor. 

Dar ce nedreptate! Limbile [neamurile păgâne] 
ce întâiu până într-atâta nu te-au cinstit, de florile tale 
ceale duhovniceşti s-au înpărtăşit [, crezând în Hristos]; 
iar strănepoţii râmleanilor celor întâiu ai tăi 
cunoscători, de-abiia aceste flori duhovniceşti le vedea, 
căci numai numele Sfinţilor le ştiia. 

Veacul de acum înpreună cu altele şi aciastă 
nedreptate de la români au rădicat, şi toate florile 
Sfinţilor, ce întru tine, ca întru un rai s-au sădit, iată 
întru aciastă carte pre înţeles s-au descoperit. 

Poarta cărţii iaste deschisă: cine va vrea să intre 
să culeagă florile ceale duhovniceşti, de a lor mireazmă 
să să înpărtăşească şi pre Sfinţi să-i slăvească" lo6 7. 

Pentru începuturile poeziei în secolele XVIII-XIX, 
Mircea Anghelescu aminteşte câteva texte, care au surse vechi 
medievale, retoric-religioase, în care se discern cu uşurinţă 
temele biblice recurente, ale morţii şi vanităţii lumii (aşa-zisele 
ecouri laicizante mi se par superflue sau pur şi simplu 
inexistente) sau vestitul ubi sunt?: 



1066 Prefaţa Mineiului pe ianuarie, Râmnic, 1779, în Predoslovii, 
antologie şi cuvânt înainte de Tudor Nedelcea, Ed. Scrisul românesc, 
Craiova, 1994, p. 116-117. 

Mai mult din acest text vom reproduce puţin mai departe. 

1067 Prefaţa Mineiului pe martie, în Idem, p. 128-129. 



436 



Văzut-au vulturi zburând 
Sau prah către nori suind, 
Peşte în apă înotând 
Ceva cărare lăsând? 
Aşa omul pătimeşte, 
Pruncul nici n-apucă a creşte, 

Cel tânăr se vestejeşte, 
Că pe toţi moartea-i topeşte... 

(Jalnica Cântare la morţi) 1068 

* 



Mor şi tarii împăraţi 
Chiar craii cei minunaţi. 
Unde-i acel lăudat 

Alexandru împărat? 
Unde-i Neron cel tiran? 
Unde-i Diocleţian? lo6 9 



Tema morţii este esenţială şi permanent accesată şi va 
deveni, de asemenea, o temă fundamentală a liricii 
eminesciene şi a poeziei române moderne. 

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea sunt remarcaţi 
poeţii Alecu Văcărescu 10 ? şi Ioan Cantacuzino. 

Primul scrie o poezie în linie anacreontică cu, zice-se, 
influenţe petrarchiste, iar lirica celuilalt ar sta sub semnul 
versurilor lui Young (reverendul Edward Young 10 ? 1 , poet 
preromantic şi autorul ciclului Night Thoughts 10 ? 2 ), din care a 
şi tradus. 



1068 Cf. Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, op. cit., p. 

106 9 Cf. Idem, p. 60. 
10 7° A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_V%C4%83c%C4%83rescu. 
10 7! Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Young. 
10 7 2 în engleză: Cugetări nocturne. 



437 



Societatea şi-a adaptat vestimentaţia la moda 
europeană şi poeţii şi-au schimbat garderoba poeziei. 

Ceea ce nu presupune automat metamorfoza cugetului 
şi a mentalităţilor, al căror strat de adâncime se ştie că e foarte 
dificil de modificat şi că secole întregi sau chiar milenii nu pot 
înăbuşi acele viziuni sau perspective adânc înrădăcinate. 

Subsanţa tematică şi ideatică a poeziei vechi nu se 
dizolvă în acidul prefacerilor sociale, ci se perpetuează într-un 
mod coerent şi lesne de presupus, în forma noii lirici 
preromantice şi romantice. 

O dovadă e reprodusă tot de Mircea Anghelescu, care 
devansează începuturile preromantismului în literatura 
română, cu câteva decenii, stabilindu-i originile de la 
encomionul ierodiaconului Gherasim Putneanul, adresat lui 
Ştefan cel Mare (aşa numitul testament al lui Ştefan). 

Acesta, 

„ignorat până astăzi de istoria literaturii noastre, 
deşi e vorba de un text care - alături de alte câteva, 
precum prefeţele lui Chesarie Râmniceanu sau 
miscelaneele lui Gherasim Clipa 10 73 -, împinge 
începuturile meditaţiei filosofice şi ale prozei lirice 
preromantice româneşti cu cel puţin un sfert de secol 
înapoi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea" 10 74. 

Iar encomionul lui Gherasim Putneanul are, pe 
deasupra, multe în comun cu Viiaţa lumii, a lui Miron Costin, 
şi cu vechile teme ale literaturii medievale (mai ales predilectul 
motiv al Psaltirei şi Ecclesiastului: vanitas vanitatum), încât 
nu ne permite ca să declarăm pierdută tradiţia: 

„Toate faptele lui Ştefan sunt minunate, toate 
darurile lui covârşitoare. Dar, cu toate acestea, ce au 



10 73 Ase vedea: 

http://www.teologiromani.Org/C/GherasimClipa.html. 

1074 Mircea Anghelescu, Mistificţiuni. Falsuri, farse, apocrife, 
pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură, Ed. Compania, 
Bucureşti, 2008, p. 57. 



438 



rămas? Au numai un nume deşărt? Au numai o gândire 
de lucruri mari, dar care au fost şi s-au trecut? 

Aşa este că toate lucrurile lumii sunt deşarte, o 
umbră, un vis, o apă care curge şi nu se poate opri, nici 
a să întoarce, şi toate putrejunei supuse? Unde-i Chirus, 
groaza lumii? Unde-i Alexandru, care au răsturnat 
Persia?" 10 75, etc. 

Mihai Zamfir 10 ? 6 consideră că Asachi este iniţiatorul 
poemului în proză preromantic în literatura noastră. Dar alţi 
cercetători, în speţă N. A. Ursu 10 ?? şi M. Anghelescu, citat puţin 
mai devreme, consideră că acesta e databil mai devreme cu 
câteva decenii. 

Deşi susţine o apariţie târzie a meditaţiei în proză de tip 
(pre)romantic, Zamfir admite însă existenţa unei tradiţii în 
literatura veche: 

„ar fi greu de presupus o creaţiune atât de egală 
cu ea însăşi, izolată de orice formă anterioară. 

Unul dintre elementele puse la contribuţie nu 
putea fi decât proza înaltă a epocii anterioare, adică 
oratoria religioasă. 

Vestigii ale frazei clasice, amintind figuri ce 
descind dintr-un îndepărtat cursus antic, se găsesc [...] 
în meditaţiile noastre romantice. 



10 75Cf. Idem, p. 59. 

1076 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Zamfir. 

1077 N. A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi 
note filologice, Ed. Cronica, Iaşi, 1997, p. 285-319. Autorul ne propune 
redescoperirea unui scriitor talentat din deceniile 7-9 ale secolului al XVIII- 
lea, care poate fi considerat pe bună dreptate preromantic, în persoana 
ierodiaconului Gherasim Putneanul. 

N. A. Ursu propune a se lua în considerare ca encomionul lui 
Gherasim Putneanul (Cuvântul de îngropare vechiului Ştefan voievod) să 
fi fost compus în 1770, pe care să-1 fi citit la Putna, „cu prilejul împlinirii a 
300 de ani de la sfinţirea ei" (Idem, p. 318). Această dată, 1770, ar putea fi, 
în consecinţă, considerată ca început, la noi, al epocii preromantice. 



439 



în textele scrise imediat după 1830, ele nu 
ajungeau decât datorită tradiţiei dicursului [omiletic- 
bisericesc] din epoca imediat precedentă (s. n.)" 10 7 8 . 

Aici îi menţionează pe Antim Ivireanul, care „se află la 
începutul unui glorios şir" 10 79, şi pe Chesarie de Râmnic. 

Tot el citează, din prefaţa Mineiului pe ianuarie din 
1779, un paragraf care „poate fi considerat o probă autentică 
de evoluţie stilistică a prozei înalte [proza poetică] în secolul 
alXVIII-lea" 1080 : 

„O veacuri, veacuri, ce învecheşti lucrurile şi 
prefaci stările! Pravilă veche dintâi iaste dată în toată 
lumea ca să nască şi să moară, ca să ia începere şi sfârşit 
toate lucrările. Stăpânul al tuturor n-au voit să fie 
niciun loc stătătoriu [indestructibil, din cele empirice]. 
Toate câte vezi şi te minunezi, prin prefacere au că se 
duc la pierzare sau la oareşicare schimbare. 

Vezi acel soare lipseşte [câteodată, nu e vizibil pe 
cer], luna pătimeşte şi scade, stelele cad; pogoară-te de 
la cele din ceriu şi te uită la aier: acesta se preface în tot 
ceasul şi vine de se face vânt nor şi ploaie; pogoară-te la 
ape: dintr-acele mari gârle ce le numim noi pururea 
curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat 
mătcile şi drumurile; însuşi ochianul [oceanul], lucrul 
firii cel mare şi tainic, aci de furtuni se înalţă, aci se 
smereşte, şi când lipsesc furtunile, nu lipsesc de la 
dânsul vărsările şi cele înapoi curgeri [fluxul şi 
refluxul]; creşte şi se micşorează în toate zilele pe 
alocurea, încât poate cineva şi să hotărască cum că iaste 
odată să se usuce şi să se aducă întru nefiinţă totul" 1081 . 

în paranteză fie spus, această readucere la nefiinţă a 
totului, dacă o vom căuta şi o vom găsi şi în alte astfel de 



1078 Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, ediţia a Il-a, Ed. 
Atlas, Bucureşti, 2000, p. 69. 

10 79 Ibidem. 

1080 ibidem. 

1081 Cf. Idem, p. 70. 



440 



meditaţii religioase, reprezintă încă o dovadă că tema 
sinonimă din opera lui Eminescu este o coerenţă tradiţională 
şi nu un import filosofic. 

M. Zamfir apreciază că astfel de formule vor fi 
reproduse în meditaţiile romantice prepaşoptiste şi paşoptiste 
şi că „tiparul stilistic este [...] uşor de recunoscut" 1082 . 

Dar, ca un compromis făcut ideologiei şi cenzurii 
comuniste (după cum ne avertizează autorul, în 2000 a 
reeditat cartea sa din 1981, fără să revadă textul), afirmă că 
reproducerea va fi „caricaturală" şi că „suflul ei nu va mai fi 
religios" lo8 3. 

Aprecierea ni se pare exagerată şi circumstanţială, cu 
atât mai mult cu cât el însuşi citează fragmente din Asachi şi 
Guşti, care nu sunt nici pe departe caricaturale şi nici lipsite 
de suflu religios: 

„Zile fugătoare! Ani repezi! Cu nerăbdare 
aşteptăm începutul anului, înturnarea primăverei 
înflorite şi, iată, suspinăm: anul, primăvara au trecut! 
Cele ce până a nu veni numărăm lună, an - după ce au 
trecut le numim minute. 

Copilul cere timpul juniei, junele oftează după 
vârsta bărbăţiei; prea iute vine timpul, repede ajunge 
vârsta, şi nu târziu cu întristare aruncăm ochii în trecut 
ca într-un vis [alt motiv eminescian, al vieţii ca vis, 
prezervat de secole în cultura română]. 

Astă stăruinţă a muritorilor este nemărginită, 
deşi cursul oamenilor este mărginit. Despre lucrările şi 
giucăriile lor s-ar cuveni a giudeca că nu-i moarte pe 
lume. Vedem trecând din viaţă verguri, juni şi bătrâni. 

Ni se pare că numai aceie, iar nu şi cii rămaşi 
sunt muritori, ca ostaşul carile văzând spre dreapta şi 
spre stânga căzuţi companionii săi cântă viers de 
biruinţă ca cum numai el ar fi câştigat faima triumfului 
(Gh. Asachi, Meditaţie, [în] Albina românească XVI 
[1844], n. 1, 2, ian., p. 1-2). 



1082 Ibidem. 

108 3 Ibidem. 



441 



Am trecut prin mijlocul ţintirimului şi era de tot 
pustiu, m-am oprit puţin lângă un mormânt şi m-am 
simţit pătruns de o adâncă cugetare. 

Eram pe lume şi faţă-n faţă cu nimicnicia lumii. 
Eram singur şi toate acele ce mă încongiura sta 
nemişcate şi mute. 

Lumina cea slabă a zilei de abie străbătusă în 
acest deşert al odihnei şi lucoarea [termen arhaic, 
specific lui Dosoftei] sa cea albindă, furişată de printre 
nori, luneca de pe o cruce pe o piatră, pe o movilă goală 
de mormânt. 

Aura dimineţii cea răcoroasă se legăna pe 
deasupra acestor lăcaşuri paşnice şi peste simbolurile 
cele religioase îngânând un murmur misterios (D. 
Gusti lo8 4, Sâmbăta moşilor, [în] Albina românească, 
XIX, [1847], nr. 38, 15 mai, p. 149-150)" 108 5. 

Continuând firul discuţiei început odată cu 
capitolul. ..observăm că Nicolae Manolescu descoperă o 
continuitate între cântecul popular sau cântecele de lume şi 
perpetuarea temelor specifice acestora până în poezia 
modernă, la Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu. 

Şi aceasta, deşi este evident că, între cele două formule 
poetice, nu există decât o apropiere de atmosferă şi de interes 
faţă de o anumită situaţie existenţială, iar nu o tradiţie poetică 
sistematică, strictă. 

Dar Manolescu nu reuşeşte să descopere niciun fel de 
continuitate între Dosoftei sau Costin, între tradiţia veche şi 

1084 A se vedea: http:/ /ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Gusti. 

1085 Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, op. cit., p. 62-63. 

N. A. Ursu avertizează însă asupra faptului că multe dintre 
meditaţiile lui Asachi (şi nu numai) erau imitaţii după meditaţiile 
religioase ale unui autor elveţian, Heinrich Zschokke, „ceea ce", consideră 
tot el, „nu micşorează meritele unor scriitori ca Asachi, Eliade Rădulescu, 
G. Munteanu, Bariţ şi alţii, cărora le-au fost atribuite aceste meditaţii drept 
originale", pentru că eforturile de traducere şi prelucrare „constituie merite 
destul de mari pentru scriitorii respectivi", cf. N. A. Ursu, Contribuţii la 
istoria literaturii române, op. cit., p. 439-440. 

Meditaţia lui Asachi, citată de M. Zamfir, este, de fapt, „o traducere 
rezumativă a textului intitulat Le prix de la vie [Preţul vieţii] din versiunea 
franceză a meditaţiilor religioase ale lui H. Zschokke", Idem, p. 441. 



442 



lirica română modernă. El urmează, de fapt, parcursul iniţiat 
de Călinescu. 

Pentru cel din urmă, „pilda lui Costin şi a lui Dosoftei n- 
a făcut şcoală" 1086 şi singura influenţă literară a psalmilor lui 
Dosoftei constă în integrarea unora dintre ei în folclor sub 
formă de colinde. 

Nu mai vorbim de tipăriturile lui Coresi, inclusiv 
Psaltirea, care, în opinia sa (după cum aminteam şi undeva 
mai sus), „au o valoare estetică nulă" lo8 7. Ceea ce nu 
corespunde adevărului. 

Ne întrebăm însă cum anume tema erotică, versul 
argotic sau cântecul de mahala pot avea estetică şi tradiţie, 
iar religiosul niciodată? 

Avem impresia că s-a trasat cumva direcţia unei cariere 
critice impresioniste, bazate pe sentimentul că teologicul şi 
mai ales teologicul ortodox 1088 , ca să îl parafrazez pe Noica, nu 
are în niciun fel capacitatea de a genera şi motiva acte de 
cultură şi literatură: 

„Ceea ce, dintr-un explicabil bovarism, istoricii 
au numit până acum literatură religioasă, nu are nicio 
legătură cu creaţiunea, oricât de minimă.. ." lo8 9. 

De ce literatura religioasă nu poate să aibă tradiţie şi 
continuitate, dacă argoticul reuşeşte această performanţă? 

Cu atât mai mult cu cât sfera acestui religios cuprinde 
cam tot ce înţelegem prin spiritualitate şi cultură în istoria 
noastră veche şi acoperă destul de mult din istoria modernă şi 
contemporană. 

Trebuie să avem în vedere, aşa cum avertiza Matei 
Călinescu, faptul că 



1086 G. Călinescu, Istoria..., op. cit., p. 49. 
108 7ldem, p. 8. 

1088 Teologie care se bucura de un dispreţ total, din partea 
intelectualităţii, la începutul secolului al XX-lea, până când, pe la jumătatea 
secolului, a ajuns şi la noi vestea despre catolicii şi Occidentul care au 
început să-şi revizuiască fundamental atitudinea faţă de mult hulitul, până 
atunci, Imperiu Bizantin şi moştenirea lui literară ortodoxă. 

1089 g. Călinescu, Istoria..., op. cit., p. 9. 



443 



„mulţi autori dintre cei mai importanţi, numiţi 
moderni, sunt de neînţeles în afara tradiţiei iudeo- 
creştine, pe care continuă să o reprezinte, indiferent cât 
de deviant" 10 9°. 

Dan Horia Mazilu respingea categoric opţiunea 
folclorizantă, aplicată pe spaţii largi, ca alternativă a poeziei 
româneşti medievale: 

„Mi se par cel puţin lipsite de temei şi evident 
neinteresate de realitatea concretă a întregii producţii 
literare româneşti, acele încercări exegetice care, 
căutând să stabilească începuturile poeziei culte 
româneşti, nu admit să coboare (şi asta în ultimul 
timp), în fixarea limitei de început a fenomenului, sub 
secolul al XVIII-lea (cu greutate mare este uneori 
admisă şi a doua jumătate a veacului al XVII-lea). Mă 
îndoiesc că propusa compensaţie folclorică, 
reprezentată - se zice - printr-o literatură bogată şi 
diversă, funcţionează exemplar pe spaţiul subordonat al 
unui întreg gen" 10 9i. 

Mazilu făcea aceste precizări pentru că s-a încercat 
naşterea poeziei religioase culte din folclor şi... înecarea ei 
înapoi în folclor. însă, folclorul s-a născut prin imitarea unei 
experienţe culte şi nu invers. 

Discuţia aceasta puteam să o susţinem mai devreme, în 
capitolele despre Dosoftei sau Miron Costin, dar am preferat 
să avem mai întâi o panoramă semnificativă asupra poeziei 
vechi, pentru a înţelege mai bine termenii acestei dezbateri. 

Chiar dacă poeţii prepaşoptişti scriau poezii de lume 
(dar unii compuneau şi imne religioase sau chiar, ca Vasile 
Pogor tatăl, poeme lungi despre vedeniile schimnicilor), nu 
înseamnă că nu citiseră Psalmii lui Dosoftei, aşa după cum, 
dacă Miron Radu Paraschivescu 10 ^ 2 nu scrie ca Eminescu, nu 
înseamnă că nu 1-a citit. 



10 9° Matei Călinescu, op. cit., p. 63. 

10 9!Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 8. 

1Q 9 2 A se vedea: 



444 



De asemenea, dacă poeţii Văcăreşti scriu „la un secol şi 
mai bine după Dosoftei şi Costin" 10 93 (ceea ce nu reprezintă 
totuşi o prăpastie istorică), acest lucru ne poate conduce la 
concluzia relaxării climatului ascetic, la nivelul societăţii, în 
materie de ceea ce poate fi scris şi exprimat, dar nu ne lasă, 
însă, a concepe distanţa de la Dosoftei-Costin până la 
prepaşoptişti şi paşoptişti ca o sincopă în plan poetic. 

însă cunoaştem foarte bine şi faptul că Alexandrescu, 
Eminescu, Nicolae Filimon 10 94 şi alţii (după Văcăreşti), acuză 
degradarea moralei, în descendenţa lui Miron Costin, şi 
moliciunile (termenul le aparţine şi este preluat din sfera 
Eclesiei) în care trăiesc contemporanii şi îndepărtarea de 
practica ascetică tradiţională. 

Manolescu afirmă, extinzând opinia lui Dimaras despre 
literatura neogreacă la realitatea românească: 

„în sânul moliciunii, pe malurile Dâmboviţei şi 
ale Bahluiului, s-a născut şi poezia românească a epocii 
moderne" 10 95. 

însă, moliciunea aceasta este parţială, nu e totală. 

Putem vorbi de începutul liricii moderne, deşi, în acelaşi 
timp, epoca poate fi socotită şi ca o perioadă de tranziţie, atâta 
timp cât discutăm de o poezie, cea neoanacreontică, care - 
după cum sesizează Manolescu - are caracter medieval-feudal 
şi puternic popular, fiind destinată nu publicării în volume şi 
prezervării ei în biblioteci (autorii înşişi nu le consideră 
publicabile), ci declamării ei, însoţite de lăutari şi acorduri din 
scripcă, sub ferestrele veneratei. 

E poezia populară sau fo Iclorul... boierilor, cu singura 
diferenţă că avem şi numele autorului, în comparaţie cu 
creaţia populară orală. 

Mai degeabă, putem considera perioada prepaşoptistă 
ca una în care coexistă poezia de tip anacreontic, trubaduristă 



http://ro.wikipedia.org/wiki/Miron_Radu_Paraschivescu. 

1093 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 25. 

1094 _ se vedea: http: / /ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Filimon. 

1095 Nicolae Manolescu, începuturile literaturii artistice. Prima 
poezie lirică, Ed. Gramar, Bucureşti, 2007, p. 9. 



445 



(apropierea de spiritul trubadurilor şi de cel al liricii arabe o 
face tot Manolescu şi are dreptate) şi poezia care nu face decât 
să continue temele binecunoscute ale literaturii române vechi: 
zbuciumul şi deşertăciunea vieţii, critica moravurilor, 
frumuseţea peisajelor naturale şi cosmice etc. 

Tot în spiritul acestei literaturi vechi sunt şi versificarea 
unor pasaje din viaţa Mântuitorului, de către Vasile Aaron - 
prelucrând Messiada lui Klopstock - sau a unor fragmente 
hagiografice, cum procedează Vasile Pogor (tatăl). 

Alături de acestea apare şi o poezie de dragoste, care nu 
e blamabilă, care laudă iubirea manifestată în cercul conjugal 
sau care aspiră la conjugalitate. 

în legătură cu poezia inspirată de Anacreon, s-a 
observat faptul că acest tip de manifestare poetică 

„nu mai existase în Europa din secolul XII. Iat-o 
reînviată în mediul românesc de la 1800, sub chipul 
unui cavalerism oriental..." 10 ^. 

Europa (apuseană) secolului al XH-lea era cea a 
despărţirii religioase (1054) de Imperiul Roman de Răsărit, a 
separării de Ortodoxie. 

în secolele XVIII-XIX, aceeaşi distanţare, la nivel de 
morală socială numai, de aceeaşi Ortodoxie, provoacă acelaşi 
tip de poezie. 

Dar e de remarcat că, mai înaintea românilor, grecii 
fanarioţi sunt cei care se occidentalizează şi se depărtează de 
spiritul religios al tradiţiei lor (să fie şi acesta un motiv pentru 
care Eminescu i-a detestat?) - ei, care veneau din inima 
fostului Imperiu ortodox (mă refer la Constantinopol), acum 
otomanizat în mare măsură. 

Poezia neoanacreontică este o lirică aparţinând unor 
poeţi care „veneau, ca şi trubadurii, după o epocă de 
dogmatism religios, cunoscând o eliberare similară" 10 97. Nu e 
interesant că momentele de permisivitate religioasă produc 
manifestări artistice similare, la o distanţă de aproape 700 de 



10 9 fi Idem, p. 10. 
1097 idem, p. 9-10. 



446 



ani? Nu e însă la fel de interesant că societăţile în care se nasc 
simt apoi nevoia să le reprime libertatea? 

Nici lirica truverilor nu are o continuitate propriu-zisă 
în poezia clasică şi modernă, franceză şi europeană, deşi ceva 
prelungiri în mentalitatea renascentistă se pot, până la urmă, 
contoriza. 

Neoanacreontismul reprezintă un anumit tip de poezie, 
care are o doză de farmec şi sensibilitate. A atras atenţia prin 
ineditul picant al unor detalii sentimentalist-erotice, o noutate 
în poezia românească cultă. 

însă nu poate fi considerată ca debutul unei noi 
mentalităţi şi a unui nou spirit poetic, greco-fanariot-levantin 
combinat cu emancipare occidentală, în stare să dea tonul şi să 
amprenteze esenţial lirica românească ulterioară - Ion 
Barbu 10 9 8 , spre exemplu, o dispreţuieşte făţiş, cu toate că e 
autorul unui ciclu aşa-zis balcanic. 

Mai întâi de toate, pentru că nu are o tradiţie cultă - şi 
nicio continuitate imediată - şi este un fenomen gregar în 
esenţă, o exprimare trendy şi o reproducere a poeziei 
neogreceşti la modă, cu „versurile sale făcute spre a fascina pe 
femeile din Fanar" 1 ^, inspirate, la rândul lor, din 

„mica poezie franceză din secolul XVIII, cu 
parfumul ei lasciv de budoar. 

Aceasta pătrunsese la noi şi direct şi constituie 
una din cauzele relativului prost gust al epocii. Din 
exemplul de mai sus se vede că Apusul a fost şi 
corupător, nu doar stimulator, după cum Răsăritul a 
reprezentat nu pur şi simplu un model de imobilism, ci 
şi un focar însemnat al unora din noile idei" 1100 . 

Era prima noastră poezie laică? 



1098 a se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Barbilian. 

1099 q Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, apud Nicolae 
Manolescu, începuturile literaturii artistice. Prima poezie lirică, op. cit., p. 
8. 

1100 Nicolae Manolescu, începuturile literaturii artistice. Prima 
poezie lirică, op. cit., p. 8. 



447 



în primul rând, de la Simion Dediulovici până la 
Dimitrie Cantemir (şi după) avem o mulţime de laici (sau 
mireni) care concep o poezie religioasă, ca teme şi viziune. 

în al doilea rând, Dan Horia Mazilu trage, din anumite 
informaţii, concluzia existenţei unei poezii epice laice în evul 
mediu, dar care are alte coordonate decât cea de mai târziu, 
numită neoanacreontică: 

„Va fi existat la noi [în secolele XV-XVI] şi o 
poezie cultă de predominanţă laică (la dimensiunile pe 
care le putea achiziţiona atunci laicul)? Probabil, deşi 
manuscrisele nu au conservat prea multe dovezi. 

Această poezie, preofesată de menestreli veniţi de 
aiurea şi de autohtoni, trebuie să fi închipuit o epică de 
curte brodată în jurul faptelor combatante. 

Din mediul acestor profesionişti (cu locul lor - 
ne spune Nicolae Costin - în ceremonialurile aulice: 
«Vedem şi până astăzi, la mesele domnului, cântând 
lăutarii cântecele domnilor trecuţi cu nume bun, iar cu 
ocară celor răi şi cumpliţi») provine cu siguranţă acel 
Cântec al lui Ştefan Vodă, compus probabil în slavonă, 
care a circulat întâi la noi şi a trecut apoi la vecinii de la 
nord şi est [...]. 

Este de crezut că vor mai fi existat şi alte 
asemenea alcătuiri poetice. Unele surprize pot să se afle 
încă prin marile sbornice, la noi sau prin alte locuri" 1101 

Amintim - în tradiţia semnalată şi de Mazilu - în 
acelaşi secol al XVIII-lea (şi în aceeaşi epocă fanariotă în care 
descoperim poezia „ucenicilor" lui Anacreon), de existenţa 
cronicilor rimate 1102 , un gen care 

„devenise pasiunea secolului al XVIII-lea. [...] 

1101 Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 9. A se vedea şi 
P- 134-137. 

1102 A se vedea: Cronici şi povestiri româneşti versificate (Sec. 
XVII-XVIII), studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu, Editura Academiei 
RSR, Bucureşti, 1967. 

Dar şi Mihai Moraru, Cronici rimate, în Crestomaţie de literatură 
română veche, voi. II, op. cit., p. 193-199. 



448 



Ele sunt literatură şi nu o literatură minoră, 
exponentă a mentalităţii păturilor intermediare. Ele 
constituie însăşi literatura reprezentativă a secolului al 
XVIII-lea românesc [...] [şi aparţin acelui curent] care e 
imanent spiritualităţii noastre şi nu este rodul unei 
înrâuriri sau al vreunui transplant" [ideologic- 
artistic] n °3. 

Şi Mazilu consideră: 

„Aceste texte care i-au plăcut, totuşi, lui G. 
Călinescu, se adună, cred, în cea mai importantă specie 
a literaturii române din secolul al XVIH" n °4. 

Iar Mihai Moraru argumentează 

„specificitatea sistemului compoziţional al 
cronicii rimate în comparaţie cu cel al poeziei 
populare" n °5. 

Adică originea lor indubitabil cultă şi absenţa 
înrâuririlor folclorice. 

întrebarea care urmează logic este: de ce punem atât de 
mult accentul pe neoanacreontici? Iar răspunsul: pentru a 
observa dacă descind din vreo tradiţie (şi care anume) şi, mai 
ales, dacă vreo tradiţie descinde din ei. 

Poezia neoanacreontică nu se stabileşte în descendenţa 
acelei poezii culte laice din secolele trecute. 

Ea se formează, mai degrabă, pe fondul unui climat 
istorico-politic decadent, în secolele XVII-XVIII, pe care tot 
Dan Horia Mazilu îl recenzează astfel: 



1103 Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, op. cit., p. 
169-170. 

110 4Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 172. 
1105 Mihai Moraru, De nuptiis..., op. cit., p. 124. 
A se vedea cap. Versificaţie şi compoziţie în baladele populare şi în 
povestirile istorice în versuri, p. 104-125. 



449 



„Impulsuri estetice par a grăbi paşii celor ce se 
îndreptau spre desfrâu, atraşi de fetele necinstite şi de 
femeile stricate (virgines violatas, meretrices - 
Dimitrie Cantemir; vor fi fost, oare, toate prostituate?). 

Antim Ivireanul cunoştea aceste adjuvante 
atunci când le reproşa credincioşilor săi că pornesc la 
curvii şi preacurvii de multe feliuri, că îşi maculează 
mâinile cu pipăiri grozave, auzurile cu cântece şi cu 
cuvinte spurcate, ochii cu necuviincioase vederi şi cu 
semne curveşti. 

Ştia [Antim] că lăutarii răspândeau prin cârciumi 
(locuri ale desfrânării - Anton Măria del Chiaro) 
cântece drăceşti [le acuzase mai devreme cu un secol şi 
Mihail Moxa], ştia că era cunoscută o literatură plină 
de obscenităţi (astfel de poezii populare sunt cu 
încăpăţânare ocolite de editori), gravuri cu subiecte 
libertine. 

Poate că în mediile româneşti (ar fi şi greu să ni-i 
imaginăm pe călugării ortodocşi trecându-şi, tainic, din 
mână în mână astfel de cărţi şi citindu-le pe furiş - 
sous le manteau) n-a circulat prea insistent acea 
literatură de infern (text şi imagini) pentru care Apusul 
- mediile bărbăteşti prin excelenţă (mănăstirile, 
colegiile) - făcuse o adevărată pasiune (poate elitele să- 
şi fi procurat aşa ceva; la B.AR. se păstrează câteva), 
dar reprezentante ale acestui gen de lucrări de delectare 
îşi făcuseră simţită prezenţa şi în lumea 
românească" 1106 . 

Neoanacreontismul este forma boierească a acestor 
experienţe literare populare. 

Neoanacreonticii nu vor duce însă trivialitatea la 
extrem. Iar pe de altă parte, nu toţi prepaşoptiştii sunt şi 
anacreontici sau nu toate producţiile lor se integrează în 
această categorie. 

însă cred că am vorbit deja prea mult în marginea 
textelor şi a venit timpul să ne apropiem şi de conţinutul lor. 



1106 Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească 
veche, op. cit., p. 404. 



450 



Ienăchiţă Văcărescu este autorul unei gramatici şi al 
celebrului testament literar: Urmaşilor mei Văcăreşti!/ Las 
vouă moştenire:/ Creşterea limbii româneşti/ Ş-a patriei 
cinstire. 

Pentru el, poezia înseamnă cugete frumoase, cu poetice 
faceri (Şi ce voiesc cum poci s-arăt? Am glas? Muză, 
grăieşte). 

Gramatica e subiect de poezie pentru Ienăchiţă, însă 
ceea ce ne-a atras nouă atenţia este că aceste versuri se 
încadrează perfect în logica şi în metrica versurilor la stemă 
ori a scurtelor poezii cu rol de prolog sau de epilog din 
literatura medievală (chiar şi limba are accente arhaice, tipice 
modelului vechi): 

Gramatica e meşteşug ce-arat-alcătuire, 
Şi toţi printr-însa pot afla verice povăţuire. 

S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate, 
Pă toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate. 
Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face, 
Siliţi-vă a o-nvăţa sau faceţi cum vă place. 



Ca ritm şi logică poetică, versurile lui Ienăchiţă nu se 
deosebesc esenţial de cele ale lui Miron Costin sau Antim 
Ivireanul: 



Neamul ţării Moldovei de unde să trăgănează? 

Din ţărâi Râmului, tot omul să creadză 
Traian întâiu, împăratul, supuindu pre dahii, 
Dragoş apoi în moldoveni premenindu pre vlahi. 

Martor este Troianul, şanţul în ţara noastră 
Şi Turnul Severinul, munteni, în ţara voastră. 

(Stihuri de descălecatul ţărâi) 110 7 

Precum cei streini doresc moşiia să-şi vază 
1107 Miron Costin, Opere, voi. I, op. cit., p. 5. 



451 



Când sunt într-altă ţară, de nu pot să şază 
Şi ca cei ce-s pre mare, bătuţi de furtună 
Şi roagă pe Dumnezău de linişte bună, 
Aşa şi tipograful de-a cărţii sfârşire 
Laudă neîncetată dă şi mulţemire. 

(la finalul Evangheliarului românesc de la 1697) 1108 

Patru sunt râuri den Raiu ce cură 
Precum grăiaşte Sfânta Scriptură. 
Patru Evanghelii den ceriu ne tună 
Şi la credinţă pre toţi ne adună. 
Patru sunt semne tot îndoite 

Şi ale ţării foarte slăvite, 
Cu care semne să-ncoronează 
Domnul Constandin, tot omul <să> crează... 

(versuri la stemă, Noul Testament, 1703) 110 9 



în mod cert, primul Văcărescu cunoştea şi urma modele 
poetice consacrate în epoca veche. Poate că nu întotdeauna, 
dar este o certitudine că nu îi erau necunoscute. 

Chiar modul, devenit tradiţional, de a combina versurile 
- în felul acesta: 



Şi omul, fără de greaţă, 

Iese-n treabă demineaţă, 

De lucrează pănă-n sară, 

Zî de iarnă şi de vară. /.../ 

Preste luciu de genune 

Trec corăbii cu minune. 

Acolo le vine toană 

De fac chiţii gioc şi goană. 



(Ps. 103, 95-98, 109-112) - 



llo8 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. XII. 

110 9Cf. Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, op. cit., p. 129-130. 



452 



se regăseşte în lirica prepaşoptistă la Ienăchiţă Văcărescu, 
Vasile Aaron, Ioan Barac 1110 , Barbu Paris Mumuleanu 1111 , Iancu 
Văcărescu 1112 . 

E un element care poate părea periferic sau 
nesemnificativ, dar este o evidenţă capabilă să ne semnaleze 
tradiţia, chiar dacă deviată ca intenţie tematică. 

Cu Ienăchiţă Văcărescu începe şi sarabanda erotismului 
liric în literatura română cultă. 

Lirică erotică, anonimă, populară şi trivială, a existat şi 
în Evul Mediu m 3, cum spuneam şi mai devreme, doar că e 
prea puţin reuşită şi stârneşte un interes minim. 

Era catalogată drept „cântece curveşti şi drăceşti" de 
autori precum Mihail Moxa m 4, Antim Ivireanul sau de 
Gheorghe Radovici, tipograful Catavasierului tradus de Antim 
şi propus ca poezie şi cântare recomandată. 

Numai că Ienăchiţă se păstrează, cel mai adesea, în 
limitele poetice ale unui amor graţios, suav. 

Mai mult o sugestie volatilă a unei suferinţe amoroase, 
lipsită de ohtături apăsate şi de detaliile operaţiilor pe cord 
deschis, pe care urmaşii (Alecu, în speţă) se vor întrece să le 
ofere cu excesiv simţ melodramatic. 

Şi, anticipând, pot spune că, dacă această poezie este 
prima noastră lirică modernă, atunci ea nu e aproape deloc 
ermetică şi simbolică, dar este, în schimb, dezabuzant de 
realist-descriptivă şi insistent de retorică - o retorică 
suprasaturată de interogaţii şi repetiţii, a solicitudinii în 
avalanşe. 

Lirica erotică înseamnă altceva decât cugete frumoase, 
cu poetice faceri şi vine dintr-o altă sursă decât cea tradiţional 
românească, respectiv de la Anacreon prin Hristopoulos, 
Sakelarios, Vilaras sau Psalidas. 



1110 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Barac. 

1111 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_Paris_Mumuleanu. 

1112 Idem: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Iancu_V%C4%83c%C4%83rescu. 
m 3 Vezi Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, p. 128-134. 
m 4 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Moxa. 



453 



Dar dacă nu are o tradiţie directă, o oarecare practică 
tot are în societatea românească - şi mă gândesc tot la 
„cântările curveşti de iubire" pomenite anterior, acuzate de 
Mihail Moxa (monah la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia) pe la 
1620. 

Vom vedea că Eminescu, versificând instrucţiunile 
ascetice ale lui Nicodim Aghioritul m 5, o numeşte cântare 
dulce, veche, care te-nchină dezmierdării şi inima-ţi bărbată 
devine de muiere, pentru care recomandarea lui este: o taie 
chiar cu sila de la a ta ureche. 

Primul nostru poet, care se aventurează să compună în 
româneşte versuri de dor, are mai întâi o pudoare simbolistă 
vizavi de sentimentul în sine: 

într-o grădină, 
Lâng-o tulpină, 
Zării o floare ca o lumină. 

S-o tai, să strică! 
S-o las, mi-e frică 
Că vine altul şi mi-o rădică. 



Alegoria se poate ilumina totuşi printr-o sugestie 
subtilă: 

Tu eşti puişor canar! 
Nu te hrăneşti cu zahăr, 
Nici măcar cu cânepioară, 
Ci hrăpeşti o inimioară 
Ce-ai făcut-o jertfă ţie! 
Ce-ai cu ea de gând nu ştie! ! 

Sau: 

într-un copaci zarifior, 
Un şoim prins în lăţişor 



in s Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Nicodim_Aghioritul. 



454 



Strigă amar ciripind, 
Norocul său blestemând. 

Multe păsări am vânat, 
Şi-mi zicea şoim minunat; 
Iar aici laţ fiind întins, 
Cum am dat, pe loc m-am prins! 
De inimă, nu de cap! 
N-am nădejde să mai scap. 



Grădina, floarea sau pasărea întreţin un substrat 
paradisiac, dincolo de nefericirea sau jalea care pot să tulbure 
acest paradis. 

Sursa imaginilor poate fi socotită creştină, deşi se poate 
susţine şi filiera truveră sau arabă. Doar că, în ciuda 
asemănărilor, nu le putem cataloga pe ultimele două drept 
surse propriu-zise ale poeziei noastre preromantice. 

Alexandru Duţu sesiza însă că, în ce priveşte Amărâta 
turturea, delicata poezie a lui Ienăchiţă Văcărescu, [...] 
subiectul se întâlneşte în Fiziologul bizantin" - în timp ce 
„puţini sensibili la această filiaţie, Odobescu şi Haşdeu se 
întrebau" dacă nu cumva „provine din folclor sau a trecut în 
folclor" 1116 . 

Părăsind însă acest fel de poezie, care nu iese din 
lanţurile simbolismului şi ale unui anumit tip de psihologism 
al dragostei, care construieşte un habitat izolat, un spaţiu al 
amorului sau al inimii zdrobite, Ienăchiţă Văcărescu este şi 
poetul, care pune început versurilor înfăţişând sentimente 
denudate şi sângerânde: 

Zilele ce oi fi viu 
vrednic aş vrea ca să fiu, 
Oftând, ca să te slăvesc, 
dar cum poci să îndrăznesc? 

Iscusit aş trebui 



1116 Alexandru Duţu, Sinteză şi originalitate în cultura română, op. 
cit., p. 224. 



455 



să fiu, să poci zugrăvi 
Chipul tău care dă rază 
soarelui, şi-1 luminează. 

Oi putea oare vreodată, 
păn' nu merg pe lume-ailaltă, 
Măcar pe scurt să-ţi vorbesc, 
să vezi cum mă chinuiesc? 

Oftările-mi sărcinează 
pieptul, viaţa-mi scurtează, 

Răpaus, viaţ-oi avea 
numai Stixul când o vrea. 



Numai că, tocmai acum, când credeam că ne-am 
despărţit definitiv de literatura veche, intervine un paradox 
naşteptat şi care se va prelungi şi în poezia şi 
literatura. . .proletcultistă. 

în poezia de mai sus există câteva versuri ciudate, pe 
care numai o lectură superficială le poate asimila fără 
probleme liricii erotice. Şi aici vom lărgi puţin discuţia la mai 
mulţi poeţi ai acestei epoci. 

Chipul tău care dă rază/ soarelui, şi-l luminează 
reprezintă o parafrază din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei: 

Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale,/ Cu toată 
podoaba, şi-i pornit cu cale./ Ai tocmit şi luna să crească, să 
scază,/ Să-ş ia de la soare lucoare din rază./ Stele 
luminate ce lucesc pre noapte,/ De dau cuviinţă,/ Tu le-ai 
urzit toate (Ps. 8) m 7. 

Imagistica este de sorginte biblică, iar expresia poetică 
îi aparţine în mod cert lui Dosoftei şi o putem regăsi şi în alte 
părţi: De la Tine z[i]ua luminează,/ Şi noaptea cu stelele dă 
rază (Ps. 73) 1118 etc, etc. 

Numai că sensul de mişcare al razei, originea şi 
traiectoria sa se modifică în lirica neoanacreontică. Nu luna îşi 



m 7 Dosoftei, Opere 1 (versuri), op. cit., p. 23. 
1118 Idem, p. 167. 



456 



ia raza de la soare sau noaptea de la stele şi toate de la 
Dumnezeu, ci soarele este iluminat de chipul iubitei. 

Elementele, care ţineau în mod tradiţional de 
manifestarea religioasă, îşi schimbă sensul, urmărind ca să 
slăvească, nu pe Dumnezeu, ci pe femeie. 

în această epocă de relaxare dogmatică şi morală, de 
„eliberare", poezia aceasta pre-modernistă nu diferea, ca 
atitudine, de arta renascentistă, care îşi permitea să 
imortalizeze chipurile iubitelor sau ale altor personaje dragi 
(adesea era vorba şi de autoportrete) în tablouri, care erau 
menite să înfăţişeze persoane sfinte. 

în lipsă de inspiraţie, recurgi la ce poţi avea la 
dispoziţie, iar poezia neoanacreontică în limba română avea ca 
model nişte versuri neogreceşti, poezia clasică şi o tradiţie 
religioasă pe teren lingvistic şi poetic autohton. 

La acelaşi artificiu vor recurge, fără mustrări de 
conştiinţă, cântăreţii epocii comuniste, când, peste noapte, se 
vor trezi că trebuie să compună imnuri de laudă partidului şi 
conducătorului 111 ^. 

Encomionul şi poezia religioasă devin modele 
acceptabile atunci când, fie femeia iubită, fie iubitul 
conducător, trebuie asiguraţi de dragostea şi de stima 
nemuritoare a poeţilor. 

De altfel, 

„strategia reutilizării imaginarului, arhetipurilor, 
limbajului, ceremonialului creştin interzis ori doar 
refulat este comună - susţine Jean Sironneau 1120 - 
tuturor religiilor politice europene, moderne" 1121 . 

E de prisos să facem precizarea că nu s-a cerut şi nu s-a 
dat vreun acord de undeva pentru acest împrumut, pentru 
acest „subtil" furt intelectual, petrecut în dauna avutului 

in 9 A se vedea: Eugen Negriei, Poezia unei religii politice, Ed. PRO, 
Bucureşti, 1995 şi, de acelaşi autor, Literatura română sub comunism. 
Poezia, voi I, Ed. PRO, 2006. 

1120 O carte a sa în română: http://www.esotera.ro/carte- 
milenarisme-si-religii-moderne-1473.html. 

1121 Cf. Ioana Bot, „Mihai Eminescu, poet naţional român" - istoria 
şi anatomia unui mit cultural, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 65. 



457 



spiritual religios şi a imaginii religiei ortodoxe, care se trezeşte 
acum terfelită, pentru că a oferit un model 1122 . 

Cuvântul a oferit nu este însă tocmai cel care trebuie..., 
iar importatorii erau magnificii denigratori ai doctrinei şi ai 
moralei religioase. 

Pe de altă parte, nu numai literatura religioasă a 
constituit o sursă de inspiraţie pentru... detractorii săi. Spre 
exemplu, Marin Sorescu vorbeşte despre „exaltarea 
maşinismului" în poezia lui Ilarie Voronca, fenomen poetic 
petrecut „şi în America, după Whitman": 

„proletcultiştii noştri au preluat modelul, uzând 
de el până la exasperare. în acest vacarm lozincard s-a 
trezit generaţia anilor '60. Ceea ce era frison liric la 
Voronca - şi alţi confraţi ai săi - decade în reportaj şi 
articol de gazetă" 112 3. 

Odată procedeul brevetat, după Ienăchiţă Văcărescu 
reproducerea imaginii cu pricina, copiată din psalmii lui 
Dosoftei, capătă ambitus. 

Alecu Văcărescu reia aproximativ identic versurile 
tatălui său: Chipul tău e ce dă rază/ Soarelui şi luminează. 

Costache Conachi exersează şi el pe aceeaşi partitură: 
Cu afeţăi tale rază/ Soarele s-asămenează (Nume). 



1122 O altă mostră de uzurpare a tiparului religios este şi aceea pe 
care o acuză Eugen Negriei: „Grandioasa moştenire culturală iudeo- 
creştină a înrâurit arii întinse ale civilizaţiei europene şi americane, dând 
un anume chip mitic speranţelor, angoaselor, visurilor noastre. [...] 

Ne imaginăm astfel lucrurile şi pentru că ne-am bucurat - ca să 
spunem aşa - din copilărie de complicitatea formatoare a religiei: gândim 
epocile importante literare ca pe vârste de aur - epoci ale patriarhilor -, îl 
vedem pe Maiorescu ca pe aducătorul tablelor legii, pe Iorga ca pe omul 
providenţial al culturii române, aducem ofrande anuale câtorva sfinţi ai 
literaturii, în frunte cu Sfântul Eminescu" (Iluziile literaturii române, op. 
cit., p. 19.) 

E de vină însă gândirea religioasă sau constructul culturalist, care 
pastişează/ plagiază după toane? 

112 3 Marin Sorescu, Biblioteca de poezie românească, op. cit., p. 

244. 



458 



Sau: La obrazul ce fireşte/ Cer cu stele-nchipuieşte/ 
Urmează să să robească/ Orice fire omenească,/ Căci ochii ce 
săgetează/ Ca luceferii cu rază... (Nume). 

Mai târziu, deplângând moartea iubitei sale, Alecsandri 
recurge şi el la acest procedeu, la această portretizare 
hiperbolică şi cosmică, anulând însă tendinţa idolatră şi 
recontextualizând-o religios: 

Şi cât vei fi departe, ca mine te gândeşte/ Că tu eşti a 
mea viaţă, că soarta ne iubeşte,/ Că cerul ne păstrează ferice 
viitor.// Gândeşte /.../ Că orice fericire, că orice dulce bine/ 
Din ochii tăi de rază, îmi vine de la tine,/ Precum lumina vine 
din cerul înălţat (Despărţirea). 

Nu este însă acesta singurul exemplu - în epoca 
prepaşoptistă - de prelucrare a unor expresii şi sintagme 
religioase, de reconvertire a tradiţiei - deşi, în sens strict 
stilistic, putem socoti acest fenomen în beneficiul recunoaşterii 
unei tradiţii poetice şi a valorificării poeziei culte medievale. 

Alecu Văcărescu scrie La obrazul ce mă-nchin: 

Nu-i găsesc niciun cusur/ pă razile lui mă jur. /.../Aşa 
lui m-am închinat/ de când l-am întâmpinat! . 

Sau: Oglinda când ţi-ar arăta/ întreagă frumuseţea 
ta,/ Atunci şi tu, ca mine,/ Te-ai închina la tine.// N-ar fi 
mijloc să te priveşti/ Asemenea după cum eşti/ Şi idolatrie/ 
Să nu-ţi aduci tu ţie. 

Poetul pretinde iubitei să nu aibă încredere în oglinda 
mincinoasă, ci în ochii lui: 

Crede-i săracii când îţi spun/ Că numai ţie să supun/ 
Şi că le eşti din fire/ A lor dumnezeire. 

, Adorata" întrece toată lumea în frumuseţe: Singură 
eşti numai una,/ Care ai luat cununa/ Darurilor de la fire/ 
Maipă sus dă omenire! (Cât e ziua de frumoasă). 

Iar poetul este căznit, neavând vină (Cum nu socoteşti 
vreodată) şi suferă cu stoicism o mucenie întreagă/.../ şi dă 
voie să trudeşte! Şi să bucură arzând!/.../ Ş-a răbda dureri şi 
chinuri,/ Patimi, focuri şi suspinuri. 

Iadul însuşi devine loc de proclamare a dragostei: 

Şi în iad şifiteunde/ Voi striga, făr-a ascunde, / Că tu 
eşti amorul meu! (Cine are piept să poarte). 



459 



Diversitatea torturilor amoroase devine prodigioasă şi 
probabil că trebuia să fie astfel, într-o societate şi o epocă în 
care „rafinamentul" şi „creativitatea" în materie de adevărată 
tortură ajunseseră la un apogeu şi domniţele nu puteau fi 
lăsate să creadă că ele ar fi avut mai puţină/orfâ decât bărbaţii 
care suspinau, însoţiţi de lăutari, sub ferestre. 

Dimpotrivă, cucerirea se baza pe iluzie. Cea cucerită 
trebuia să creadă că ea e cea care posedă o forţă de seducţie 
impresionantă, în stare să determine dorinţa de cucerire a 
bărbatului. 

Aşa încât: 

Dă lacrimi vărs pâraie/ Cu groaznică văpaie,/ Şi 
sufletul îmi iese/ Dă ohtături adese!// Un ceas nu văz 
odihnă!/ Nu dorm vreodată-n ticnă,/ Durerile-mi sunt 
hrană,/ Şi mângâieri la rană!// Mă arz peste măsură!/ 
Slăbesc fără căldură!/ Sunt bolnav în picere,/ Şi mor făcând 
tăcere.// Când nu te văz am chinuri,/ Şi când te văz, 
leşinuri... (Dă nu mă crezi pă mine). 

Robia şi lanţurile dragostei sunt aproape nelipsite din 
astfel de versuri. 

Schingiuirile sufletului sunt însoţite de sugestia 
imagologică a spaţiului carceral, pentru şi mai mult realism. 

Acelaşi Alecu Văcărescu compune însă şi o Satiră, în 
care imaginea iubitei cunoaşte o metamorfoză esenţială: 

De sirene 
Cu lungi gene 
Ce fac bărbaţilor cazne şi scene, 

Oratori 
Şi retori 
Ar fi trebuitori, 

Pentru a arăta 
A picta 

Şi ca într-o oglindă a prezenta, 

Josnica linguşire 
Şi pervertire 



460 



Ce are sexul femeiesc din fire. 

Te amăgesc, 
Te rătăcesc 
Şi pân' la urmă te zăpăcesc. 

Dragostea curată 
în furtună turbată 
Şi ură pe dată-i preschimbată. 

Mai bine omul să şadă 
Şi să vadă 
Dacă nu poate să prevadă, 

Minţile să se înveţe 
Şi cu poveţe 
Altădată să fie mai isteţe. 

Şi mă iertaţi 
Câţi cugetaţi 
Că scriu satiră, nu vă miraţi. 

Nenorocitul 
Şi nedreptăţitul 
De mine, eu sunt păţitul. 



Nicolae Văcărescu, fratele lui Alecu, scrie şi el: în rai 
fără tine e moarte, e gheaţă!/ Ş-în iad lângă tine e bine, e 
viaţă!/ Ş-în iarnă cu tine sunt toate-nflorite,/ Ş-în vară când 
nu eşti, sunt toate pierite. 

Chiar dacă şi lui capriciile femeii iubite îi provoacă 
noian dă întristare, e totuşi mai reţinut decât fratele său în 
descrierea simptomatologiei amoroase, pe care Alecu a 
reprodus-o naturalist până la aspectele clinice. 

Dacă Ienăchiţă îl parafraza pe Dosoftei, Nicolae 
Văcărescu ne dovedeşte că citise Viiaţa lumii a lui Miron 
Costin: 



461 



Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie,/ Şi traiul mai 
dulce că poate să-mi fie,/ Atunci şi viaţa mi-ar fi dar mai 
scumpă,/ Şi aţa ce-o trage n-aş vrea să să rumpă. /.../ 
D-amor...nu e vorbă, dar nici dă viaţă,/ S-au săvârşit toate!... 
ah, rupe-te, aţă! (Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie). 

Expresia costiniană ni se pare urmată cu destulă 
fidelitate ca să-1 mai implicăm pe Ovidiu în discuţie. 

Nu numai viaţa ca o aţă e aici o imagine poetică 
reprodusă din tradiţia literară veche, dar şi S-au săvârşit 
toate! reprezintă, de fapt, parafrazarea ultimelor cuvinte ale 
Domnului pe Cruce. 

Paradoxală împletire dintre poezia de dragoste şi 
religiozitate^. 

Foarte ciudată este, în acelaşi sens, şi definiţia amorului 
pe care o dă Conachi, tocmai când ne obişnuisem să înţelegem 
versurile neoanacreontice ca leagăn al erotismului şi al artei 
secularizate: 

Iubindu-te sâmpt fiinţa sfânt veacului viitori,/ Căci 
raiul din ceea lume pe pământ este amori (Cine are gust, să- 
mi creadă). 

Se pare că, totuşi, oamenii aceştia nu trăiesc dragostea 
numai cu gândul la satisfacţia de a culege un fruct interzis, nu 
o interpretează numai ca fraudă şi păcat. 

Pasiunea lor nu e întotdeauna patimă cenzurată de 
legea creştină, este, câteodată sau pentru unii dintre ei, şi 
sentiment perceput ca una din formele iubirii, pe care 
Dumnezeu o dăruieşte oamenilor. 

Aşa va înţelege şi Apostol Bologa dragostea sa pentru 
Ilona, dacă traversăm rapid pe un alt continent al literaturii 
române. 

Conachi este, de altfel, poetul care n-a încredinţat 
tiparului şi publicului larg poemele sale - un semn de pudoare 
semnificativ, dacă nu şi de umilinţă. 

Poezia erotică a lui Conachi are, în general, aproximativ 
aceleaşi trăsături cu a celor enunţaţi până acum. Iubita este 
dulce lumină la care ochii mei să-nchină şi îngerul meu cel de 
viaţă (Robirea). Sau: 

Tu numai supt cer eşti una,/ Care ai luat cununa/ De 
duh, de grai, de blândeţă/ De nuri şi de frumusăţă. /.../ 



462 



Pentru c-a ta stăpânire/ Covârşeşte peste fire (Tu numai supt 
cer eşti una); Duhul tău ce legiueşte/ Pravili ce lumea 
primeşte/ Robeşte cu biruinţă/ A sâmţârilor fiinţă (Nume), 
etc. 

Ea e stăpâna, iar el: o slugă ce te slăveşte (Poclon). 

Sunt şi versuri mai îndrăzneţe, ca acestea: Şi tu îmi faci 
chip cu blândeţe/ Spre sânul cel de albeţe (Robirea). 

Altele au o neprevăzută idee de abstracţiune nichitiană, 
incipientă, în sânul realităţii celei mai concrete: Aerul ce 
abureşte/ Dintr-un sân ce izvorăşte/ Nuri, blândeţă şi 
dulceaţă/ Morţilor încă dă viaţă. 

La Conachi întâlnim, în mai multe rânduri, o anumită 
imagine poetică, pe care anterior am descoperit-o şi în Istoria 
ieroglifică a lui Cantemir (sursa primară fiind Pilde 6, 25: Nu 
dori frumuseţea întru inima ta şi să nu te vâneze cu genele 
ei), cea a ochilor şi sprâncenelor ca un arc ce aruncă săgeţile 
privirii şi ale dragostei: 

A ochilor tăi ivală,/ Cu blândeţa ce ne-nşală,/ 
Năvălind cuprinşi de gene/ Săgetează din sprâncene (Nume); 
La obrazul ce fireşte/ Cer cu stele-nchipuieşte/ Urmează să să 
robească/ Orice fire omenească,/ Căci ochii ce săgetează/ Ca 
luceferii cu rază/ Supt două arce-nghinate/ Inimile ţân legate 
(Nume); Amoriul, ca şi ostaşii,/ Să-narmează, să porneşte,/ 
Dar nu răneşte vrăjmaşii,/ Ce pre cei care-i iubeşte./ La 
săgeţi fieră nu are,/ Ce lumini de ochi şi gene,/ Arcul de 
îngemănare/ Este din două sprâncene /.../ (Amoriul, ca şi 
ostaşii). 

Asemenea zicea şi Alecu Văcărescu: Ochii tăi arme nu 
poartă,/ Mă mir dar cu ce săgeată?!/ îmi dau trudă, 
nevoire,/ Şi pedeapsă peste fire (Chipul tău e ce dă rază) 112 *. 

Densusianu 112 s remarca faptul că poetul Conachi nici nu 
şi-a publicat versurile, nici nu avea ambiţia de a fi scriitor - 
atitudine care se va transfera şi paşoptiştilor, mulţi dintre ei 



112 4 A se vedea şi Gianina Maria-Cristina Picioruş, Eminescu şi 
literatura română veche, op. cit., p. 494-496. 

112 s A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ovid_Densusianu. 



463 



dezinteresaţi să facă din scris o profesie - şi că „ceea ce scria 
era mai mult un jurnal intim versificat" 1126 . 

Definţia se poate extinde şi în cazul celorlalţi poeţi 
neoanacreontici. 

Poeziile sale erotice au „monotonia aceloraşi confesiuni 
sentimentale" 112 ?, sunt „nesfârşite game tânguitoare" 1128 , 
dedicate unui şir de nume, toate aparent demne de a li se 
închina ca la Dumnezeu - adevărat „politeism" 112 9 - dar, în 
acelaşi timp, toate admirate ca nişte „păpuşi frumoase" n 3 şi 
fără suflet. 

Tot Densusianu sesiza pertinent că acest jurnal intim 
versificat 

„nicăieri nu se vede că ar fi fost direct influenţat 
de poetul grec [Anacreon]. 

Asemănările între ei ar fi numai în aceea că 
amândoi au cântat iubirea, dar deosebirea se poate 
vedea bine din felul cum se înfăţişează lirismul lor; [...] 

Dacă poate fi vorba de influenţă greacă asupra lui 
Conachi, aceasta trebuie căutată aiurea, în prelungirile 
târzii şi degenerate ale lirismului grec, în poezia mai 
nouă, orientalizată, care a pătruns şi la noi, deşteptând 
emulaţii poetice" [, la] „alt Anacreon", „Anacreonul 
modern [...], acel Atanase Christopulos" [, spre care] „se 
îndreptau aceia care, fără să fie poeţi, căutau uşoare 
derivative intelectuale pentru viaţa lor de sibariţi 1 ^ 1 " 1 ^. 

Ne întoarcem la întrebarea noastră fundamentală: se 
poate considera că acest tip de lirism, neo-anacreontic sau nu, 
constituie începutul poeziei române moderne? 

Singurii care, în epocă, aveau conştiinţă literară, erau 
tot autorii cronicilor în versuri - dintre care istoria critică, la 



1126 Qvid Densusianu, Opere, IV, ediţie critică de B. Cazacu, Ioan 
Şerb şi Florica Şerb, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, p. 409. 
112 7lbidem. 
1128 Idem, p. 410. 
112 « Ibidem. 
"3° Cf. Idem, p. 411. 

"3 1 Sibarit = persoană bogată, care trăieşte în lene şi desfrâu. 
n 3 2 Ovid Densusianu, Opere, IV, op. cit., p. 413. 



464 



momentul actual, îl reţine mai ales pe Ştefan Fănuţă, cunoscut 
ca Zilot Românul. 

Conachi versifică şi dedică versurile femeilor de care se 
îndrăgosteşte, până când face experienţa unei iubiri profunde, 
pentru Zulnia (de fapt, Smaranda Donici, soţia prietenului 
său, pe care o ia în căsătorie la câţiva ani, după ce rămâne 
văduvă), trăind apoi, destul de curând, şi drama morţii ei. 

Poetul face diferenţa între iubirea pătimaşă ca focul 
acela înherbântător/ Ce-l fulgeră şi-l aprinde numai aprigul 
amor şi iubirea curată cu para acea lină [expresie biblică, cf. 
leş. 3, 2, sugerând iubirea dumnezeiască, dăruită de 
Dumnezeu], acea dulce la sâmţâri,/ Ce, viind din potrivirea 
ce pot avea două firi,/ Trage, pleacă şi supune pe om fără 
vicleşug/ La o sângură fiinţă de curat prieteşug./ Prieteşug, 
dar din ceriuri, hazul [bucuria] sufletelor mari.... 

O distincţie esenţială, operată de conştiinţă şi care va 
constitui destul de des un subiect de dezbatere în poezia şi 
literatura noastră, la fel ca şi reproşul adus femeii, nu doar 
nestatornică, dar şi glacială şi narcisistă, care, dorind o 
proslăvire de la toţi fără sfârşit,/ Nici iubeşte, nici urăşte pe 
nimea desăvârşit (Jaloba mea). 

Femeia observă că i se făureşte un cult (Am iubit-o pân' 
la suflet şi în nebunia mea/ Dumnezeu, noroc şi lume pentru 
mine era ea) şi nu protestează ci, dimpotrivă, se desfată cu 
adoraţia slujitorilor ei. 

Poate de aceea, mai târziu, Eminescu va vorbi de al 
patimilor rug şi de faptul că nu vroia să aducă, ca jertfe acestui 
idol, al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi (Când te-am 
văzut, Verena... 11 ^). 

Conachi însuşi ajunge să dezavueze „diletantismul 
sentimental, nestatornicia" u 34 şi - în reproducerea lui Saint- 
Marc Girardin"35 - îl vedem 



"33 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/C%C3%A2nd_te- 
am_v%C4%83zut,_Verena... 

1134 Ovid Densusianu, Opere, IV, op. cit., p. 413. 

"35 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Marc_Girardin. 



465 



„judecând foarte aspru moravurile de la noi: Am 
luat de la ruşi desfrâul [...], de la greci lipsa de cinste..., 
de la turci indolenţa; de la polonezi divorţul". [Astfel 
încât Conachi apare] „ca stigmatizator al deprinderilor 
noastre, ca apărător al virtuţilor [...]: încă din tinereţe 
am cinstit şi iubit datinile şi faptele virtuoase" 11 ^. 

Este la fel de aspru însă şi cu civilizaţia occidentală, 
neprimind sincronizarea formelor fără fond: 

„Ce trebuie să fie la noi civilizaţia?... Moralul, 
moralul şi iar moralul, căci ce ar folosi să ştim câte sunt 
în văzduh, în cer, pe pământ şi în mări, când am 
înstrâmbătăţi, am jefui, am prigoni, am învrăjbi, adică 
ne-am face mai răi decât am fost? ""37 . 

Critică insistând 

„asupra marii rătăciri a acelora care s-au lăsat 
duşi de ideile nepipăite a metafizicei, adică a 
zgomotului de cuvinte fără defapte" 11 ^ 8 . 

Ne amintim că şi pentru Cantemir, adevărata filosofie 
era fapta bună. 

între civilizaţia franceză şi cea germană, Conachi 
preferă modelul celei de-a doua, pe care o apreciază ca fiind 
mai morală. 

în domeniul lingvistic, „era partizanul formulei 
tradiţionaliste, în sensul că ţinea să se păstreze limbei noastre 
caracterul fixat de veacuri" 1 ^?», dar accepta şi neologismele cu 
moderaţie, căci, zicea el, „cu cât gândirea minţei îşi întinde 
crugul ideilor şi le lămureşte, cu atât şi limba merge 
sporind" n 4o. 



1136 Ovid Densusianu, Opere, IV, op. cit., p. 414. 
"37 Cf. Idem, p. 416. 
"3 8 Idem, p. 415. 
n 39ldem, p. 417. 
n 4° Cf. Ibidem. 



466 



La moartea soţiei, poezia de dragoste a lui Conachi se 
desparte de caracterul şăgalnic şi ludic şi capătă sensuri mult 
mai profunde (inspirându-i chiar lui Eminescu un vers din 
Floare albastră 11 * 1 ): 

Sufletul de trup departe, pe năsălie răstignită, 
încă cu ceva podoabe de-ale lumii asuprită, 

Faţa ta pare că râde liniştită de păcate 
Şi lumea, care te perde cu vederi înlăcrămate. 

Nu nurii, nu frumsăţa, nu zâmbirea, nu guriţa, 
Nici ochii acei ca mura, nici statul cel ca mlădiţa 

Ce o cinste, o credinţă, o legiuită iubire 
Jăleşte şi pomeneşte pentru a ta proslăvire. /.../ 

Fumusăţă, nur şi haz, 
V-aţi dus din vederea mea, 
Căci au zburat la cer azi 
Soţâia ce vă avea. 

Nu gustul, nu desfătarea, 

Nici placul cu bucuria, 
Ce dragoste şi-ngroparea 
De-acum suvenir să-mi fia. 

Ba, de-acum nu spre plăcere, nu spre gust, nu spre iubire, 
Privindu-te supt icoane în potop de tânguire, 
Ochii mei, săracii ochii, privind a ta răstignire, 
Tot să plângă, dar să plângă pentru a ta mântuire. 

Ba, draga mea, nu în starea frumusăţăi feţâi tale, 
Nici în floarea frăgezâmii pe a tinereţâi cale, 
Nici în mândra vesălie de covârşiri trecătoare, 
Nici în zădarnica fală a slavei amăgitoare, 

Ci de gropa ta aproape în năsălie răstignită, 
Cu pânza morţâi pe faţă, ca-ntr-un alcov adormită, 



"4 1 Ase vedea: 

http : / / ro.wikisource.org/ wiki / Floare_albastr%C4%83 . 



467 



Ochii mei, săracii ochii, cu-a lor lacrămi necurmate, 
Să-ţi ceie de la cer milă şi iertare de păcate. 

Ah, te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei, 
Unde-i viaţa, unde-i mila ce izvora dintr-ai tăi! 
Toate s-au sfârşit, dar moarte[a] măcar cu cruzâmea sa 
Legăturile iubirii n-au putut desfiinţa. /.../ 



Subiectul poeziei este acum legământul său marital, 
dincolo de orice echivoc, dragostea sa eternă, care nu se mai 
hrăneşte cu frumuseţea feţei, ci cu rugăciunea pentru 
mântuirea ei. 

Ultimele versuri ne aduc însă inevitabil aminte de: Şi te- 
ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră... 

Alte două poeme (Pentru ce îţi ungi, femeie, faţa? şi 
Cine are gust, să-mi creadă), fără să fie contextualizate 
dramatic precum cel anterior, ne fac cunoştinţă cu un alt 
Conachi - decât cel despre care, poate, tragem concluzii 
pripite, totuşi, citindu-i declaraţiile învăpăiate -, insensibil şi 
critic la frumuseţea artificială şi care nu e o revărsare în afară a 
spiritului. 

Nu mai putem vorbi, în aceste condiţii, în poezia sa, de 
un simplu erotism exacerbat, de un joc amoros ignorant faţă 
de consecinţele morale. 

Dimpotrivă, dragostea se manifestă faţă de o frumuseţe 
feminină care este, în acelaşi timp, armonizare a trăsăturilor 
fizice cu cele caracterologice şi spirituale: 

Pentru ce îţi ungi, femeie, faţa cu atâta ghileală [pudră] 
Şi îţi murdăreşti obrazul cu băcan [roşeaţă] şi cu văpsală? 
Şi de ce ţ-încingi n 4 2 grumazul cu petre strălucitoare 
Şi îţi umezăşti zulufii cu ape mirosâtoare? 

Mai bine-ai purta de grijă să câştigi acele daruri 
Cu care să faci podoabă la a sufletului haruri 1 ^. 



u 4 2 Remarcăm un procedeu specific lui Dosoftei, acela de elidare 
vocalică a formei pronominale, care este unită, prin cratimă, cu verbul. 



468 



Dacă vrei să te iubească bărbatul tău cu credinţă 
Şi de voieşti înţălepţâi să-ţi caute cu umilinţă, 
Uită-te de vezi pe mere ce roşală străluceşte 
Şi trandafirii pe carii nici zugrav nu-nchipuieşte. 

Firea s-au silit a face acea vie zugrăvală 
Ş-a lor dulce frumusăţă vesăleşte, iar nu-nşală. 
Lasă, dar, făţărnicia ş-a obrazului schimbare, 
Căci frumsăţa firească robeşte pre om mai tare. 

* 

Cine are gust, să-mi creadă că amoriul l-am slăvit 
Nu în ranguri, nu în neamuri, ce în omul iscusit. 
Adevăr, ce au a face titlurile omeneşti 
Pe lângă o rază numai a podoabelor fireşti? 

Un aer măcar asupră, o picătură de nuri 
Nu le dobândeşte omul din rang sau de-nvăţături "44. 

Maica firea, ca s-arate că nimic nu poate fi 
Mai presus de-a sale daruri acolo unde-a voi, 
De multe ori să coboară păn' la cei mai proşti vecini 
Şi sădeşte viorele şi toporaşi lângă spini. 

Ah, ibovnică n 45 slăvită, căci eşti din proşti [simpli] muritori 
Şi-ai ieşit ca trandafirul între celelalte flori, 



n 43 Cf. I Tim. 2, 9-10: „asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte 
cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din 
păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; 
ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu". 

1144 Aici nu cred că este exprimat un dispreţ la adresa învăţăturii, ci 
o simplă constatare, a faptului că nu se poate deprinde caracterul nobil şi 
frumuseţea spiritului din învăţătura pe care o parcurgeau cei din clasa 
înaltă doar pentru că puteau avea acces la ea. 

n 45 Ibovnică se prea poate să nu însemne neapărat amantă, în 
sensul în care îl înţelegem noi astăzi, ci pur şi simplu femeie iubită, care 
poate fi şi soţia, pentru că mai încolo afirmă că i-a închinat neam şi rang şi 
viaţa mea. 



469 



Ce ochi pot să te privească şi dreptate să nu-mi dea 
Că-ţi închin pentru iubire neam şi rang şi viaţa mea? 

Printr-a ta dulce suflare din patimi m-am rădicat 
Gustând para ce aprinde numai amoriul curat. 
Iubindu-te sâmpt fiinţa sfânt veacului viitori, 
Căci raiul din ceea lume pe pământ este amori. 



Am insistat asupra acestor versuri pentru că ele sunt 
familiare, pe de-o parte, mentalităţii vechi, literaturii 
medievale, care nu apreciază frumuseţea pentru ea însăşi, ci 
numai frumuseţea ca dar al lui Dumnezeu. 

Iar dacă poetul nostru zice fire, această fire e 
subînţeleasă ca darul şi creaţia Sa. 

Iar, pe de altă parte, pentru că aceste versuri sunt 
premergătoare unei secţiuni importante din poezia de dragoste 
a lui Eminescu, care pune faţă în faţă frumuseţea feminină şi 
deşertăciunea umană. 

Până aici am văzut o poezie de dragoste la graniţa dintre 
erotismul antic anacreontic, idolatru, şi iubirea virtuoasă, 
amorul legitim. 

Sarea şi piperul îl fac versurile deocheate, care stârnesc 
mai degrabă interesul postmodernilor decât reversul moral. 
Numai că acestea nu vor stabili prea curând o tradiţie în 
poezia română: 

„Poeţii paşoptişti nu au strălucit nici pe departe 
în exprimarea poetică a erosului, zonă la ei extrem de 
palidă şi puţin reprezentativă" 1 ^ 6 . 

Poate doar, în termenii paradoxului, una târzie, în 
sensul că tradiţia acestui tip de versuri erotice, la graniţa cu 
pornografia, va fi reluată de poeţi ca Emil Brumaru şi alţi 
câţiva. 

Pierzându-şi soţia iubită, 



1146 Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a 
literaturii române, voi. I, Ed. Cartea Românească şi Polirom, Bucureşti şi 
Iaşi, 2011, p. 37. 



470 



Amor, la a ta putere de-acum nu mă mai închin, 
Na-ţi şi arc, na-ţi şi săgeată, na-ţi şi ghimpul cu venin, 
Căci la invalizi ca mine ele nu se mai cuvin... 
Mergi şi du-te de la mine, frumuşelelor să spui 
Că acela ce prin versuri le-au slăvit în viaţa lui 
Acum este un scheletru răzemat de cârja lui. 

(Amor, la a ta putere...) 

Iancu (Ioan Ienăchiţă Alexandru) Văcărescu u 47 este 
poetul care, privit evolutiv, din perspectivă literară, face 
trecerea de la neoanacreontici spre Cârlova şi întrucâtva spre 
Heliade (printr-un imn religios intitulat Adevărul). 

Romantismul sau preromantismul paşoptist revarsă, 
odată cu el, primele acorduri: 

N-am să scap, în piept port dom 
Piste ape, piste munţi; 
Văz că piste mări Amoru, 
Când o vrea îşi face punţi. 

La Carpaţi mi-am adus jalea, 
Lor am vrut s-o hărăzesc; 
Răsunetu, frunza, valea, 
Apele mi-o înmulţesc. /.../ 

Binişor mă ia de mână 
Ş-într-o clipă m-aflu eu 
în crângşor, unde-o fântână 
Curgând face eleşteu. 

Pe [a] acelui undă lină 
A nopţii făclie stând 
îndoită da lumină 
Din oglinda-i s-întorcând. 



n 47Ase vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Iancu_V%C4%83c%C4%83rescu. 



471 



Pe cer, mii de mii de stele 
Semănate străluceau; 

La câmp focuri de surcele 
De departe văpăiau. 

Briliant vărsa cu fală 
Al fântânei viu susur; 
O tăcere, o luceală 
Preste tot domnea-mprejur. /.../ 

(Primăvara amorului) n 4 8 



Remarcând că poemul anunţă direcţia viitoare a poeziei 
româneşti, nu putem însă a nu sesiza că a nopţii făclie sau 
luceala au evidente rezonanţe din poezia/ literatura veche. 

A nopţii făclie e o imagine care se regăseşte identic la 
Cantemir (Istoria ieroglifică), provenind din omiliile 
româneşti (Coresi şi Varlaam) şi bizantine care vorbesc despre 
aprinderea luminătorilor cereşti (Fac. 1, 14) ca nişte lămpi 
(Xa\n\âQ, -âdoQ) în casă (însemnând cosmos, dar şi biserică). 

Iar luceala este un derivat din verbul a luci, amplu 
utilizat în omilii şi, mai ales, din dosofteiana lucoare [lumină], 
asociată cu razele lunii şi stelelor. 

Această sensibilitate faţă de frumuseţea şi puritatea 
naturii, faţă de ingenuitatea cosmică, am aflat-o anterior mai 
ales în Didahiile lui Antim, dar putem afirma cu certitudine că 
ea reprezintă o caracteristică a cugetării româneşti 
(postbizantine) şi a modului de a se manifesta şi de a se 
raporta la univers al celor vechi. Numai forma poeziei este una 
modernă. 

Tonalităţile muzicale încep să fie nostalgice, în 
avanpremiera lui Cârlova şi Eminescu, însă putem califica 
această nostalgie nu doar ca lamartinian-romantică n 49 (şi 
aceea era de esenţă creştină, de altfel), ci şi vălurită metaforic 



1148 Poemul integral: 

http : / / ro.wikisource.org/ wiki / Prim% C4%83vara_amorului . 

1149 Alphonse de Lamartine: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alphonse_de_Lamartine. 



472 



şi poetic, ca fiind un reflex al dorului nostalgic ortodox de 
transfigurare a materiei şi a lumii, identificat la nivel omiletic 
în toată literatura veche şi expus concis de Sfântul Pavel: 

„Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare 
descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost 
supusă deşertăciunii - nu din voia ei, ci din cauza 
Aceluia care a supus-o - cu nădejde, pentru că şi 
făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie 
părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. 

Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi 
împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi 
noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în 
noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru" 
(Rom. 8, 19-22). 

Luna care se reflectă în undele lacului reprezintă o 
premieră poetică, amplificată ulterior de Eminescu la scara 
infinitului, până acolo unde lacul devine ocean, iar luna un 
semn abisal. 

De asemenea, analogia dintre focurile stelelor şi cele de 
pe câmp se poate remarca anterior în Letopiseţul lui Neculce, 
când descrie momentul de acalmie al taberei ruso-moldovene, 
dinainte de lupta de la Stănileşti: Pre câmpu să vedea focurile 
ca stelele 11 ^ . 

Ulterior apare la Bolintineanu (tresare lina Propontide 
/.../ Scânteind la focul stelelor splendide - Mehrube) şi la 
Alecsandri (Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al ţării 
mele,/ Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele! 
- Lunca dinMirceşti 11 ^ 1 ). 

Originea metaforei este în Iliada lui Homer n 5 2 (din 
războiul troian o transportă Neculce pe câmpul de bătălie de 



1150 i on Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, op. cit., p. 569. 

1151 Poemul în integralitate: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Lunca_din_Mirce%C5%9Fti. 

n 5 2 „Trufaşii troieni petrec toată noaptea pe câmpul de luptă şi 
aprind pretutindeni focuri foarte mari. La fel se-aprind, în beznă, stelele pe 
cer, în jurul luminii de argint a lunii, în nopţile când vântul a încetat să 
bată" (sfârşitul Cântului al VUI-lea), cf. Homer, Iliada, traducere de Radu 



473 



la Stănileşti), dar e totuşi interesantă această analogie într-o 
suită de scrieri ale literaturii noastre, de la Neculce până la 
paşoptişti. 

însă lirica acestei epoci nu înseamnă numai versuri de 
dragoste, cum spuneam şi ceva mai devreme, ci şi poezii 
conţinând teme şi motive clasice, adică perpetuate în mod 
tradiţional din literatura religioasă a epocii vechi. 

Ca să nu mai lungim vorba prea mult, ne-au atras 
atenţia două motive, foarte des solicitate în perimetrul religios 
al literelor vechi: cel (simbolic) al mării furtunoase şi cel al 
veacului nestatornic, intim legat de vanitas vanitatum. 

Primul dintre ele poate fi ilustrat prin poezii scrise de 
Conachi (Lumea), Dimachi (Piima lui Neculai Dimachi 
asupra vistieresii Anica Roset), Vasile Pogor (O satiră veche), 
Vasile Fabian-Bob n 53 (Moldova la anul 1829). 

Ca şi în omiliile lui Varlaam şi Antim sau ca în Divanul 
lui Cantemir, poemul lui Conachi înfăţişează acelaşi tablou 
sumbru al lumii ca o mare cuprinsă de uragan, în care omul se 
luptă să supravieţuiască: 

Pre marea lumii această lată, 
în care omul cu ah înoată, 
S-au cunoscut că nu poate să fie 
Nici un lucru cu statornicie, 

Căci atunci când s-arată mai lină 
Şi veseleşte cu vro pricină, 
îndată furtună să scorneşte 
Şi, după ce văzduhul negreşte, 

întregi munţi de valuri înspumate 
Umflă din prăpăstii adâncate. 
Şi, vărsând, soarbe în adâncime 
Orice putere, orice mărime. 



Hâncu, prefaţă de Ion Acsan, col. coord. de Dan Grigorescu, Ed. Mondero, 
Bucureşti, 1999, p. 134. 

Războiul Troadei a avut şi la noi un mare succes, chiar înainte de 
timpurile moderne. 

n 53 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Fabian-Bob. 



474 



Nenorocit omul să uimeşte 
înţelegând că se prăpădeşte, 
Fără a nădăjdui mântuire 
în vârtejul acel de peire. 

Stâncile i să par a fi moarte, 
De maluri văzându-să departe, 

Şi holburile neînfundate, 
Mormăituri de ape tulburate. 



Secvenţa poetică de mai sus ni se pare o parafrază la 
fragmentul antimian analog ca temă, pe care l-am comentat la 
timpul potrivit, cu atât mai mult cu atât apare şi precizarea 
metaforică pe care o evidenţiam la Antim, cea a valurilor înalte 
ca nişte munţi. Reamintim: 

„Mi se pare ca şi când aşi vedea în faţa ochilor 
miei chipul ei [al mării], de toate părţile să sufle vânturi 
mari, să se strângă împrejurul vântului nori negri şi 
deşi, toată marea să spumege de mânie şi pretutindenea 
să se înalţe valurile, ca nişte munţi" u 54. 

Exemplul lui Conachi nu este singular, pentru că şi 
Vasile Fabian-Bob recurge la acelaşi artificiu stilistic, scriind 
despre mări ca nişte măguri viforoase (măgură este un 
arhaism pentru munte), tot într-un context simbolic şi religios, 
în care imploră de la Hristos izbăvirea pentru ţara sa: 

Oare când scăparea lumei cu o frunză de măslin, 
La noi încă pân-acum într-un veac mai prefăcut 
De pototpul altor rele, să străbată n-au putut? 

Şi-o corabie ce poate, fără cârmă, când pe mări 
Au rămas după furtună părăsită la-ntâmplări? 
Cele măguri viforoase fumegând tot ploaie cer 
Şi-ngână cu a lor neguri mersul norilor pe cer. 



1154 Antim Ivireanul, Opere, op. cit., p. 156. 



475 



în aceeaşi poezie amintită anterior, Conachi se jeleşte 
cu tonul şi cuvintele lui Miron Costin: O, lume, lume 
amăgitoare,/ Ce te-nvârteşti din stare în stare/ Şi undeştipe 
om ca o vicleană,/ Spune-mi de ce eşti aşa tirană? 

Dar verbul a undi este o creaţie lingvistică şi poetică a 
lui Dosoftei: Şi s-or veseli secerătorii/ De zăpodii [văi] ce vor 
unda grâne (Ps. 64, 42-43). 

Imputările la adresa lumii sunt după tiparul Divanului, 
chintesenţiate în mod inspirat: 

Pruncii, născându-se, lacrămi varsă, 
Tinerii per cu inima arsă, 
Vârstnicii vieţuiesc cu suspinuri 
Şi bătrânii să topesc în chinuri. 



Dimachi navighează pe marea sentimentelor şi încearcă 
să-şi păstreze busola raţiunii şi să se direcţioneze cu cârma 
minţii, dar piere de inimă arsă: 

Pi a stării lumii valuri cu cârma minţii înot,/ Cătând 
să zăresc limanul, din primejdii să mă scot;/ Alerg cu pânzele 
întinsă pe luciul cel de foc [iarăşi un împrumut din Dosoftei],/ 
Pe mare ace aprinsă a viclianului noroc, etc. 

Sigur că în literatura veche, toposul mării nu era aplicat 
pe un subiect erotic, dar asta înseamnă că vorbim de un 
transplant semantic, nu şi de absenţa filiaţiei la nivel literar. 

Vasile Pogor scrie despre corabia Moldovei, a cărei 
zdrobire nu e motivată de viforele din afară, ci de furtunile 
gâlcevilor politice din interior: 

Dar zdrobirea sa aceasta n-a să-i vie despre stânci, 
Nici de viforele mărei cei amară şi adânci, 
Ci numai din neunirea celor ce o cârmuiesc, 
Care-n loc să o păzească, şed în ea şi se sfădesc. 

în corabia Moldovei cer cârmaci să fie toţi, 
Când într-însa nu se află muşi [marinari] îndestui şi piloţi. 
Vifor fiind, toţi aleargă, şi la cârmă năvălesc, 



476 



Iar corabia în prada luciului părăsesc. 

Valul vine... covârşeşte... Cine scoate apa, nu-i, 

Cum a trage la frânghie nu se cade nimănui. 
Vântul suflă... volbureşte, nime nu adună pânzi 
Scipţii crişnă fără treabă, păn' se strică a lor dinţi. 

Unii hoisa, alţii ceala, toţi numai de cârmă trag 
Şi făr' a sei [a se sili] s-o îndrepte, de dânsa se ţin şirag. 
Până când, de silă multă şi pe aceea o rump, 
Şi apoi rămân să-noate fără lucrul cel mai scump. 



Motivul apare şi la Asachi şi se pare că există o 
interferenţă cu o temă horaţiană. 

Deşertăciunea celor trecătoare apare de asemena 
subliniată în mai multe ocazii. 

Matei Milu scrie: 

O ani şi vremi curgătoare, 
De ce nu staţi într-o stare? 

Când cu îmbişugate fericiri, 
Când cu o pre cumplită goniri. 

De ce cu nestatornicii 
Şi viclene făţărnicii, 
De ce cu tirănii vă armaţi? 

După ce cu milă vă arătaţi, 
Vă arătaţi cu milostiviri, 
Ca răul să fie mai cu simţiri. 



Destule versuri medievale (ca să mă refer numai la 
versuri în sine) sunt superioare (dacă ne gândim numai la 
Dosoftei, Miron Costin sau Antim) sau cel puţin egale, ca 
reuşită estetică, cu multe poezii din producţia aceasta 
modernă. 



477 



Simplitatea şi desele imperfecţiuni denotă nestăpânirea 
acestei arte a versificaţiei şi, credem noi, faptul că era privită 
ca netradiţională, ca o îndeletnicire circumstanţială. 

De-abia paşoptiştii recuperează formula poetică 
conjugând-o cu idealul religios şi naţional. 

însă mergem mai departe, pe firul nostru, spre a 
demonstra că, adeseori, dacă nu erau ohtături de dragoste, 
poeziile acestei epoci erau exerciţii de versificare pe teme şi 
motive tradiţionale, ceea ce e o dovadă pertinentă că literatura 
veche nu era necunoscută sau necitită. 

Conachi dezvoltă, în Despărţâre, tema vanităţii şi a 

morţii: 

La ce-am agiuns, vai de mine, 
Moarte strig, moarte nu vine; 

Nu-mi trebuie, nu voi lume, 
Ah, moarte, la acest nume 

Ochii ş-au perdut vederea, 
Gura s-o-nchis spre tăcerea, 

Obrajii în veştejire, 
Mâinile în neclintire, 

Pieptul întru nemişcare, 
Sufletul în nesuflare, 

Spun că pentru despărţâre 
Moare omul cu sâmţâre. 

Sau tema/orfima labilis: 

Noroace, noroace,/ Lasă-mă în pace,/ Că nu poci trăi./ 
A ta răutate/ Sufletul nu poate/ A mai suferi etc. 

Iancu Văcărescu abordează şi el problema timpului care 
trece şi a vremii schimbătoare, a fericirii nestatornice, în 
Ceasornicu îndreptat: 



478 



Tu, care vremea ne spui că trece, 
Ne-aduci aminte des, moartea rece, 
Vino acum, ia-nvăţătură, 
Schimbă nedreapta a ta măsură! 

Ştii ticălosul om ce puţine 
Poate să aibă ceasuri de bine. 
Când dar asupra-i răul se scoală, 
Când stăpâneşte război sau boală, 

Vezi sărăcie, necaz, durere 
Când vezi primejdia în putere, 
Atunci fă anul d-un sfert să fie, 
Ş-ăl sfert să treacă, să nu mai vie! 

în epoca aceasta se compun şi imne religioase. 
Aminteam undeva mai devreme de unele dintre ele. 

Iancu Văcărescu scrie, anunţându-i pe Bolliac u 55 şi pe 
Heliade (chiar dacă nu în ceea ce priveşte metrica), poemul 
Adevărul. 

Elementele esenţiale, ca şi în cazul lui Heliade, sunt 
mărturisirea credinţei, exprimarea explicită a adevărului 
dogmatic şi moral al Bisericii. 

Iancu Văcărescu înfăţişează atmosfera unei liturghii 
pascale ortodoxe, într-o biserică cu hramul Sfântului Ioan 
Botezătorul, la care poporul se adună de la poalele muntelui, 
din oraşe şi din văi (într-o scenă înfăţişată într-un prolog 
dramatic ca, mai târziu, în poemele dramatice ale lui 
Eminescu): 

Făclii ca mii de stele 
Lucesc împrăştiete; 
Trec focuri eteree, 
Trec şărpuind ca fulgeri, 

E cât se poate dulce 
Al aerului suflet; 



n 55 A se vedea : http : //ro .wikipedia.org/ wiki / Cezar_Bolliac. 



479 



Preastrecurat seninii; 

Frumoasă limpezeală; 
Pare că ziuă este, 
Când miezul nopţii sună. 



Rolul artelor este următorul, precizat într-un context 
eclesiastic-liturgic : 

Văd mândru-nţelese 

Frumoasele arte; 
Jos pleacă genunchiul, 
Sus inima-nalţă; 

Pe nori de tămâie 
Se urcă cuvântul, 
Ca jertfă plăcută 
Petrece la Sfântul 

A rugii citirea: 
Vestind adevărul! 
Pre om luminează. 



Urmează, în cadrul aceluiaşi poem, o Rugăciune şi apoi 
expunerea Adevărului. 

Rugăciune 

Stăpâne al luminii! 
Eu văz în adevăr 
Voinţa Ta cea sfântă! 
Pre om bogat dorit- ai! 

Slobodă i-ai dat mintea! 
Cei nesupuşi poruncii-Ţi 
Lui dai ticăloşia. 
Din calea nebuniei 



480 



A lor mă voi abate u 5 6 . 

întru înţelepciune 
Voi da eu slavă Ţie! 
Cât mă iubesc pre mine 
Atât iubesc pre oameni 1 ^. 

Vistierul Tău e vremea n 5 8 , 
N-oi pierde-o eu nici mie, 
Nici altora n-oi pierde-o! 

Cu drepţii ş-înţelepţii 
Cu drag m-oi înţelege, 

Sărac să nu se afle 
Şi rob a nu fi nimeni! 

Tu, Doamne, mă fereşte 

De orice tiranie! 
Dă-mi întru cuget viaţa, 
în el dă-mi nemurirea. 

Din când în când, versurile au sonorităţi cunoscute, 
moderne. Unele au rezonanţe bacoviene: Aşa voi face/ Pre fiii 
mei să simţă/ Un gând electric/ De iubire!!! 

Altele par a răspunde interogaţiilor lui Blaga: Când 
învălit în adevăr/ Va străluci ca soare,/ Pe Dumnezeu/ în 
sine va simţi!/ Şi lutul său, uşor/ Va şti să-l poarte; /.../ Şi 
omul are/ în plămada lui/ Plămada a luminei/ Lumina 
voastră/ Se va aprinde/ Din lumina mea 1159 ;/ Veniţi să 
ardem veşnic/ Ca lumina,/ Şi-n veci să luminăm! 

Sau, arghezian, poetul susţine: D-ăst cearcăn al 
greşalei/ E toată istoria./ Doresc ca floarea minţii/ A fi 
nemuritoare,/ Şi rodu-isă ne fie/ Pâine, de totdeauna... . 



n s 6 Cf. Ps. 13, 1, nebunia este necredinţa. 
n 57 Cf. Mt. 22, 39. 
"58 Cf. Ef.5, 16. 

1159 Poetul se configura pe el însuşi ca un luminător al noilor 
generaţii, care: cugetam de înger. 



481 



Un alt poet, ca Barbu Paris Mumuleanu - pe care 
Eminescu îl aminteşte în Epigonii -, în poemele sale, îşi 
descoperă credinţa în Dumnezeu, după ce debutul său poetic, 
pe la 1817, fusese tot anacreontic. 

într-o poezie intitulată Omul, în conformitate cu 
credinţa sa, meditaţia asupra naturii umane este următoarea: 

Omul este cea mai mare taină, lucru de mirat:/ 
Pătimeşte, stăpâneşte, este rob, este-mpărat,/ Născoceşte, să- 
ngâmfează, umblă, s-arată semeţ,/ Vine ceas de se smereşte 
al său duh aer măreţ /.../ Când s-arată-nţelept foarte, când 
nebun spulberător,/ Cât este omul de mare! Cât e iar de 
ticălos! /.../ Gânduri mintea câte-ţi schimbă toate suntfăr de 
folos!/ Una tu numai slăveşte, într-aceasta aibi temei, / Aibi 
în minte-ţi nemurirea, lasă, fugi d-alte idei!. 

„Şi Iancu Văcărescu am văzut că fusese ispitit să 
pună filozofie în versurile lui, dar Mumuleanu, oricât ar 
rămânea în urma contemporanului său ca talent literar, 
arată mai pronunţate predispoziţii pentru aşa ceva şi 
accentuează această notă în poezia noastră, aşa că poate 
fi privit, întrucâtva, ca un precursor al lui Alexandrescu 
şi Eminescu, care, din felul cum vorbeşte în Epigonii 
despre acest modest înaintaş, se vede că nu-1 privea cu 
dispreţul cu care alţii l-au înconjurat. 

Pornit spre un vag pesimism, atenuat de cele mai 
multe ori într-o dulce melanholie, Mumuleanu căuta 
mângâieri în credinţă" 1160 . 

El compune imne de preaslăvire a lui Dumnezeu: 
Noaptea, Pocăinţa, Cântare lui Dumnezeu şi Amor 
către Dumnezeu, din care cităm şi noi câteva versuri: 

Cine m-au făcut, ce putere?/ Nu Tu, naltă prevedere?/ 
Negreşit Tu, Veşnicie/ M-ai tras din nimicnicie!/ Ah, 
voinţă! Ah, iubire!/ Cunosc a Ta-ndatorire,/ Şi m-aduc singur 
pe sine,/ Jertfă, arderi pentru Tine,/ Ţie mă cunosc dator,/ 
Pentru Tine voi să mor. 



1160 Ovid Densusianu, Opere, IV, op. cit., p. 457-458. 



482 



„în unele păreri dânsul se întâlneşte cu Conachi, 
dar îi este superior acestuia prin cercetarea mai adâncă 
a păcatelor noastre, prin străbaterea mai în larg a 
criticei lui agere, necruţătoare, şi prin tonul vehement 
în care vorbeşte" 1161 . 

Densusianu sesiza caracterul prozaic, didactic şi 
moralist al versurilor lui Mumuleanu, ceea ce ni se pare o 
coerenţă istorică, de la care nu se vor dezice, multă vreme de 
acum înainte, nici alţi poeţi români. 

Iar cu privire la influenţa lamartiniană, am remarcat 
formularea lui, care ni se pare foarte precisă şi corectă, şi nu 
doar atât, ci şi aplicabilă întregii noatre poezii preromantice: 
„mai ales în Meditaţiile lui Lamartine, dânsul găsise ceva ce se 
potrivea cu sufletul său" 1162 . 

Găsise ceva ce se potrivea cu sufletul său: nu prelua 
prin automatism, nu imita sincronizându-se, nu reproducea 
starea de spirit şi nici ideile lui Lamartine, ci adapta o 
tonalitate poetică modernă la propria sa condiţie. 

într-un alt poem, Noaptea, Mumuleanu defineşte 
poetul ca fiind cel care priveghează şi cugetă la înţelepciunea 
lui Dumnezeu, contemplând lumea şi vorbind în rugăciune cu 
Creatorul său şi a toate lucrurile. 

„Meditaţia pe morminte, pe care romantismul o 
preia într-o formă mai suplă şi mai puţin raţionalizată 
decât cea introdusă în secolul al XVIII-lea de Gray, 
Hervey şi Young, e abordată de Mumuleanu în spiritul 
vechii literaturi omiletice. 

Sforţându-se să desfolieze viaţa de orice iluzie, el 
vrea să umilească trufia oamenilor şi să fortifice în ei 
imboldul spre virtute. în treacăt e evocat vechiul motiv 
ovidian ubi sunt: 

Unde e sila [puterea] lui Xerxes? 
Solomon ce s-a făcut? 
Unde este Alecsandrul?... 



1161 Idem, p. 460. 

1162 Idem, p. 456. 



483 



Ca un vis toţi au trecut, 
Tot aici se mărgineşte, 

La toate aici hotar; 
Toate ce lucrează omul, 
Sunt deşert, sunt în zadar! " ll6 3. 



Nu credem că învăţăturile lui Neagoe Basarab, poemul 
lui Costin sau Divanul lui Cantemir erau ignorate. 

Alte versuri, care pe Densusianu îl făceau să se 
gândească la Eminescu, pe mine mă fac să mă gândesc la 
Miron Costin, mai întâi: 

Vremea nalţă şi ridică, 
Vremea face, vremea strică, 
Vremea suie şi coboară, 
Vremea surpă şi doboară, 
Vremea schimbă şi preface 
Şi războaiele şi pace. 

(Vremea - alt chip) 



în timp ce alte acorduri - pe aceleaşi teme omiletice 
medievale - îl pregătesc pe Heliade: 

Fiinţa ta şi schimbarea nu ţi-e dat ţie să ştii,/ Al tău 
Arhitecton ştie unde-i să te muţi, să fii,/ Datoria ta dar estep- 
al tău Stăpân să-L măreşti,/ Joacă rola ce-ţi e dată aici cât 
vremelniceşti (Omul). 

O să ne mai întâlnim cu rola aceasta şi cu motivul lumii 
ca teatru şi la Eminescu. însă tocmai precedentul acesta, într- 
o poezie religioasă ar trebui să ne facă să cugetăm asupra 
corelaţiilor autohtone ale multora dintre temele şi motivele 
poeziei eminesciene, care au fost extrase din alte sfere 
filosofice, fără o atentă analiză şi discuţie asupra germenilor 
bizantini şi româneşti. 



1163 Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Ed. Cartea 
Românească, 2008, p. 332. 



484 



Meditaţii preromantice sunt şi următoarele două poezii 
ale lui Conachi, scrise la Slănic, contemplând natura şi sensul 
vieţii, la o distanţă de aproape trei decenii. 

Prima datează din 1819, ceea ce cred că spune ceva 
important despre meditaţie ca fenomen în bună măsură 
autohton şi persistent, antecedent influenţei lamartiniene sau 
adaptat inflexiunilor europene, ca tânguire pe tema 
nestatorniciei: 

Muritor, ce vii aicea, viaţa să-ţi mai prelungeşti, 
Ia sama că-n toate celea periciunea ta găseşti. 
Munţi să pornesc, stânci să sfarmă, izvoară şi curg şi sacă, 
Copaciul creşte şi cade, părăile petre-neacă 116 *. 

Muşchiul, ce calci cu piciorul, este iarba din vechime, 

Strălucitor putregaiul au fost copaci cu mărime. 
Cărări vezi pe petre roasă, urme de om însămnează, 
Găseşti pământ ars de focuri, la vatra ta cugetează. 

Lumea stă pe o schimbare, toate trec şi mor şi cher [pier], 
Dar şi moartea este viaţă pentru cei care o cer. 

(Burghiuzul ot Slănic din [1 ]8ig, avgst.3) 

* 

Adeseori mpustiiul acest de munţi ocolit 
Gândul meu zburând colindă a lui împregiur câmpesc 
Şi mai nimic nu găseşte să fi rămas nezmintit 
Din ceea ce-au fost odată în ceea ce azi prăvesc. 

Stâncile ce face vârfuri pe poale sfărmate stau, 
Colnicele costişăte în râpe largi s-au schimbat, 
Urieşii din pădure din cenuşa lor fragi dau 
Şi apele plimbăreaţă de ici-colo s-au mutat. 

Toate stau pe o schimbare de la cer pân' la pământ, 



ll6 4 Sună a avalanşă cantemirescă, dintr-o binecunoscută eleghie 
trăghicească a acestuia. 



485 



Căci schimbare[a] face viaţa feluritelor fiinţi. 
Contenesc, dar, de-a mă plânge că ce-am fost acum nu sunt 
Şi că cale mi-i aproape cătră alte lăcuinţi. 

(După 27 ani. Tot Slânicul, [1 ]846, iulie în 2) 



Un poet remarcabil - poate cel mai talentat din această 
perioadă -, este Vasile Fabian-Bob. 

în spirit destul de ortodox, acesta observă că lumea în 
care trăieşte se manifestă nu în cadrele firescului, ci ale 
anormalităţii, mai pe scurt, că s-a întors lumea cu susul în jos 
(nu ştiu dacă se inspiră din acel le monde ă l'envers ll6 5 al 
medievului apusean - deşi motivul supravieţuieşte din poezia 
lui Vergiliu), imaginând poetic o lume anapoda, smintită, pe 
dos faţă de cum a fost creată de Dumnezeu: 

S-au întors maşina lumei, s-au întors cu capu-n gios 
Şi merg toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos, 
Soarele d-acum răsare dimineaţa la apus 
Şi apune despre sară cătră răsărit, în sus. 

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi 
Ca să bată fără milă cu izvoarele război; 
S-au smintit să vede firea lucrurilor ce la vale 
Aflându-se din vecie, urmă pravilelor sale. 

Ş-au schimbat se vede încă şi limbele graiul lor; 
Că totuna va să zică di mă sui sau mă pogor. 
Toate pân' acuma câte se părea cu neputinţă 
Ieşind astăzi la ivală, vor putea ave credinţă; 

Vreme multă n-a să treacă, ş-a ara plugul pe mare, 

La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare; 
Ce-a să zic-atunci pescariul, când în ape curgătoare 
îi va prinde mreaja vulturi şi dihănii zburătoare; 

Ce-a să zică vânătorul când, în loc de turturele, 

1165 în franceză: lumea cu susul în jos. 



486 



Nevăzând nici câmp, nici codru, va puşca zodii şi stele? 

Nătărăule ce umbli pe a ceriului faţadă, 
Zisu-mi-au ieri noapte luna, tâlnind-o la promenadă: 

Suma veacurilor scrise pentru tine-n acest loc 
S-au deşirat de pe crugul soarelui cel plin de foc. 
Iar di eşti vreo comită rătăcită dintre stele 
Şi umbli fără de noimă, ieşită din rânduiele, 

Ce zăbavă peste vreme te ţine calea cerească, 
De îngâni cu migăiele armonia îngerească? 

Dacă eşti planită nouă, şi nu ţii tovărăşie 
Colindând pe lângă soare în sistema ce să ştie, 

La depărtarea căzută te întoarce pe o cale, 
Şi nu ieşi nebuneşte pe hotarul sferei tale 
Cutezători mai aproape, vei fi ars de multă pară, 
Vei să degeri dimpotrivă de te vei depărta iară. 

Iată Aurora vine cu veşminte luminate 
Alungând spaimele nopţei, peste clima depărtate; 
Iară steaua Afroditei [Luceafărul] vărsând rouă şi răcoare 
Deschide cu-a sale raze porţile sfântului soare. 

Vra nuş'ce să mai zică şi d-abia numa-ncepură, 
Când un nor venind cu ploaie îi spălă vorba din gură. 

(Moldova la anul 1821) 

Ulterior, după câţiva ani, reapar motive de optimism, de 
speranţă, care îl determină pe poet să descrie reântoarcerea 
universului şi a lumii în matca sa originară. 

Dumnezeu, Creatorul lumii, este Cel care poate să 
oprească nebunia istoriei şi să o direcţioneze pe un făgaş 
normal: 

Cât era maşina lumei întoarsă cu capu-n gios, 
Mergea toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos. 



487 



Iată că d-acum răsare soarele la răsărit, 
Şi apune cu zâmbire, despre sară, la sfinţit. 

Luna, stelele, şi câteplanite umblă pe ceri, 
Au intrat ca din vecie iar în scrisele lor sferi, 
Şi stihiile râd toate, bucurându-se văzând 
Că armonia cerească întocmită de curând 

Le aşază-ntr-o unire dându-le sfinte măsuri 
Şi le pune iar la cale după vechile Scripturi. 
într-o nouă atmosferă ce din veacuri cu noroc 
Se deşiră de pe crugul soarelui cel plin de foc. 

Iată că răsar pe roata pământului întocmit 
Ca din morţi la înviere noroade ce-au fost pierit, 
Iată marea şi uscatu stau în hotarele lor, 
Deschise pentru viaţa făpturilor tuturor, 

Apele, păzându-şi cursul, n-au să-ntoarcă înapoi, 
Ca să bată fără milă cu izvoarele război, 
Nici munţii ţin vârfuri-nalte să-şi surpe stâncile-n văi, 
Peste munca şi sudoarea lăcuitorilor săi. 

Toate până acuma câte nu se putea pe pământ, 
Ieşind astăzi la ivală pot să aibă crezământ. 
Au trecut, să vede, vremea când ara plugu pe mări, 
La uscat corăbierii n-avea frică de-ncercări, 

Au trecut ş-acele zile, spaima nopţei când umbla 
Ziua mare, la lumină, fără a se ruşina. 
Astăzi păstoriu să culcă fără frică lângă oi, 
Şi cu fluiera la gură uită grijă şi nevoi. 

Ce-a să zic-acum păstoriu când în Prutul cel curat 
Nu-i va prinde mrejea vulturi şi dihănii de zburat; 

Ce-a să zică vânătoriul când în loc de turturei, 
Văzând iarăşi câmp şi codru, n-a puşca zodii şi zmei 

Mira-si-vă şi plugariul, când vara la săceriş 



488 



Vor sta spice-naurite pe mărăcinişi scăiş. 
Dumnezeule, de unde peste nişte ţări aşa 
Să răvarsă cu-ndurare aşteptată mila Ta? 

Să răvarsă şi ni află înnecaţi în lăcrămări, 
Ca copiii fără maică, cătând urme de cărări. 
Lăsând urma părinţască moldovanu amăgit 
Au intrat în căi străine şi de-atunci au rătăcit, 

Că-s căile înverzite pe unde cei vechi călca, 
Şi-n pământu cel de astăzi nu-ş cunoaşte casa sa. 
Au tunat la miază-noapte şi săgeata au zburat 
Spărgând cetăţi întărite peste munţi au fulgerat. 

Spuneţi munţilor voi toate, şi văi care v-aţi deschis, 
Spăimântate dinaintea trăsnitului cel trimis, 
Acolo neşters rămâne sângele atâtor bărbaţi 
Cu carele ne vedem şi noi azi răscumpăraţi. 

împărate preamărite, nu-ţi întoarce faţa Ta 
De la neamul care giură că în veac nu va uita 
Faptele milostivirei ce reverşi neamului său 
Cu nespusă îndurare din slava tronului Tău. 

Cu lacrămi udăm ţărina pământului dobândit, 
Ce-1 vedem de-mpărăteasa 1166 pavăză astăzi umbrit. 
Cu lacrămi de mulţumire urma Ta o sărutăm, 
La icoana feţii Tale, din inimă noi săltăm, 

Cu gurile amorţite glăsui nu îndrăznesc, 
Şi ce poate biata limbă cu tot graiu omenesc! 
Când inima leşinată dup-atâtea nedreptăţi 
Să despică de durere la a Tale bunătăţi? /.../ 

Tinde, tinde, Milostive, puternică mâna Ta 
în noianul fără margini să perim nu ni lăsa! 
Tinde mâna şi ni scoate la limanul arătat, 
Cu cea biată luntrişoară, ce de valuri s-a sfărmat 



1166 Maica Domnului. 



489 



Căci aşa, din aşa haos, numai vârtutea braţului Tău, 

Sprijinită de puterea unui singur Dumnezeu, 
Atunci mântui ni poate, când [odată] cu traiul ticăit 
Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nepocăit. 

(Moldova la anul 1829) 



Am putut asculta ecouri eminesciene, cu emoţie, de 
multe ori în aceste versuri - şi nu ne referim numai la s-au 
întors maşina lumei sau la suma veacurilor scrise. Fără 
îndoială că forţa plastică a expresiilor sale poetice este unică 
pentru această perioadă. 

Ordinea universului, creat de Dumnezeu cu sfinte 
măsuri şi urmând pravilelor sale, este adeverită de armonia 
îngerească din scrisele lor sferi, ale planetelor (ne evocă 
sferele lui Cantemir), dar şi de ordinea celor pământeşti. 

Când pământul o ia razna (în sensul că oamenii o iau 
razna), atunci întregul cosmos este afectat, iese din rânduiele, 
şi vom urmări această subordonare, a cosmosului faţă de fiinţa 
umană, explicit şi implicit, într-un periplu din istoria poeziei 
româneşti, într-un capitol ulterior din această carte. 

E sigur că, înaintea Luceafărului, Vasile Fabian-Bob 
este primul nostru poet care se închipuie o comită rătăcită 
dintre stele sau planită nouă care îngâni cu migăiele armonia 
îngerească. 

Dar care nu trebuie, însă, a ieşi nebuneşte pe hotarul 
sferei tale/ Cutezători mai aproape, vei fi ars de multă pară,/ 
Vei să degeri dimpotrivă de te vei depărta iară. 

E însăşi esenţa problemei care îl va măcina pe 
Eminescu: Luceafăr sau Icar cu aripi de ceară? 

Heliade, pe de altă parte, se văzuse meteor de groază, 
cornet preafioros (Destăinuirea) în faţa oamenilor, conţinând 
un foc strein şi rece pentru locuitorii acestui pământ perceput 
ca vale a plângerii. 

Ni chita Stănescu va încerca să o rezolve amiabil: Nu-l 
vesteşte nicio aură, nu-l urmează nicio coadă de cometă 



490 



(Elegia întâia): nici înger, nici demon nu este poetul, ci om din 
neamul dedalizilor. 

Soluţia nu iese din hotarul sferei ortodoxe de gândire. 



491 



Aşteptând romantismul... între Divanul şi 
Memento mori: Reporta din vis 



între sfârşitul epocii medievale, spre jumătatea 
secolului al XVIII-lea şi ceea ce istoria literară românească 
numeşte iluminism (în Transilvania) şi, respectiv, perioada 
prepaşoptistă şi paşoptistă (în Moldova şi Ţara Românească), 
cum spuneam undeva mai sus, intervalul de timp este foarte 
scurt. 

Iluminismul (ca să păstrăm denumirea încetăţenită, 
într-o anumită măsură acceptabilă) şi prepaşoptismul au 
marcat reorientarea literelor şi a culturii româneşti cu 
preponderenţă către Occident. 

în acest interstiţiu temporal, în care s-a pregătit 
naşterea literaturii noastre preromantice şi romantice (adică a 
paşoptiştilor şi a lui Eminescu), Transilvania şi-a luat revanşa 
faţă de secolele în care marii scriitori şi creatorii de limbă 
română s-au numit: Varlaam, Dosoftei, Ureche, Costin (Miron 
şi Costin), Milescu, Cantemir, Năsturel, Greceanu, 
Cantacuzino (stolnicul), Antim Ivireanul, Neculce... 

Sigur, nu-i uităm nici pe ardelenii Simion Ştefan, Ioan 
Zoba din Vinţ sau Teodor Corbea... 

Şcoala Ardeleană preia idealurile lingvistice şi istorice 
ale lui Dosoftei, Miron Costin şi Cantemir pentru a le purta 
mai departe (cu tot cu exagerările sau inexactităţile lui Costin 
referitoare la exterminarea dacilor de către romani). 

Uneori va exagera, prin unii dintre reprezentanţii săi, 
greco-catolici mai ales, datorită unei mult prea mari dorinţe de 
a se apropia de Roma. 

în Moldova şi Ţara Românească însă, după Dimitrie 
Cantemir şi Brâncoveanu - ce reprezintă o culme a culturii şi a 
literaturii româneşti de dinainte de occidentalizare/ 
modernizare - se instaurează domniile fanariote. Acestea au 
întrerupt evoluţia firească a literelor româneşti. 



492 



în aceste condiţii, pentru câteva decenii, până la 
revoluţia de la 1821, marile proiecte româneşti, cultural- 
ştiinţifice şi literare, s-au elaborat în Transilvania. 

în Moldova şi Ţara Românească, fanarioţii 116 ? n-au avut 
intenţia de a investi în proiecte culturale româneşti de 
anvergură ci, dimpotrivă, pe aceea de a înstrăina averile celor 
două ţări. Deşi un oarecare aport în dezvoltarea culturală a 
celor două ţări se poate spune că au avut, prin însăşi 
orientarea interesului livresc spre producţii occidentale. 

Imperiul Otoman îşi manifesta însă, prin ei, ultima şi 
poate cea mai nefastă consecinţă a ingerinţelor sale în 
teritoriile româneşti. 

în Ardeal, pe de altă parte, se acutizează lupta de 
emancipare a românilor şi, pe acest fond, se înregistrează o 
efervescenţă a activităţilor literare şi ştiinţifice, urmărindu-se a 
se demonstra vechimea şi unitatea naţiunii, romanitatea şi 
calitatea literară a limbii ei. 

Pe noi ne interesează evenimentele literare, dintre care 
putem reţine două, ca fiind fundamentale, pentru 
originalitatea lor şi pentru vastitatea proiectului: Ţiganiada 
lui Ioan Budai-Deleanu şi, respectiv, Reporta din vis a lui 
Vasile Aaron. 

Altfel, traduceri, prelucrări şi compoziţii literare pot fi 
mult mai multe, şi în Transilvania, ca şi în Ţările Române. 

Chiar fără să fi cunoscut poemul Reporta din vis, Marin 
Sorescu făcea următoarele aprecieri: 

„Alfabetul poeziei româneşti va începe multă 
vreme, obligatoriu, cu ardeleanul Aaron Vasile (dacă 
între timp nu se va ivi un altul, care să-şi ortografieze 
numele cu trei a). Mai toţi cercetătorii îl trec la 
traducători şi prelucrători, ceea ce a şi fost, toată viaţa, 
dar acesta era înţelesul pentru noţiunea de poet, la 
vremea respectivă. [...] 

Efortul ardelenilor şi bănăţenilor la începutul 
secolului trecut trebuie subliniat. Sunt cu un pas 
înaintea muntenilor. Strădania lor la versificaţia 



ll6 ?Ase vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Epoca_fanariota. 



493 



românească nu va fi lipsită de urmări. Generaţia lui 
Heliade-Rădulescu are în faţa ei câteva modele. Aaron, 
prin hărnicia şi izbânzile în împerecherea cuvintelor, 
poate fi socotit un precursor al multora, până hăt- 
încoace" 1168 . 

Am precizat însă că suntem în căutare de opere în limba 
română, care să acopere golul dintre Neculce şi Cantemir 
(avem în vedere şi operele lui Cantemir din perioada exilului 
rusesc), pe de o parte, şi epoca paşoptistă, pe de alta. 

Despre Ţiganiada şi despre ceea ce a înglobat ea din 
tradiţia literară română veche am avut însă prilejul să 
discutăm, făcând obiectul unei alte cărţi ll6 9, având în vedere şi 
proporţiile lucrării lui Budai-Deleanu. 

De aceea nu ne vom mai opri acum asupra ei. 

Se vorbeşte foarte mult despre Petru Maior, Gheorghe 
Şincai şi Samuil Micu, în prezentarea Iluminismului 
românesc, şi cu dreptate pentru a susţine activitatea ştiinţifică 
(istoric-lingvistică) şi teoretică a curentului 11 ? . 

însă, pentru literatura română, dintre corifeii Şcolii 
Ardelene, doar Budai-Deleanu şi-a adus o contribuţie cu 
adevărat semnificativă. 

Mai rar pomeniţi (sau menţionaţi în trecere) - şi pe 
nedrept, credem - sunt însă Ioan Barac 11 ? 1 şi Vasile Aaron 11 ? 2 , 
pe care un cercetător avizat îi consideră „singura sforţare 
notorie pe teren transilvan, de a asigura poeziei româneşti o 
existenţă de sine stătătoare" 11 ^. 



1168 Marin Sorescu, Biblioteca de poezie românească, op. cit., p. 

122. 

116 9 A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruş, Ţiganiada: tradiţie 
şi inovaţie. Aventura scriiturii şi canonul literar românesc, Teologie 
pentru azi, Bucureşti, 2012. Cartea se poate downloada de aici: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie- 
si-inovatie/ 

"7° Ase vedea şi: http://www.scoalaardeleana.ro/index.php?id=4. 
"7i Idem: 

http://www.tititudorancea.r0/z/biografie_ioan_barac.htn1. 
n 7 2 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Aaron. 
Şi: http://ro.wikisource.0rg/wiki/Autor:Vasile_Aaron. 
1173 Mircea Popa, De la Iluminism la Paşoptism, Ed. Argonaut, 
Cluj-Napoca, 2004, p. 54. A se vedea, în deosebi, p. 54-81. 



494 



Cei doi îşi desfăşoară activitatea literară „sub influenţa 
aceloraşi direcţii literare" 11 ^. 

Majoritatea scrierilor lor, având o puternică amprentă 
religioasă şi morală, constau în traduceri şi prelucrări, a căror 
notă de originalitate nu a fost însă analizată până în prezent. 

Istoria şi critica literară nu le-a acordat încă, din păcate, 
destul interes, deşi ar fi fost cazul. 

Autorii sunt ortodocşi şi sunt amprentaţi de ideologia 
Şcolii Ardelene (în sensul afirmării latinităţii limbii şi a unităţii 
de neam). 

Este interesant de observat atitudinea lor de a se orienta 
spre valorificarea cărţilor populare (între care Halimaua şi 
Arghir şi Elena, traduse şi prelucrate de Barac, sunt două 
titluri de rezonanţă) şi spre naraţiunile cu subiect moral şi 
religios, preluate din literatura clasică, renascentistă sau din 
cea romantică (Risipirea cea de pe urmă a Ierusalimului de 
Barac, Patimile şi moartea a Domnului nostru Iisus Hristos, 
de Aaron, etc). 

Chiar direcţia orientării lor poate califica această 
atitudine, în istoria noastră literară, drept preromantică. 

Alexandru Duţu a remarcat însă şi spiritul retoricii 
medievale, în care îşi redactează Aaron poemele. Astfel, 

„în spiritul retoricii medievale, Vasile Aaron 
leagă poezia de pictură, în Anul cel mănos (1820), 
pentru a pune la încercare posibilităţile oferite de poem, 
atât de propriu unei literaturi didactice. [...] 

Aaron versificase, în 1805, Patimile 
Mântuitorului pornind de la Klopstock, şi poezia nu 
poate fi considerată prolixă şi ridicolă decât „dacă 
socotim tot astfel originalul însuşi" [Al. Piru]" u 75. 

Ne vom opri, după cum am precizat, asupra poemului 
original (intenţionat a fi de proporţii vaste şi neterminat) 
Reporta din vis, al lui Vasile Aaron, asupra căruia s-a atras în 



n 74 D. Murăraşu, Istoria literaturii române, ediţia a IlI-a, Ed. 
Cartea Românească, Bucureşti, 1943, p. 143. 

n 75 Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul 
XVIII (1700-1821), op. cit., p. 324. 



495 



câteva rânduri atenţia, dar care nu a făcut subiectul unei 
analize amănunţite. 

Reţinem şi aprecierea lui Mircea Popa: 

„De o mare importanţă nu numai în literatura lui 
Vasile Aaron, ci chiar în aceea a epocii, ni se pare poema 
filosofică Reporta din vis, care înscrie, după părerea 
noastră, o dată de seamă în lirismul românesc. 

înclinăm să afirmăm că, după Ţiganiada lui 
Budai-Deleanu, Reporta din vis este a doua mare 
creaţie epică pe care literatura Şcolii Ardelene o dă în 
efortul ei de a realiza marea epopee. 

Mai puţin realizată compoziţional decât 
Ţiganiada, ea o depăşeşte însă pe aceasta prin aderenţa 
sa la noile tendinţe preromantice şi romantice care îşi 
fac apariţia la orizont. [...] 

Ideea esenţială este aceea a deşertăciunii 
bogăţiilor lumeşti şi a necesităţii omului de a aspira 
spre perfecţiune..." 11 ? 6 . 

în opinia lui Paul Cornea, 

„înclinăm să credem că Reporta din vis e o operă 
de sfârşit de parcurs [al vieţii autorului], elaborată în 
jurul anilor 1820-1822. Ea încununează cariera 
scriitorului, reprezentând punctul cel mai înalt pe care 
1-a atins. [...] 

Motive binecunoscute şi frecvente în vechea 
noastră literatură (s. n.), cărora preromantismul le-a 
dat un nou destin: ruinele, fortuna labilis, 
atotputernicia morţii etc. se suprapun, se contaminează 
şi revin sub diverse ipostaze. 

Uneori, ca în cazul disputei dintre Omenire şi 
Lume (versurile 309-448) [...] reeditează judecata 
dintre suflet şi trup, atât de bogat atestată în literatura 
bizantină (Dioptra lui Filip Solitarul şi Personificările 



1176 Mircea Popa, De la Iluminism la Paşoptism, op. cit., p. 76. 



496 



lui Mihail Choniates 11 ??) 1 ^ în literaturile medievale şi 
în literatura noastră veche. 

E prin urmare de netăgăduit că în Reporta din 
vis există numeroase elemente alogene, veritabile locuri 
comune ale simbolisticii tradiţionale, pe care Aaron le-a 
prelucrat, după toate probabilităţile, din mai multe 
izvoare" u 79. 

Poema lui Vasile Aaron are 4.088 de versuri şi a rămas, 
din păcate, neterminată. 

în cuvântul către cititori, autorul aminteşte Cronica lui 
Miron Costin şi Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, 
în apologia sa despre latinitatea limbii române. 

Vom vedea că a apelat şi la Viiaţa lumii a lui Costin, 
precum şi la Divanul lui Cantemir, în care autorii realizaseră o 
încetăţenire literară românească a binecunoscutelor teme 
legate de deşertăciune. 

Argumentaţia sa urmează acest traseu: 

„mulţi sunt carii socotesc limba noastră aşa a fi 
de sacă, cât într-însa nice o carte frumoasă, învăţată şi 
cu dulceaţă ca într-alte limbi nu s-ar putea da" ll8 °. 

Dar „limba românească e cea mai adevărată soră a 
limbei italieneşti", limbă în care s-au scris „cele mai dulci 
versuri şi mai desfătătoare" 1181 . 

Prin urmare, şi în limba română se pot scrie opere mari 
şi de valoare. 

"77 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Choniates. 

"7 8 Asupra lui Cantemir a avut influenţă Dioptra lui Vitalie de 
Dubna şi nu cea a lui Filip Solitarul, după cum a demonstrat Mihai Moraru. 
De asemenea, pe lângă Personificările lui Mihail Choniates a circulat şi 
prelucrarea Sfântului Grigorie Palama, intitulată Prosopopee, tipărită în 
PG 150. 

n 79 Scrieri literare inedite (1820-1845), alese, adnotate şi 
comentate de Paul Cornea, Andrei Nestorescu şi Petre Costinescu, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1981, p. 14. 

Vom utiliza această ediţie, în care opera amintită a lui Vasile Aaron 
este reprodusă între p. 16-109. 

1180 Idem, p. 17. 

1181 Idem, p. 18. 



497 



Aceeaşi convingere o afirmase atât Miron Costin, cât şi 
Budai-Deleanu. Iar Dosoftei, versificând Psaltirea, nu îi 
auxiliază o justificare în acest sens, dar e neîndoielnic că 
trebuie să o fi avut în minte. 

Poemul său epic, ne spune Vasile Aaron, uzează de 
„nişte închipuiri poeticeşti (fictiones poeticae)" 1182 , dar 
substanţa sa e constituită din „învăţătură moralicească" şi 
„adevăruri din fire curgătoare, a[le] căruia legi sunt 
vecinice" ll8 3. 

Deşi în textul poemului propriu-zis nu există delimitări 
pe fragmente, se pot totuşi deosebi episoade diferite. 

Menţionăm că singura delimitare operată de autor 
împarte epopeea în două capitole, dintre care primul are 3.552 
de versuri, iar al doilea numai 536, urmarea lor fiind 
întreruptă de moartea autorului. 

în ceea ce am putea considera un fel de prolog al 
întregii desfăşurări viitoare, V. Aaron introduce în scenă locul 
şi personajul principal al versurilor sale, care narează, la 
persoana I, un vis extraordinar, pe care îl doreşte notat în 
scris, pentru a nu-1 uita. 

Peisajul, tipic romantic, este astfel prezentat încât 
seamănă cu nişte indicaţii regizorale, amintindu-ne de cele ale 
lui Eminescu de la începutul poemului dramatic Andrei 
Mureşanu. 

Personajul narator, aflat la vânătoare, se trezeşte dintr- 
un vis şi ne indică spaţiul în care se află: 

în Dachia sunt acum şi eu, 
Precum au voit bunul Dumnezeu, 
Aproape de locul unde fu zidită 
Sarmizeghetuza, cetatea vestită. 

Zidurile rupte încă o arată 
Că au fost cu totul mărită odată, 
Iar acum vatra abia să cunoaşte. 
O, cum să topeşte tot orice să naşte! 



1182 Ibidem. 

118 3 Idem, p. 19. 



498 



Petrii răsturnate, ziduri ciungărite, 
Monumenturi scrise de vremi prăvălite, 

Pivniţi în pământ urşilor căscioare - 
Trist, trist străluceşte şi înaltul soare!... 

Toată starea ei e asemănată 
Cu cetatea Troia, cea prin greci stricată. 

însă lângă dânsa, puţintel departe 
Se află dumbravă minunată foarte. 
Ce râuri curate, din peatră ieşite, 
Curg în toate părţi prin ea împărţite! 

Ce aură [atmosferă] bună şi desfătătoare! 
V[i]ersul paserilor celor zburătoare 
Covârşeşte tot gândul omenesc, 
Cu care şi alte multe să unesc. 



Motivul ruinelor îşi va afla în curând poeţii: Cârlova, 
Alexandrescu, Heliade, Bolintineanu şi alţii. 

De asemenea, antiteza dintre ruine şi natura edenică - 
dintre fulguranţa măririi omeneşti şi persistenţa ritmurilor 
naturale - este realizată în anticiparea lui Eminescu şi a 
vastului său poem, Memento mori. 

Numai că, la Eminescu, este mult mai extinsă această 
antiteză, iar Dacia nu are parte de o ipostaziere.. .m ruine. 

Şi tot în avanpremiera lui Eminescu, dar a unui alt 
poem (în vremi de mult trecute sau, cum 1-a numit Călinescu: 
Povestea magului călător în stele 118 *), apare imaginea 
personajului iniţiator al tânărului, a bătrânului enigmatic şi 
înţelept: 

Văzui de departe că un bătrân vine/ Cu barba căruntă, 
cu albe veşminte,/ La căutătură blând, şi la cuvinte. 



ll8 4 A se vedea: 

http : / / ro.wikisource.org/ wiki / Povestea_magului_călător_în_stele 



499 



Acesta va deveni însoţitorul tânărului vânător, în visul 
său iniţiatic, cel care îi va deschide ochii pentru a cunoaşte 
adevărata semnificaţie a vieţii. 

Prezenţa lui are rostul: Să-ţi fac cunoscute lucruri 
minunate/ Şi pană acum nemaiarătate,/ Care să le spui 
altora, pe rând [pe fiecare, în ordine]/ Nici adăogând, nici 
ceva lăsând. 

Acesta îi dă tânărului un nume: „Reporta din vis" 
numele să-ţi fie. 

Numele real al tânărului, de la botez dat, nu este 
amintit în poem, pentru că el trebuie să devină aici un simbol 
într-o naraţiune alegorică. 

Tânărul Reporta din vis seamănă cu un personaj din 
basm sau din cărţile populare. 

Viaţa sa e fericită şi cu totul lipsită de griji. Are: 

Căsi foarte frumoase, palaturi înalte/ în care persone 
multe pot să salte./ Privind pe fereastră, priveşti la grădină/ 
Cu deosăbite feliuri de pomi plină,/ Cărări crucişate tot în 
sfoară trase,/ Straturi pintră iale stau de flori frumoase,/ 
Râuri ca cristalul curg cu măiestrie,/ De la munţi aduse, 
precum lumea ştie, etc. 

Are prieteni, e învăţat, în palaturile sale se dau ospeţe la 
care lăutarii cântă mai frumos decât Orfeu. 

Condiţia sa e similiară celei a lui Ioasaf, din Viaţa 
Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf o carte de largă circulaţie la noi. 

Desigur, spaţiul este altul - descrierile au o culoare 
locală, deşi este evidentă şi inspiraţia din cărţi populare - şi 
lipseşte amănuntul izolării depline într-o insulă. însă viaţa 
personajului de faţă se desfăşoară în aceeaşi ignoranţă faţă de 
întrebările fundamentale existenţiale şi faţă de problemele 
grave ale vieţii. 

El însuşi recunoaşte că: Mi se pare că moartea nu vine 
/.../ Eu poci să trăiesc o viaţă lungă/ Şi la bătrâneţă moartea 
să m-ajungă./ Acum, fiind tinăr, nu gândesc la moarte. 

De aici înainte începe pedagogia bătrânului şi, odată cu 
ea, desfăşurarea de motive subsumabile temei deşertăciunii. 

în versurile care urmează, citim aşadar o nouă 
dezvoltare a motivelor similare din psalmii versificaţi ai lui 
Dosoftei, din poemul lui Costin şi din Divanul lui Cantemir. 



500 



Recunoaştem, în primă instanţă, refrenele fugit tempus 
şi vanitas vanitatum: 

Cornul sumeţiei tale fraget iaste. 
Să mă crezi, că nici vei prinde de veste 
Când puţintel vânt, aură mişcată, 
îl va răsturna; eşti gata îndată. 

Cornul sumeţiei, rouă pe scaieţi; 
Din ea să iai pilda vie şi să-nveţi: 
Roaua noaptea cade şi pe iarbă pică, 
Soarele răsare şi cât să redică 

O soarbe, o uscă şi nimic o face. 
Gânduri tinereşti cu totul stângace! 

/.../ 

Toate câte vezi sunt deşertăciune, 
Toate prav, cenuşă, toate stricăciune. 
Să le iau pe rând, priveşte la mine, 
Vei afla că-n lume nu e nici un bine. 

Vârsta şi frumseţa tinerească trece 
Ca floarea bătută de o vreme rece. 



Este evocată, de fapt, o retorică biblică extinsă, care se 
află expusă în Psalmi, la Iov, în Eccleziast, în Pilde şi în alte 
cărţi ale canonului vechitestamentar. 

Aşa cum am arătat şi cu alte ocazii, aceste cugetări 
despre condiţia umană, despre moarte, lume şi univers, se află 
reproduse, sub nenumărate forme literare, la Neagoe Basarab, 
Dosoftei, Costin, Cantemir, în literatura populară. 

Adică: în aproape toată literatura noastră veche. 

Ele nu vor cădea în uitare odată cu romantismul, ci doar 
se vor metamorfoza stilistic, fiind actualizate de prepaşoptişti 
şi paşoptişti şi apoi de Eminescu. 



501 



Reamintim versurile din Ps. 89 al lui Dosoftei, unde 
viaţa omului este: 

Ca otava ce să trece 
De soare şi de vânt rece, 
De demineaţă-i cu floare, 
Sara-i veştedă de soare. 

A doua zî să usucă, 
Ca-n cuptori când o aruncă. 



Cantemir glosează: 

„Lumea dară ca o grădină, într-însa oamenii ca 
nişte flori, precum mărturiseşte [Prorocul]: „Izrail va 
răzsări ca crinul" (Osie gv. 14, sh. 6), „Toată carnea fân 
şi toată slava ei ca floarea câmpului" (Isaiia gv. 40, sh. 
7,8).[...] 

Lumii dară singur omul urmadză, pentru că 
dzice: „Omul, ca iarba dzilele lui" (Psalm 102, sh. 15). 
[...] După aceasta, într-această lume, deşertarea 
urmeadză, că iarăşi acesta zice: „Deşertarea 
deşertărilor şi toate deşerte" ([Eccl.] gl. 1, sh. i)" ll8 5. 

Revenind la versurile lui Vasile Aaron, aflăm că moartea 
e în lume peste toţi mai mare,/ Nice o ştiinţă de preteşug 
are./ La bătrâni vedem că cumplită vine,/ însă de cei tineri 
au iaste-i ruşine?/ Pre toţi într-un chip soarbe tirăneşte/ Şi la 
locul său [de veci] îipovăţuieşte. 

Ne amintim că Miron Costin scrisese aceste versuri: 

Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă, 
Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime nu lasă: 

Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare. 
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are. 



ll8 5 Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., 64-65. 



502 



în ceea ce priveşte expresia plastică a morţii care soarbe 
(Pre toţi într-un chip soarbe tirăneşte), am atras atenţia 
asupra utilizării ei frecvente de către Dosoftei, de unde a intrat 
în conştiinţa poetică a celor moderni 1186 . 

Vasile Aaron va spune şi puţin mai departe: Unde sunt 
acuma? I-au sorbit pământul,/ Nemiloasa moarte răpindu-i 
ca vântul. 

Demonstraţia se face prin apelul la nume sonore din 
Sfânta Scriptură (Precum ne arată drept Sfânta Scriptură): 

Absalon frumosul pieri spânzurat, 
Plata sumeţiei pe drept ş-au luat. 
Samson pătimaşul, vestit de tărie, 
Căzu prin a unei muieri mişelie; /.../ 

Craiul Salamon, plin de-nţelepciune, 
încă fără veste în mormânt să pune. 
Ce n-ar fi dat craiul David să trăiască 
Şi grozava moarte să o ocolească? 

Ce n-ar fi făcut fiara cea cumplită, 
Navohodonosor în Scripturi numită, 
Numai ca să scape de secera morţii 

Care-i veni după rânduiala sorţii? 



Periplul istoric, obişnuit pentru motivul ubi sunt?, 
continuă cu enumerarea împăraţilor romani şi a altora, 
precum Tir/ Cirus, rememorare pe care am văzut-o 
desfăşurată atât la Miron Costin, cât şi la Cantemir. Scopul era 
acelaşi: de a dovedi că moartea nu iartă pe nimeni. 

O evocare similară făcuse şi Budai-Deleanu, în Cântul 
al IX-lea din Ţiganiada. 



1186 A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruş, Creatori de limbă 
şi de viziune poetică în literatura română, voi. I, Dosoftei, op. cit., p. 45- 
47- 



503 



Ca şi Miron Costin, Aaron dezvoltă toate aceste motive 
ale deşertăciunii episodic. 

Astfel, după moartea atotputernică (Eminescu o va 
reprezenta prin sintagma geniul morţii (Scrisoarea I)) 
urmează motivul norocului nestatornic/ fortuna labilis sau al 
instabilităţii soartei: 

Averile tale sunt putrezitoare 
Şi ori de ce foc lesne arzătoare. 
De molii să mâncă, de furi să răpesc, 
Precum fără număr pilde dovedesc. 

Pătimaşul Jov câte n-au avut? 
Şi în scurtă vreme toate le-au perdut. /.../ 
Din câte avu în trecuta vreme 
întru o minută de ceas căzut geme. 

/.../ 

Norocos fu Cres, a lidilor crai, 
Şi să socotea cum că a lui trai 
E mai fericit decât lumea toată, 
Iar ticăloşia de el sta legată. 

Nici prinde de veste, de craiul Ţir prins 
Şi legat pe foc, să arză, întins. /.../ 
Acuma Cres vede că zisul noroc 
Cu statornicie nu stă într-un loc. 

Pe cine îl are, lesne-1 părăseşte, 
Cu paşi îndoiţi la altul grăbeşte /.../ 
Se gioacă cu noi precum lui îi place, 
Cunoscut fiind că n-avem ce-i face! 

/.../ 

Potopul supt Noe când să întâmplă, 
Atunci toată lumea beu şi mâncă, 
Toţi să abătusă de la Dumnezeu, 



504 



Umbla fieşcare pe drumul cel rău, 

Lepădase frica Celui Preaputernic, 
Nu găseai, afară de Noe, vreun smernic. 

Nice prind de veste, le veni peirea, 
Căci că admosfera îşi schimbasă firea. 

Să sloboade ploaie nemaipomenită, 
Să redică apă cu totul cumplită, 
Pănă să îneacă om şi dobitoc, 
Nefiind uscat pe lume vreun loc. 

Averile tale au nu pot să piaie 
Şi cu întâmplare sfârşitul să-şi iaie? 
Pe-a cui samă trupul cu mâncări îngraşi, 
Cui gândeşti grăsimea trupului să laşi? 



După modele mai vechi din literatura bizantină şi după 
cel al Divanului cantemirean, Aaron introduce în continuare 
în poem un dialog între Omenire şi Lume. 

Lamentoul Omenirii este produs de faptul că a pierdut 
nemurirea şi fericirea de care se bucura în Rai şi că a fost 
aruncată în braţele Lumii, unde trebuie să îşi agonisească 
totdeauna cu durere şi cu sudoare traiul. 

Dar nu numai durerea fizică este avută în vedere, ci şi 
sufletul omenesc nu mai este în pace, mintea se tulbură 
pururea de griji: Gânduri cumplite prin minte/ De pururi se- 
nvârtesc;/ Cată să fiu îngrijată,/ Totdeauna deşteptată... 

Cu toată suferinţa existenţei pământene, omul este însă 
ataşat de Lume şi şi-ar dori să nu moară niciodată. 

De aceea, Omenirea iubitoare de Lume îndreaptă către 
ea o întrebare justificată, şi anume: ce va câştiga pentru 
această iubire, fiind deplin nădăjduită/ Cum că eşti cu totul 
pornită/ Bine să mă omeneşti. 

Răspunsul Lumii este în spiritul Divanului lui Dimitrie 
Cantemir: 



Ticăloasă Omenire 



505 



Zidită spre nemurire 
De cerescul împărat, 

A ta cădere cumplită 
Pagubă nepreţuită 
Din a lui Adam păcat, 

O ştiu şi o cunosc bine 
Şi-mi iaste milă de tine 
Ştie sângur Dumnezeu! 

Că eşti cu moartea-njugată 
Şi-ţi stă-n spate acăţată, 
îmi pare cu totul rău! 

/.../ 

A iubirii tale plată 
Ţi o voi spune îndată 
Chiar ll8 7, limpede şi curat. /.../ 

A vieţii aţă taie [moartea], 
De suflet trupul despoaie 
Şi trupul rămâne jos. 



Sufletul merge să-şi primească de la Dumnezeu răsplata 
pentru faptele omului, 

Iar trupul rămâne mie 
în care poci sluji ţie 
în chipul cel următor: 

Eu sap gropi întunecoase 
Şi fac găuri cufundoase 
Având bun în toate spor. 



ll8 7 Chiar = clar. Cuvânt al limbii române vechi, moştenit din latină. 
A fost înlocuit de neologismul clar. 



506 



Aici trupul aşezându-1 
Şi cu pământ astupându-1 
De mistuire-i [în]grijesc; 

Trimit muşte muşcătoare, 
De viermi pricinuitoare, 
Viermii în scurt să prăsesc. 

Sug sânjele cu cumplire, 
Mâncă carnea cu răpşire [invidie]... /.../ 

Eu trimit broaşte râioase 
Şi şărpi reci fără de oase 
Şi-i aşez liniştuiţi 

în locurile golite 
Şi de carne lăzuite [curăţite] 
Să petreacă odihniţi. 



Aproximativ aceeaşi retorică întrebuinţaseră Miron 
Costin (am recunoscut costiniana metaforă a vieţii ca o aţă) şi 
Dimitrie Cantemir, mai puţin detaliile macabre care îl apropie 
pe Aaron de romantism. 

Aceea „anticipare" o aflăm însă chiar la Cantemir: 

„căci ţărna pe pieptul lui [al lui Alexandru 
Macedon] s-au suit, ochii i-au împlut, gura i-au astupat 
şi cu aciasta pildă aducându-i că, nesăturându-să de 
slavă, să să sature de lut; şi trupul acela ce oamenii fiiu 
lui Dumnedzău - pentru frumuseţea [lui Alexandru] - 
m a fi socotiia, viermii şi gândacii pământului l-au 
mâncat, şi din ţărnă fiind, iarăşi în ţărnă s-au 
întors" 1188 . 

Ironia la adresa recunoştinţei Lumii, faţă de ardoarea 
iubirii oamenilor pentru ea, era la fel de usturătoare şi în 



1188 Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 21. 



507 



paginile Divanului (iar Cantemir, printr-un soi de maieutică 
socratică, o inserează chiar în apologia Lumii): 

„Să ştii că numai cu o felegă de pândze învăliţi, ca 
[şi] cum ar fi în cămeşă de mătasă învăscuţi, şi într-un 
săcriiu aşedzaţi, ca în haina de purpură mohorâtă 118 ^ 
învăscuţi [îmbrăcaţi], şi în gropniţă aruncaţi, ca în 
saraiurile şi polaturile [palaturile sau cămările 
împărăteşti] cele mari şi desfătate aşedzaţi, s-au dusu- 
să, iar altă nemică nici în sin [sân], nici în spate n-au 
rădicat cu sine să ducă" u 9°. 



Un alt episod al acestui lung poem epic face din eroul 
său un peregrin printr-un ţintirim (cimitir), unde are prilejul 
să citească epitafurile de pe morminte şi să contemple 
îndeaproape finalitatea aspiraţiilor umane deşarte. 

Versurile pe care are ocazia să le citească Reporta pe 
„monumenturi scrise" sunt grăitoare. încercăm să facem o 
selecţie: 



Averile mele au fost multe foarte, 
Ci nu mă putură scăpa de la moarte. /.../ 
Maica mea, pământul, gol lumei m-au dat 
Gol mă duc la dânsa, gol şi despuiat. 



/.../ 



[Un altul] lasă câte avu toate 
Prin sudoare adunate, 
într-o groapă-ntunecoasă 
Puind truditele oasă. 



/.../ 



Un mormânt cernit le cuprinse toate, 
învăţaţi din mine, ticăloase gloate! /.../ 



1189 Mohorât = roşu-închis, purpuriu, stacojiu. 
n 9° Dimitrie Cantemir, Divanul, op. cit., p. 27. 



508 



Din câte avu, nimic nu are, 
Decât trupul dat vermilor mâncare. /.../ 
Vârsta şi frumseţa, veşminte grijite, 
Toate putrejunei se află jârtfite. 

/.../ 

Vai, lume amară şi înşelătoare 
Bine cunoscui a ta umblătoare! 
Din nimic născută mă-ncurci cu norocul, 
Când arde mai bine îmi potoleşti focul. 

îmi laşi obidită direapta soţie, 
Chemându-mă-n grabă cătră vecinicie. 
O, ticăloşie! O, deşertăciune! 
Eu îţi cunoscui a ta-nşălăciune! 

/.../ 

Vină, cearcă, vezi, acuma ce sunt? 
Vei găsi cenuşă, pulbere, pământ. 

/.../ 

Frumseţa smolită, roşaţa schimbată, 
Putredă în groapa supt petră săpată / .../ 
învăţaţi, o, tineri, ce iaste viaţa, 
Şi cât de supţire ni să toarce aţal 

/.../ 

Sângură vârtutea şi fapta cea bună 
Nu ne părăseşte ori la ce furtună. 

Celelalte toate obidiţi ne lasă, 
Ba încă la ceasul morţii ne apasă. 

De mici ne trudim, asudăm lucrând, 
Ziua, noaptea, multe averi adunând. 
Redicăm grânare, strângem avuţie, 



509 



Uitând de schimbarea ce va să ne vie. 

Ne înfrumusăţem cu scumpe veşminte 
Puţin socotind despre cele sfinte. 
Când gândim că treaba ne curje mai bine, 
Moartea ca un fulger fără veste vine. 

Sufletul ni-1 cere, trupul se răstoarnă 
Şi în lut, din care ieşi, să întoarnă. 

/.../ 



Spune adevărul, om, vas de cenuşă: 
Ce iaste frumseţa şi umflata guşă? /.../ 
Om bun, ce aduni lucruri peritoare 
Şi tocma ca umbra de spini trecătoare? /.../ 

A lumei mărire, scurtă şi uşoară 
Ca un vis, ca roaua ne lasă şi zboară. /.../ 

Ce foloseşte argintul 
Dacă ne soarbe pământul? 



Izvoarele acestor cugetări sunt numeroase: Sfânta 
Scriptură, literatura patristică, literatura română veche 
(Neagoe Basarab, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, la care se 
adaugă retorica omiletică), chiar şi slujba înmormântării, şi 
anume strofele Sfântului Ioan Damaschin. 

Dar sursa primară este fără îndoială Vechiul 
Testament. 

La acesta, pentru amănuntele sepulcrale menite să 
zdrobească sumeţia umană, trebuie adăugată o bogată 
literatură patristică, din care nu lipsesc Sfinţii Ioan Hrisostom, 
Vasile cel Mare, Antonie cel Mare, Arsenie cel Mare sau Ioan 
Damaschin. 



510 



Realismul care ţine să specifice aceste detalii va fi din 
nou gustat însă, odată cu romantismul. îl vom regăsi, în 
curând, la Bolintineanu. 

Poemul lui Aaron este un adevărat rezumat al 
nenumăratelor pagini de retorică poetică ce s-au scris, în 
tradiţia iudeo-creştină, pe această temă. 

Ceea ce nu constituie însă un impediment pentru a fi 
mai atent la tradiţia literară românească, ea însăşi un 
rezumat şi o perpetuare a gândirii proprii scrierilor patristice, 
literaturii aşa-zis bizantine. 

Imaginea cimitirului nu este însă completă dacă nu sunt 
urmărite şi scenele dramatice ale unei înmormântări. 

Astfel încât, pe când Reporta mai citea încă epitafuri, se 
apropie un cortegiu mortuar. însoţitorii intonează un cântec 
funebru, care repetă, în esenţă, aceeaşi pedagogie: 

Mult amăţitoare lume/ Toate câte ai sunt glume,/ 
Visuri închipuitoare/ Ca şi umbra trecătoare,/ Toate sunt 
deşertăciune,/ Toate prav şi stricăciune. /.../ Nice nu ne 
naştem bine,/ Val de năcazuri ne vine;/ înotăm cu obidare/ 
Ca un vâslătorpe mare. /.../ Tocma atunci când gândim/ Că 
mai fericiţi trăim,/ Secera cea ascuţită,/ Spre acea treabă 
gătită,/ Cu cumplire [moartea] o suceşte,/ De viaţă ne 
lipseşte/ Şi după multe nevoi/ Ne trimite înapoi/ în ticălosul 
pământ,/ Ne aşază în mormânt. /.../ Moartea toate 
stăpâneşte/ Şi peste toate domneşte./ Toate per, să 
mistuiesc/ Şi nu să mai pomenesc. Ş. a. m. d. 

Lumea ca umbră şi vis, viaţa ca o călătorie plină de 
primejdii pe mare, moartea care stăpâneşte toţi oamenii: sunt 
didascalii repetate la nesfârşit, pentru a se întipări în mintea 
omului, ca să nu îndrăgească viaţa aceasta, crezându-se 
nemuritor. 

Şi alte câteva versuri ne amintesc în mod stăruitor de 
slujba înmormântării: 

Acela ce nu vrea să crează/ Vie la mormânt să vază/ 
Unde zac nenumăraţi/ De la-nceput [al lumii] îngropaţi/ Şi 
să-mi spue apriat:/ Care au fost cel bogat?/ Care sărac şi 
lipsit/ în viaţă au trăit?/ Care au fost cel urât/ Şi de lume 
ocărât?/ Care tinăr şi frumos?/ Şi care neputincios?/ Au nu- 
ntr-un chip putrezesc?/ Nu-ntr-un chip să mistuiesc? 



511 



Reproducem mai jos şi troparele din această slujbă, la 
care ne-am referit: 

„Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă: eu 
sunt pământ şi ţărână; şi iarăşi m-am uitat în morminte 
şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este 
împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau 
păcătosul? [...] 

Ce este viaţa noastră? Cu adevărat floare şi abur 
şi rouă de dimineaţă. Veniţi să vedem lămurit în 
morminte: unde este frumuseţea trupului, unde sunt 
tinereţile? Unde sunt ochii şi chipul trupului? Toate s- 
au veştejit ca iarba, toate au pierit. [...] 

Viaţa cea trecătoare [...] este umbră fără fiinţă, 
vis de înşelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieţii 
pe pământ. Să fugim departe de tot păcatul lumesc, ca 
să moştenim cele cereşti. [...] 

Văzând pe mort zăcând, toţi să ne gândim la 
ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, 
ca floarea a înflorit, ca iarba s-a tăiat, cu pânză se 
înfăşoară, cu pământ se acoperă 11 ? 1 . [...] 

Veniţi, fraţilor, la groapă să vedem ţărâna şi 
praful, din care am fost zidiţi. Unde mergem acum? Şi 
ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este 
stăpânul? Cine este slobodul [cel liber]? Au nu sunt toţi 
ţărână? Frumuseţea chipului a putrezit şi toată floarea 
tinereţilor a veştejit-o moartea" 11 ? 2 . 

Multă vreme, până la Eminescu şi chiar şi după el, 
poeţii vor mai face apel la aceste comparaţii sau măcar la acest 
tip de retorică funebră, îmbinând experienţa personală cu 
experienţa milenară a tradiţiei. 

Mihai Moraru ne comunică unele fapte esenţiale, cu 
privire la poezia semi-populară, care circula mai ales în 
Transilvania, la începutul secolului al XlX-lea, şi care poate fi 
pusă în relaţie cu intenţiile poetice ale lui Aaron: 



"9 1 Eminescu a utilizat acest tropar ca motto al poemului Strigoii. 

A se vedea aici: http://ro.wikisource.org/wiki/Strigoii. 

n 9 2 Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 228, 237-238. 



512 



„în versurile quasi-folclorice de la începutul 
secolului al XlX-lea reîntâlnim evocarea tragicei 
nimicnicii a existenţei în termeni similari celor din 
Viaţa lumii: „Viermilor sântem mâncare/ pământului 
îngrăşare..." (vezi ms. B.A.R. 6007, f. y8 r ), rămânând în 
urmă numai faptele cele bune. 

Este evident că în versurile de acest tip 
predomină caracterul moralizator. în acelaşi timp este 
notabil că înlănţuirea unei serii de topoi proveniţi din 
omiletică GyAce/a ce nu va să crează/ meargă în 
mormânt şi vază/ unde zac nenumăraţi/ de la-nceput 
îngropaţi/ şi să-m spuie apriiat/ care au fost cel 
bogat,/ care sărac şi lipsit/ în viiaţă au trăit..." sau 
„Unde e frumuseţea care/ multora face mişcare?/ 
Unde easte voinicia,/ unde-i vâlva [faima] şi tăria", 
ibidem) este aplicată decesului unei anumite persoane 
[...]. [Dar] textul a circulat şi datorită interesului său 
literar. 

De altfel, în ms. B.A.R. 1652 el este urmat de o 
altă cazanie versificată, destinată a fi rostită la 
îngropăciunea unei tinere şi în care, după cugetările cu 
caracter general despre moarte, apare şi un recitativ al 
celei răposate în floarea tinereţii: „Cum mă vedeţi şipre 
mine,/ cea ce-am fost tânără-n lume./ Ieri, alaltăieri 
eram/ ca un tânăr măieran,/ eram la faţă voioasă,/ ca 
o floare prea frumoasă./ Nici floarea, nici verdeaţa/ 
nu-m întrecea-atunci faţa./ Ca floarea cea din ulcea/ 
oichii miei îm strălucea./ Dar vedeţ lumea ce poate,/ 
dacă moartea strică toate,/ dacă faţa veştejăşte,/ dacă 
limba o opreşte,/ dacă gura o închide,/ dacă vorba o 
cuprinde,/ să-închid oichii cei frumoşi,/ tineri, veseli şi 
voioşi,/ putrezăsc sprâncenele,/ frumoasă ca murele". 
[•••] ' 

O observaţie cu caracter general privitoare la 
circulaţia versurilor (în special a versurilor la morţi) 



513 



este că acestea se găsesc în mod precumpănitor în 
manuscrise transilvănene" 11 ^. 

întorcându-ne la poemul lui Aaron, înmormântarea la 
care asistă Reporta este cu atât mai tristă cu cât cel mort era 
un tânăr. 

Bineînţeles, autorul viza, prin această pildă, educarea 
personajului său, el însuşi un tânăr bogat, care nu se gândise 
să se interogheze asupra sensului şi finalităţii existenţei 
umane. 

Periplul acesta în cimitir şi printre morminte se încheie 
într-un mod neaşteptat, printr-un alt episod dramatic, dar 
totodată fantastic. 

Bătrânul înţelept, însoţitorul eroului acestor întâmplări, 
doreşte să îi ofere acestuia o dovadă irefutabilă a realităţii 
celor citite în epitafuri sau auzite în cântarea cortegiului 
funerar. 

Aşa încât un nor negru acoperă toate şi un fulger 
puternic străluceşte peste cimitir. 

în urma lui, după ce înceată volbura şi valul,/ Iată 
ţintirimul făcut ca cristalul./ Vedeai prin pământ, cătră 
adâncime/ Ca printr-o fereastră privind spre mulţime./ 
Morţii câţi era pe rând îngropaţi,/ în gropile sale sta toţi 
aşezaţi. 

Este foarte interesant că, într-o epocă poetică viitoare, 
Emil Botta îşi imagina ceva asemănător: pământe, pământe, 
vere,/ fă-te cristalin, şi morţii tăi/ vedea-i-aş ca florile-n 
văi (Dulciule, ascunsule din voi. Pe-o gură de rai). 

Diferenţa faţă de viziunea lui Botta este aceea că morţii 
din poemul lui Aaron, contemplaţi prin pământul făcut 
străveziu, nu vor apărea ca florile-n văi, ci într-o privelişte de 
o dureroasă şi cutremurătoare concreteţe. 



n 93 Mihai Moraru, Studii şi texte, voi. I, O carte populară 
necunoscută: Viteazul şi moartea, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 
2005, p. 96-97- 

Cartea se poate downloada de aici: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/10/27/mihai-moraru- 
studii-si-texte-vol-i-si-ii/. 



514 



Dar şi Botta, în alte poezii, nu se fereşte de realitatea 
crudă a morţii 1 ^. 

Şi el poate reactualiza motive uitate, într-o poezie 
modernă: 

Ca firul trandafirului te pleci, 

tinereţe în soartă, 
ca umbra unei umbre te pleci, 
tinereţe moartă. 

(Elegie) 

Motivul pelerinajului la morminte este unul 
preromantic şi romantic. îl regăsim şi în poezia lui Asachi şi 
Alexandrescu. Motivul elegiei sepulcrale 

„poate fi întâlnit la preromanticii secolului al 
XVIII-lea şi chiar la romanticii din secolul următor. în 
1722, Thomas Parnell u 95 publică o elegie noctură [A 
Night-Piece on Death] 11 ? 6 , Richard Blair tot o elegie: 
Mormânt (i743) u 97. 

[Aceştia se numără printre poeţii preromantici 
cunoscuţi ca The Graveyard Poefs 11 ? 8 .] 

Urmează apoi Meditaţiile printre morminte 
(1748) de J. Harvey, şi Elegie scisă într-un cimitir de 
ţară (i75i) n 99, a lui Th. Gray 1200 . Cea din urmă va fi 
imitată de Asachi. 



n 94 A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/emil- 
botta/page/3/. 

n 95 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Parnell. 
n? 6 Idem: 

http:/ / spenserians.cath.vt.edu/TextRecord.php?action=GET&texts 
id=3388i. 

Sau: http://www.poetryfoundation.org/poem/ 174107. 
n 97 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/1743_in_poetry. 
n 9 8 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Graveyard_poets. 
"99 Idem: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Elegy_Written_in_a_Country_Chur 

chyard. 

1200 i(i em: http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Gray. 



Cu Legouve (La sepulture, 1801) 1201 , Delille 1202 
(L'imagination, i8o6) 12 °3 şi Ugo Foscolo 12 °4 (/ sepolcri, 
i8o7) 12 °5, meditaţia pe tema mormintelor depăşeşte 
vechile ei tipare. [...] 

Lirica noastră romantică împrumută însă şi tema 
tânărului stins în floarea vârstei, cultivată de 
Chenier 1206 (La jeune captive) 120 ? şi Lamartine 1208 (Le 
poete mouranf 12 °9)"i2io. 

Unii dintre autorii citaţi mai sus sunt clerici, ca preotul 
irlandez Thomas Parnell sau abatele Jacques Delille, autor 
despre care Călinescu spune că era nelipsit din bibliotecile 
boierilor români. 

Am putea afirma, prin urmare, că Vasile Aaron - care 
studiase Teologia şi Dreptul - îşi construieşte poemul pe o 
temă preromantică şi romantică ce fusese deja consistent 
explorată şi exploatată poetic în Apus. 

Vastitatea poemului său, deşi nu este o reuşită stilistică 
de la cap la coadă (poate că autorul ar mai fi lucrat la el, dacă 
ar mai fi trăit), este totuşi cea mai semnificativă realizare în 
literatura română pe această temă. 

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât poetul nu a recurs la 
imitaţii după modele străine, ci la fondul literar autohton, din 



1201 Idem: 

http :// fr.wikipedia.org/ wiki/ Gabriel-Marie_Legouv%C3%A9 . 

1202 Idem: http://www.newadvent.org/cathen/04698b.htm. 

12 °3 Idem: http:/ / archive.0rg/details/limaginationpomo3deligoog. 

1204 i(j em: http://it.wikipedia.org/wiki/Ugo_Foscolo. 

1205 idem: http://it.wikisource.org/wiki/Dei_Sepolcri. 

1206 Idem: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9_Ch%C3%A9nier. 
12 °7 Idem: 

http://ledroitcriminel.free.fr/le_phenomene_criminel/crimes_et_ 
proces_celebres/chenier _jeune_captive.htm. 

1208 i(i em: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alphonse_de_Lamartine. 
12 °9 Idem: 

http : / / poesie.webnet.fr/lesgrandsclassiques / poemes / alphonse_de 
_lamartine/le_poete_mourant.html. 

1210 George Sorescu, Gh. Asachi, Ed. Minerva, 1970, p. 166. 



516 



care a preluat motivele şi imaginile poetice pe care le-a 
dezvoltat în versurile sale. 

Mergând mai departe cu analiza poemului său, autorul 
expune viziuni sepulcrale de un macabru grotesc. 

Reporta are parte de vederea unor scene oribile, 
aproape insuportabile, care se petrec în mormintele din 
pământul acum făcut transparent pentru el: contemplă atât 
rămăşiţele celor morţi de multă vreme, cât şi pe ale celor 
înhumaţi recent. 

Şi într-un caz, şi în celălalt, Aaron nu face economie de 
detalii care inspiră oroare, dar care sunt puse în slujba 
moralei, pentru că ele au rolul de a demonstra nimicnicia vieţii 
umane şi a lumii materiale şi de a-1 înstrăina pe cititor de vicii 
şi de aplecarea spre desfătări contrare principiilor creştine. 

Mormintele vechi erau pline de şoareci, de broaşte 
râioase şi de şerpi care îşi făceau cuibul în tigvele goale: 

Sună căpăţâna ca o oală spartă./ Vai, ticăloşie! Vai, 
lume deşartă!/ Aşa ne grigeşti, răpindu-ne moartea!/ 
Aceasta ni-i starea, norocul şi soartea! 

Cele noi, de asemenea, terifiază pe tânărul privitor şi 
ignorantul, până de curând, al acestei realităţi post-mortem. 

După această aventură care priveşte subteranele, 
răsună din nou refrenul: 

...toate sunt deşertăciune/ Toate prav, cenuşe, toate 
stricăciune./ Ca iarba răsar, să topesc ca ceara/ Când, 
aproape stând, o topeşte para. 

îndemnul în sine, de a privi înăuntru în morminte este 
unul vechi-patristic. 

Sfinţii Părinţi recomandau adesea vizitarea cimitirelor 
şi meditaţia lângă morminte, dar şi reflecţia care să coboare 
chiar în interiorul mormintelor şi să admire acolo slava 
omenească. 

Sigur, recomandările acestea îi vizau în primul rând pe 
monahi, dar nici creştinii obişnuiţi nu erau excluşi. 

Reamintim apoftegma Sfântului Vasile cel Mare, care a 
străbătut veacurile: Adevărata filosofie este cugetarea la 
moarte. 

Tânărul Reporta, călător prin cimitir şi privitor chiar în 
străfundurile pământului, remarcă, precum Iov odinioară: 



517 



Foarte rău îmi pare că mă văz născut 
Şi cu lapte dulce de maică păscut. 
De nu mă năşteam, nu-mi vedeam perirea, 
Fiindcă atunci îmi lipse simţirea. 

Iar născut fiind, trebuie să mor 
Fiind, ca şi alţii, şi eu muritor. 
Cunosc unde lumea vrea să mă trimită 
îmi văzui poiata [cămara] mie rânduită. 

Bătrânul însoţitor întregeşte semnificaţiile: lumea e 
amăgitoare,/ Având tinse multe curse vânătoare. 

Dintre acestea, foarte periculoasă este sumeţia 
(mândria), pentru că datorită ei omul nu mai e capabil să îşi 
vadă sfârşitul şi trăieşte în lume fără Dumnezeu. 

Despre lumea care întinde curse avem de asemenea 
pagini multe în literatura veche, la autorii deja amintiţi. 

După care periplul acesta ia sfârşit şi urmează alte 
dezvoltări narative. 

Peisajul se modifică brusc. Bătrânul declară că îmi place 
dumbrava şi cântul, aşa încât cei doi intră în dumbravă 
[pădure], unde este: frumuseţe nespusă. 

Un vers, în mod neaşteptat, este... simbolist: 

Că, mai înainte cum ploaie căzusă 
Şi ceriul în pripă iar să limpezisă, 
Soarele, căldură ţipând, să ivisă. 

Mă gândesc fără să vreau la Soleil cou coupe al lui 
Apollinaire 1211 , deşi semnificaţia imaginii poetice este contrară. 



1211 A se vedea: 

http://www.toutelapoesie.com/poemes/apollinaire/zone.htm. 
Traducerea poemului în română: 

http : / / www.poezie.ro/index.php / poetry/ 13895569/index.html. 



518 



Destul de modernă este şi expresia lui Vasile Aaron, 
surprinzătoare, cum spuneam. 

Autorul a intenţionat probabil să contureze un peisaj 
romantic, un tablou al naturii bogate şi proaspete, 
încântătoare. 

însă e mai mult descriptiv, prozaic, şi nu reuşeşte 
întotdeauna să preschimbe ceea ce vede în poezie lirică sau în 
metaforă poetică. 

Se pot totuşi reţine câteva strofe, din ansamblul acestei 
descrieri de natură: 

Cum întră prin ramuri a soarelui raze 
Ca petrile scumpe arborii sclipea. /.../ 
Versul cel frumos de privighetoare 
Şi alor mai multe paseri zburătoare 
Legăna dumbrava şi apele ei. 

/.../ 

Pe faţa de munte frumoasă/âgz'me, 
Nefiind tăiată cândva din vechime, 
Să ivi cu flori de gir încărcată, 
Veselă priveală şi prea minunată! 

Scoborând printr-însa, să vedea departe 
O luncă frumoasă şi netedă foarte. 
Râuri ca cristalul, din munte ieşite, 
îi da umezeală prin ea împărţite. 

Păstrăvii din râuri întrec toată firea, 
Că nu-i pescuia nime, nicăierea; /.../ 
Să mă culc să dorm gios pe iarbă deasă, 
La a unui fag umbră răcoroasă, 

întră [între] răsunarea râurilor iuţi 
Curgând pe supt arbori de vânturi bătuţi. 
Scoborâm supt poala muntelui, târziu, 
Lângă răsuflarea unui rece râu. 



519 



Ultimele versuri l-ar fi putut - eventual - sugestiona pe 
Eminescu: Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi sara 
(Scrisoarea IV). 

Este încă o dovadă că la Eminescu nu e vorba de 
animism sau de panteism, cum încearcă unii să susţină. 

De asemenea, comparaţia sclipirilor vegetale cu pietrele 
scumpe o va utiliza şi Eminescu (nu neapărat inspirat de 
Aaron). 

Se vede - şi se va vedea şi la paşoptişti - că românii nu 
au încă, până la Eminescu, foarte multă subtilitate în 
contemplarea naturii sau cel puţin nu în transpunerea poetică 
a acestor vederi. 

Poetul Reportei din vis ne reprezintă însă o natură 
romantică: sălbatică, ingenuă, pură, nealterată de prezenţa 
umană. 

Tabloul e format din codri de fag străvechi, paradisiaci, 
cu râuri reci şi limpezi ca cristalul, cu faună şi vegetaţie 
neatinsă de rosturile civilizaţiei. Aceasta era natura cântată de 
preromantici şi romantici. 

Dacă nu am recunoaşte elementele peisajului autohton, 
l-am putea confunda cu America neumblată de oameni 
civilizaţi, din Atala şi Rene 1212 . 

Trilurile privighetorii leagănă pădurea şi apele 
(dumbrava şi apele ei). E o legănare care ne poartă cumva în 
afara lumii acesteia. 

Iar Reporta doreşte să adoarmă între răsunarea 
râurilor iuţi, ca mai târziu Eminescu: Astfel ades eu nopţi 
întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas 121 ^. 

Toate aceste elemente sunt menite să indice ritmurile 
unei existenţe fericite şi necorupte. 

Şi, cu adevărat, a te lăsa în voia lor înseamnă a dori 
transgresarea într-o altă viaţă, extenuat de oboseala 
existenţială prezentă. 



1212 A se vedea: http://archive.0rg/details/atalareno2chatgoog. 
Despre autor: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Frar1Q0is-Rene_de_Chateaubriand. 

121 3 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Fiind_băiet_păduri_cutreieram. 



520 



Peisajul este, desigur, intenţionat construit în antiteză 
cu elegiile sepulcrale şi contemplaţiile tombale de mai 
devreme. 

Aaron a imaginat un fel de trecere a lui Reporta din 
Infern în Paradis... 

însă pe această lume nu e posibil, încă, Paradisul. Dar e 
de dorit pentru cea viitoare. Pădurea e o antecameră 
simbolică, prefigurativă. 

Templul în ruină al zeiţei Fortuna este următorul loc 
vizitat de cele două personaje. 

Nu doar norocul este instabil, ci chiar templul său, 
căzut în ruină, cunoaşte aşadar... schimbările sorţii. 

E un simbol pus în adâncime/ un mise-en-abîme. 

Deşi templul antic este o paragină, în care zidurile stau 
să se năruie, în mod paradoxal, in interior s-au conservat 
elemente esenţiale, arhitectonice şi de cult: 

în fundul capiştei, altar păgânesc: 
Idolii pe dânsul părea că trăiesc! 
Altarul înalt, de petrii cioplite, 
După măiestrie şi rând bun tocmite, 

De marmură şase stâlpi îl ţăpenea 

Şi toată frumseţea i o înmulţea. 

Să cunoştea bine şi vatră şi locul 
Pe care la idol jirtfind ardea focul. 

Idolul, Fortuna, din peatră cioplit, 
Atât de bine era nimerit, 
încât săpătoriul [sculptorul] trebui să fie 
Cel mai minunat întru măiestrie. 

Orb fără vedere, redicatpe roată, 
Nestatornicia închipuind toată. /.../ 
Pe altar, de-a stânga, o roată cumplită 
De acelaşi mare săpător cioplită: 

Pe a ei obezi, scaune frumoase 



521 



Aşa de cu bun rând să aşezase, 
Cât şedea mulţime mare de oameni pre iale, 
Unii având zile bune, alţii rele. 

Câţi sta de-a direapta capu sus ţinea 

Şi a lor noroc încet să mărea. 
Cel tocma deasupra era mai mărit, 
Decât ceialalţi toţi mai fericit. 

Cei de partea stângă ţinea capul gios, 
Mergând din noroc la stat ticălos. 
De partea cea stângă, tocma lângă roată, 
A iadului gură să vedea săpată. 

Lumea ticăloasă roata învârteşte 
Şi învăluiala tristă săvârşeşte, 
Că cei de-a direapta în sus să ridică, 
Cei de-a stânga gios, pe rând, în iad pică. 

Ce închipuire poate fi mai vie 
De a lumei mare cu noi tirănie? 
Pe unii ridică, pe alţii scoboară 
Şi pe rând petoţi îi pune-n comoară [mormânt]. 

Tema norocului ca o roată care se învârte e antică. 

O reînvie şi Miron Costin în Viiaţa lumii: 

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul./ 
Anii nu potu aduce ce aduce ceasul. 

Reamintim aprecierea lui D. H. Mazilu: tema norocului 
nestatornic era „cultivată la noi, în descendenţa lui Ioan 
Chrisostom, încă de Neagoe Basarab şi ale sale învăţături" 121 *. 

Capiştea aceasta suportă oarecare comparaţie cu 
templul din cetatea Epithimiii, în Istoria ieroglifică a lui 



121 4Dan Horia Mazilu, Recitind..., voi. II, op. cit., p. 96. 



522 



Cantemir, în ceea ce priveşte realismul sculpturilor sau 
înfăţişarea idolului 121 ^. 

Oarbă era şi boazda [zeiţa/ idolul] Pleonaxis, la 
Cantemir, ţinând o cumpănă şi având gura tartarului/ iadului 
deschisă dedesubt: 

Unde în mijlocul capiştii, boadza Pleonexis 

într-un scaun de foc şedea, 
supt a căruia picioare un coptoraş de aramă 
plin de jeratic aprins a fi să videa. 

Iară din giur împregiur 
făclii de tot feliul de materie ardzătoare 
cu mare pară, vârtos ardea. /.../ 

Cu ochii închişi şi cu ureche plecată, 
ca [şi] când ce în poale i s-ar pune să nu vadă, 
iară ce materie ar fi carea s-ar pune 
audzind să înţăleagă. 

în mâna dreaptă cumpănă ţinea, 
în carea de o parte, în locul dramului, 
piatra ce-i dzic ahortatos 
şi anevsplahnos 
(căci piatra aceia doaâ numere are) 
pusese, iară de altă parte, 
chipul a toată lumea pus a fi să părea. 

însă cumpăna din dreapta la pământ atârna, 
iară cumpăna din stânga ca pana în aer giuca 

(că unde nesaţiul stăpâneşte, 
acolo toată lumea decât bobiţa strugu[re]lui 
mai mică ieste). 

Iară în mâna stângă ţinea 



121 s Se pot revedea pasajele din Istoria ieroglifică aici: 
http :/ / www.teologiepentruazi.ro/ 2012/09/ 19/istoria-ieroglifica-in- 
versuri-11/. 



523 



o leică, a căriia ţievie până gios, 
la picioarele scaunului agiungea 
şi deasupra cuptoraşului celui de aramă 
într-o gaură ce avea 
să sprijieniia. 

Deci, pre cât socoteala mea 
agiungea, 
prin leică printr-aceia 
toate celea ce să punea 
trecea 

şi în cuptoraşul cel de aramă să topiia, 
deciia în pară aprindzându-să 
scaunul în carele boadza şedea 
să făcea. /.../ 

Că pre cât puteam cunoaşte, 
supt fundul coptoraşului gura Tartarului era, 
şi din fundurile pământului 
focul nestins în fundul coptoraşului loviia, 
de unde atâta putere de fierbinţeală şi de văpaie 
ca pre o cahlă [coş] izbucniia 1216 . 

Subliniem aceste similitudini nu neapărat pentru a 
sugera o filiaţie literară - deocamdată imposibil de dovedit -, 
ci pentru a pune în lumină o înrudire de mentalitate şi de 
viziune. Care tot în tradiţie se înscrie. 

învăţătura morală a poemului lui Aaron este aceea că 
până şi păgânii înţelegeau foarte bine natura labilă a norocului 
şi că ştiau să reprezinte foarte bine patimile umane. 

în sens creştin: Dumnezeu ţ-au dat, El poate să-ţi iaie/ 
Şi cele ce ai într-un ceas să piaie. /.../Ai văzut cum lumea cu 
omul să giocă/ Şi cum îl aruncă de sus în bolboacă 121 ^? /.../ 
Fugi cu fericirea ta, om ticăloase!/ Că toate oricâte ai sunt 



1216 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 136. 

121 7 Bolboacă, bulboacă sau bulboană = vâltoare (termen utilizat 
foarte mult de Dosoftei), vârtej de apă, acolo unde e apa adâncă. 



524 



putregăioase,/ Să uscă ca iarba, per ca o nălucă,/ Perirea de 
iale lesne să apucă! 

De asemenea, omul avar, lacom e rob la avere, averea îl 
poartă/ Cum poartă pisica o pasăre moartă. /.../ Scumpul e 
ca porcul, care cât trăieşte/ Răpune şi strică şi nu foloseşte. 

Cel bogat şi zgârcit moare şi lasă altora cele ale sale, iar 
pentru sine numai un nume rău şi urât de ceilalţi. 

Aaron aminteşte pilda împăratului roman Titus, care 
era foarte milostiv, şi conchide: De s-ar redica acuma 
păgânii,/ Ne-ar ţinea pre noi mai răi decât câinii. 

Subiectul îi permite autorului un discurs moral destul 
de lung şi diatribe împotriva rapacităţii şi a lipsei de 
compasiune pentru semenul aflat în suferinţă, luări de poziţie 
care ne amintesc de cazanii şi didahii - de omiliile ortodoxe, în 
speţă - dar şi de literatura clasică franceză. 

Totodată, autorul făcuse studii teologice şi era un spirit 
religios. 

Faţă de cel căzut în nenorocire, creştinul de azi se 
poartă ca un tiran plin de bucurie/ Când vede pe altul în 
ticăloşie/ înotând în apă, mai sorbit de undă/ Şi în loc să-l 
scoată mai tare-l cufundă. 

Comparaţia metaforică ni se pare inspirată din 
Psaltirea în versuri lui Dosoftei, unde vivorul apei, genunea 
cea largă sau smârcul (vâltoarea) îţi deschide buza şi soarbe 
pe cel aflat în nevoie, dacă nu se roagă la Dumnezeu pentru 
izbăvire (Ps. 68, 35-50). 

Totodată, Dosoftei se ruga ca pe cei răi: Să-i agiungă 
undă cu urgie (Ps. 68, 82). 

Aceeaşi influenţă a lui Dosoftei se vede şi câteva versuri 
mai departe, în cadrul altui discurs religios şi moral, în care 
bătrânul susţine o învăţătură psalmică (biblică), aceea că 
Dumnezeu poartă grija zilei: 

Că Acela ce astăzi nu ne părăsi, 
Acela şi mâne de noi va griji. 
De mult pentru noi au rânduit toate, 
Ca un Stăpân care, oricâte vrea, poate. 



525 



La Dosoftei: Că Dumnezeu toate/ Câte va, le poate (Ps. 
47, 49-50). 

Urmează o poveste cam lungă şi presărată de amănunte 
prisositoare, în opinia noastră, despre prinderea păstrăvilor de 
către Reporta şi cina sănătoasă a celor doi. 

Autorul încearcă, cu puţin succes, să fie liric şi să 
înfăţişeze momentul înserării, dar e mai mult clasic decât 
romantic în descrierea sa. 

Redăm câteva versuri din descrierea sa poetică, care ni 
s-au părut mai sugestive: 

Soarele, cum tare spre apus pâşisă 
Şi zvârlind căldură gios să pogorâsă, 
Umbrele din fagi pre lunci să tinsese 
Şi mai toată faţa lor o cuprinsese. /.../ 

Gios pe lunci, pe unde raza cea de soare 

Mai strălucea încă, sta tot aţişoare, 
Pe flori şi pe iarbă, de păiangini tinse /.../ 

Unele din ierburi, fiind bătrânite, 

îşi lepăda gios florile smolite, 
Le zbura pe lunci puţintică boare. 
Cele verzi umplea câmpul de mirare. 

Şi cu cât mai gios soarele mergea, 
Cu atâta umbra mai tare creştea. 



Aaron are mai puţin talent şi mai puţină înfiorare 
(pre)romantică decât paşoptiştii. Dar nici aceia nu nu vor 
ajunge cu mult mai departe, din punct de vedere literar, faţă 
de acest tip de versificare a unui peisaj. 

Romantică este şi atenţia acordată trilurilor din miez de 
noapte ale privighetorii - după ce personajele trec printr-o 
furtună teribilă - : 



Veni miezul nopţii şi privighetoarea, 
După obicei îşi porni cântarea. 



526 



O auzeam bine şi totuş durmeam 
Şi ca în nescare visuri o vedeam. 

Părea că o văz în aripi lovind 
Şi, ciocul căscând, în ram chiuind. 

Răsuna dumbrava de a ei cântare. 
Fiindcă era o linişte mare 
Şi de toate părţi afundă tăcere, 
Revărsa un sunet dulce ca de miere. 

Aşa petrecui durmind noaptea toată, 
Noapte mai nainte nemaiarătată. 

Deşi, la trezirea lui Reporta, poetul pomeneşte şi despre 
ciocârlie şi mierlă, totuşi nu mai recurge la notaţia poetică a 
impresiilor sale. 

în literatura romantică, celebră este Odă la o 
privighetoare, a lui John Keats 1218 , despre care vom vorbi mai 
jos, observând că şi paşoptiştii noştri au fost fermecaţi de 
viersul privighetorii şi al ciocârliei. 

Deşi rafinamentul poetic al lui Aaron este încă departe 
de cel al unor poeţi ca Keats sau Shelley 121 ?, observăm totuşi că 
acesta a intuit bine anumite elemente care ţin de profunzimea 
contemplaţiei romantice: adâncul nopţii şi tăcerea adâncă, 
cântarea ireal de dulce răsunând în această linişte aproape 
metafizică, visarea care este un element sugestiv pentru extaz, 
pentru revelaţie, pentru ieşirea din perimetrul acestei lumi. 

Atât Odă la o privighetoare, a lui Keats, cât şi Odă la o 
ciocârlie, a lui Shelley, au fost scrise în acelaşi an 1819. 

în ambele, privighetoarea şi, respectiv, ciocârlia 
reprezintă o deghizare a poetului, un simbol al sublimului şi al 
cântecului poetic care traversează lumea, caută transcenderea 
ei. 

însă e puţin probabil ca Aaron să fi avut cunoştinţă de 

ele. 



1218 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/John_Keats. 

121 9 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Percy_Bysshe_Shelley. 



527 



Aşa încât, deşi realizarea poetică lasă de dorit, intuiţia 
sa este totuşi de remarcat. 

Am putea oare să considerăm că impresiile atribuite 
tânărului Reporta, percepute într-o stare de semitrezie/ 
semivisare, reprezintă totuşi un episod liric care intenţionează 
să sugereze dorul transcendenţei? 

Din păcate, poemul rămânând neterminat, nu putem şti 
ce surprize ne rezerva Aaron. 

Un alt peisaj ne întâmpină la răsăritul soarelui, care 
uneşte melancolia romantică generată de contemplarea 
ruinelor şi cugetarea veche românească pe temele ubi sunt? şi 
deşertăciunea deşertăciunilor: 

Numai deodată despre [dinspre] răsărit 
Nici prinzând de veste, ceriul să roşeşte, 
Raza cea de soare încet să iveşte. 

Peste vârv de munte, cu totul departe, 
Trecând prin ruptura unui zid vechi foarte, 
Lovea pe deasupra noastră în făgime. 

Păsările mici, prin ramuri mulţime, 
Atinse de rază proaspetă de soare, 
Desfăta dumbrava cu a sa cântare. 

Zidul acel rupt departe ivit 
Pe un vârv de munte înalt şi cumplit, 
Era rămăşiţă de veche cetate. 

Zidurile ei, prăvălite toate. 
Numai poarta încă mai sta redicată 
Şi aceasta încă numai aninată. - 

Ci trecând printr-însa raza cea de soare, 
Să părea cu totul tristă arătare. 



Soarele frumos cetatea zdrobită 
Făcându-mi-o mie mai întâi ivită, 



528 



Mă prinsă o geale [jale] de a noastră soarte, 
Cu tot ticăloasă şi fragetă foarte. 

Gândeam întru mine cu ce sudori crunte 
Să va fi zidit pe vârvul de munte! 
Cei ce au zidit-o periră curând, 
Ci, iată, şi dânsa să strică pe rând. 

Aşa per cu vreme, fiind peritoare, 
[Toate] Peste câte trece luciiosul soare. 



Este de luat aminte, credem, cu multă atenţie, la astfel 
de tentative literare intermediare, în literatura noastră, care 
sunt în măsură să ne explice metamorfozele suferite de 
curentul romantic atunci când a pătruns pe teritoriul 
românesc, dominat de viziunea sa existenţială proprie, de teme 
şi concepţii care au fost dezvoltate veacuri de-a rândul. 

Peisajul înfăţişat prezintă multe elemente specific 
romantice: relieful muntos şi abrupt, prăpăstios (vârv de 
munte înalt şi cumplit), ruinele cetăţii vechi, impresia 
puternică provocată de contemplarea unificată a naturii aspre 
şi a ruinelor dezolante, reflecţia deopotrivă lucidă, dezabuzată 
şi melancolică asupra istoriei şi a condiţiei umane. 

Observăm că poetul iubeşte să construiască antiteze: 
natura splendidă/ edenică (păsările care desfată dumbrava şi 
raza proaspetă de soare) versus cetatea în ruină, simbol al 
iluziilor umane care sfârşesc cu moartea. 

Ceea ce posedă Aaron în acest pasaj este genialitatea 
sugestiei unei drame de tip shakespearian, proiectată asupra 
destinului uman în general şi nu doar a unui personaj. 

în comparaţie cu tablourile romantice, meditaţia 
aaroniană nu se produce într-un moment al apusului de soare, 
al înserării contigue cu evanescenţa lumii. 

Contemplarea romantică a ruinelor se făcea... în 
penumbră 1220 : 



1220 Sursa imaginii: 

http://commons.wikimedia.org/wiki/File: Joseph_Wright_- 
Lake_with_Castle_on_a_Hill.j pg . 



în poemul lui Aaron, într-un mod surprinzător, 
contemplarea ruinelor şi reflecţia au loc la crăpatul zorilor şi 
în lumina veselă a dimineţii. 

în raza proaspătă de soare, ruinele cetăţii zdrobite sub 
apăsarea timpului sunt o tristă arătare (o imagine 
remarcabilă) - aproape o fantomă shakespeariană. 

Prin poarta cetăţii, care stă să se prăbuşească, intră 
raza strălucitoare a dimineţii. 

Raza proaspătă e singurul pasager - ca un cavaler 
fantomatic - prin monumentul zidit de oameni spre a îmbăta 
vanitatea lor, apetitul pentru grandoare. (Să notăm că 
versurile lui Aaron sunt anterioare poemului Umbra lui 
Mircea. La Cozia, al lui Gr. Alecsandrescu.) 

Autorul a premeditat fără îndoială efectul şi îi 
recunoaştem meritul. 

Raza aceasta am întâlnit-o la Dosoftei şi o vom regăsi la 
Eminescu, în Scrisoarea I, chiar cu aceeaşi dublă semnificaţie 
pe care o are şi aici: de imagine spectrală, de realitate aproape 
fictivă, ireal de scurtă şi nebuloasă (Precum pulberea se joacă 
în imperiul unei raze (Scrisoarea I)) şi, totodată, pe aceea 
contrară, de trimis inefabil al Divinităţii, de simbol a ceea ce 
rămâne/ persistă când toate pier (Deopotrivă-i stăpâneşte 
raza ta şi geniul morţii (Scrisoarea I)). 



530 



Toate lucrurile acestei existenţe sunt fantomatice, 
agonizante - sunt năluciri, cum afirmă Scriptura - toate per 
cu vreme, fiind peritoare,/ [Cele] Peste câte trece luciiosul 
soare. 

Acest soare care luceşte indescriptibil, apoteotic peste 
ruina tuturor lucrurilor sensibile, ca şi peste năruirea visurilor 
umane hegemonice, este, aici la Aaron, ca şi la Dosoftei şi 
Eminescu (în poezia căruia luna preia potenţele simbolice 
solare) - şi ca în toată literatura noastră veche - acel Soare 
care a zidit lumea şi care Singur are veşnicia: Dumnezeu. 

Perspectiva aceasta, dominată de motive în vogă ale 
romantismului apusean, este totuşi restructurată după o 
gândire specific românească şi răsăriteană, ortodoxă. 

Cu alte cuvinte, romantismul este totuşi adaptat unei 
tradiţii de gândire, este însuşit în măsura în care sprijină 
dezvoltarea noastră literară, dar şi satisface o hermeneutică 
tradiţională. 

Aceasta este a treia reprezentare a ruinelor în poemul 
lui Aaron. Să fie fără nicio semnificaţie? 

Periplul lui Reporta cuprinde, aşadar, în afară de cimitir 
şi monumente funerare, contemplarea unor „rămăşiţe"/ 
schelete arhitectonice (rămăşiţă de veche cetate). 

Rămăşiţele umane şi rămăşiţele visurilor umane (va 
spune Eminescu: sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă 
măreţie (Egipetul, Memento mori)) cunosc, prin urmare, 
aceeaşi soartă. 

Aşa încât, deşi poemul pare lung, iar autorul său lasă 
uneori senzaţia pierderii în detalii nesemnificative, iată că 
ansamblul capătă, treptat, unitate. 

Naraţiunea nu este totuşi prolixă, întregul acestor 
povestiri însumate tinzând să conducă la aceeaşi concluzie a 
vanităţii, care se infiltrează şi erodează întreaga construcţie a 
celor materiale, contingente. 

Era concluzia psalmilor versificaţi ai lui Dosoftei, a 
poemului Viiaţa lumii al lui Costin, a Divanului lui Cantemir 
(nu mai vorbesc de retorica religioasă) şi a încă multor altor 
creaţii ulterioare, de mai scurtă întindere. 

Vasile Aaron utilizează cât se poate de conştient atât 
elementele novatoare, cât şi tradiţia de care, ca şi Budai- 



531 



Deleanu, nu vrea să se îndepărteze în mod fundamental, ci în 
care, dimpotrivă, vrea să se înscrie. 

Fragmentul/ episodul următor din poem ne prilejuieşte 
o nouă alăturare de epopeea lui Budai-Deleanu, pentru că 
introduce elemente de basm. 

Fantastică şi chiar neaşteptată este prezenţa balaurului 
(şarpele cel mare, groaznic şi cumplit), care îşi avea sălaşul în 
apropierea vechiului templu păgân, într-un loc sălbatic, cu o 
peşteră mare şi un lac adânc. 

Totodată, naraţiunea se ramifică şi intră în scenă un 
nou personaj, alt tânăr, voinic călare, armat foarte bine. 
Acesta îi avertizează de pericolul care îi paşte, acela de a fi 
devoraţi de şarpele uriaş. 

Din fericire, ei găsesc balaurul (lung ca de cinci stângini 
[stânjeni] 1221 ) mort, trăsnit de fulgerele provocate de furtuna 
din noaptea trecută, care atât de mult îl înspăimântaseră pe 
Reporta. 

înfăţişarea lui e bine de reprodus: Capul lui era cât un 
cap de bou./ Un ochi mai cumplit şi decât un ou,/ Pestriţ ca 
ghiocul, din ochi ieşea foc,/ Pe cap ca o stea pe câte un loc./ 
Limba toată cruntă, trei rânduri de dinţi /.../ Ascuţiţi ca acul 
şi mari ca de porc /.../Pe spinare solzi vineţi ca pe peşti... 

Credem că utilizarea acestor elemente, care ţin de 
cultura populară, reprezintă tot o influenţă (pre)romantică, la 
fel ca şi în cazul lui Budai-Deleanu. 

Este de reţinut comparaţia prin care poetul încearcă să 
stabilească culoarea neobişnuită a ochiului acestui şarpe de 
poveste: pestriţ ca ghiocul 1222 . 

Descrierea este fabuloasă, iar aluzia la ghioc - ca şi 
vecinătatea templului antic/ păgân - nu este întâmplătoare, 



1221 Stânjen = unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea 
introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă şi regiune, de la 
1,96 m la 2,23 m. 

Prin urmare, şarpele/ balaurul închipuit de Aaron avea vreo 10 
metri lungime. 

1222 p r i n ghioc se denumeşte albăstreaua, dar şi cochilia unei 
anumite specii de melci, cu ajutorul căreia se făceau ghicitori de către 
vrăjitoare, de unde expresia: a da cu ghiocul sau a căuta în ghioc. 

Comparaţia lui Aaron se referă la cochilia melcului. 



532 



poetul încercând să circumscrie evenimentul într-o secvenţă 
bine definită, presărând indicatori semantici în context. 

Ne lămurim însă curând că predominant este tot 
interesul retoric şi că peripeţiile/ naraţiunile nu servesc, în 
cele din urmă, decât unui epilog etic-religios. 

Bătrânul însoţitor al lui Reporta găseşte prilejul de a 
extrage o învăţătură din toate cele petrecute sau cugetate de 
acesta în ultima vreme, discurs care poate să stea foarte bine 
lângă pagini asemănătoare ca mesaj din învăţăturile lui 
Neagoe Basarab sau din Divanul lui Cantemir: 

Te mirai, Reporto, pe drept mai nainte 
Văzând că răsare soarele fierbinte, 
Gândeai lafrumseţa cea nepreţuită 
Lui de Făcătoriul lumei dăruită. 

Cu adevărat, cel ce cumpăneşte 
Pe drept câte sunt şi bine gândeşte, 
Nu poate să ţie limba neclătită 122 ^. 

Lăudând mărirea cea nemărginită [a lui Dumnezeu], 
Cu ce rânduială bună făcu toate, 
Mintea noastră nice a gândi nu poate. 

Şi cum le-au făcut El înţălepţeşte, 
într- acelaşi chip de toate grigeşte [îngrijeşte]. 
Ai pornit de-acasă cu soţii [însoţitori] pe cale, 
Unde sunt acuma soţiile tale? 

De ei te-ai perdut, m-ai aflat pe mine, 

Carele te port şi umblu cu tine, 
Te învăţ vârtutea şi fapta cea bună, 
Prin care te poţi scăpa de furtună. 

/.../ 



122 3 Cu sensul: nu poate să nu-şi mişte limba spre lauda lui 
Dumnezeu. Este un mod de exprimare foarte vechi, conservat în limbajul 
religios. 



533 



Ci Tatăl ceresc, Carele grigeşte 
Şi pre ale Sale nu le părăseşte, 
în ce chip de toate, grigi şi de noi 
Şi ne apără din câte nevoi. 

Iată, ne aflăm sănătoşi, întregi, 
Ocolind departe a Satanei mregi [mreje]. 
Şarpele cel mare îl vedem zdrobit 
într-un chip de nime văzut şi gândit. 



Şi iată cum întâmplarea reală se transformă în parabolă. 

Este un procedeu care este aplicat adesea de Sfinţii 
Părinţi textului biblic sau chiar evenimentelor istorice mai 
recente. 

Realitatea este astfel interpretată ca text, personajele şi 
întâmplările căpătând valoare de simbol/ semnificaţie 
alegorică. 

Totul în această lume este text şi cele ce sunt în lume 
sunt considerate litere sau cuvinte care exprimă o a doua 
realitate (mai nuanţată şi mai profundă) şi care indică 
prezenţa necurmată a Proniei. 

Dumnezeu este Cel ce scrie neîncetat semne/ litere/ 
cuvinte în faţa ochilor noştri, pe foaia tuturor lucrurilor, 
fiinţelor sau evenimentelor de care ne ciocnim. 

Această scriere este inepuizabilă, iar Dumnezeu ne 
vorbeşte cu semne pe care le cunoaştem, pe care le putem 
descifra. Adică pe măsura conştiinţei fiecăruia, numai să fie 
curată şi trează. 

Credem că putem sesiza o interferenţă cu basmul şi în 
întâlnirea lui Reporta cu un confrate, tânărul vânător care îi 
avertizase în privinţa balaurului care sălăşluia în acele părţi. 

Acesta are un nume la fel de alegoric (şi, totodată, la fel 
de neobişnuit): Pilda bunătăţii. 

Onomastica întrebuinţată de Aaron este aşadar 
pur...reforzcâ. 

Aceste reuniuni ale unor voinici, care se înfrăţesc şi se 
decid spre fapte mari se întâlnesc în basmele noastre. 



534 



Prin urmare, pe urmele lui Dosoftei şi Budai-Deleanu 
(deşi opera celui din urmă probabil că nu îi era cunoscută) şi 
anunţându-i pe paşoptişti, Vasile Aaron recurge la procedeul - 
de largă utilizare în literatura noastră -, al autohtonizării unor 
teme şi concepte literare. 

Mixând motive romantice cu altele de veche tradiţie 
românească, cultă şi populară, autorul apelează, de fapt, la un 
procedeu în esenţă romantic. 

îi poate fi imputată autorului ţinuta stilistică - 
perfectibilă - a versurilor sale, dar considerăm că poemul a 
fost pe nedrept ignorat de critica noastră până acum. 

El are multe să ne spună despre receptarea 
romantismului în literatura română, în pragul epocii 
paşoptiste, receptare care are, de altfel, prestigioşi precursori 
în Dimitrie Cantemir şi Budai-Delanu 122 4. 

Din păcate, percepţia generală este că romantismul 
începe la noi cu Asachi în Moldova, respectiv cu Cârlova şi 
Heliade în Ţara Românească. 

Şi, deşi Asachi, în Moldova, o ia puţin înaintea lui 
Cârlova şi Heliade, să nu uităm însă că o activitate 
semnificativă în procesul de introducere a ideilor şi a 
tonalităţii poetice romantice o au în Ţara Românească Ioan 
Cantacuzino 122 s şi Iancu Văcărescu (Primăvara amorului 1226 ), 
ultimul considerat de contemporanii săi - şi pe drept - 
părintele poeziei române moderne (aşa cum i-au şi scris pe 
mormânt). 

Costache Conachi nu a reprezentat, pentru Moldova, o 
personalitate promotoare a noului gust de poezie, romantică, 
deşi, privind din perspectiva noastră, a celor de azi, el poate fi 
considerat „părintele găsit al poeziei româneşti", aşa cum îl 



122 4 A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruş, Posteritatea 
literară a lui Dimitrie Cantemir, 

http :// www.teologiepentruazi.ro/ 2013/02/17/ posteritatea- 
literara-a-lui-dimitrie-cantemir-i/ 

Şi: http: / /www. teologiepentruazi.ro /20 13/02/18/ posteritatea- 
literara-a-lui-dimitrie-cantemir-2/. 

122 s Ase vedea: http://www.crispedia.ro/Ioan_Cantacuzino_i. 

1226 Idem: http:/ /biblior.net/poezia-romaneasca-de-la-origini-la- 
1830/primavara-amorului-de-iancu-vacarescu.html. 



535 



identifică Mihai Zamfir: „cel dintâi veritabil poet al nostru de 
epocă modernă" 122 ?. 

Zamfir aduce în discuţie şi argumentul succesului 
nebun la public al poeziei lui Conachi: „De la prietenii şi 
cunoscuţii poetului la lăutari şi la rapsozi ocazionali, de la 
poeţii contemporani lui la îndrăgostiţii de poezie" 1228 , lumea 
din Principate i-a apreciat versurile. 

Nu ne-am baza însă pe un asemenea argument pentru a 
stabili capacitatea unui poet de a avea descendenţi în plan 
literar şi de a inaugura o tradiţie. 

Aşa, putem aminti că, despre scrierile lui Vasile Aaron, 

„G. Bariţ afirma, în acest sens, următoarele: „Mii 
de români începură să înveţe carte numai ca să poată 
ceti, pe lângă Alexandria [populară], încă şi versurile 
lui Aaron. Această lectură a rămas până în ziua de 
astăzi una din cele mai căutate şi mai plăcute la 
poporul nostru [...]". 

La rândul său, un alt cercetător al poetului, G. 
Sion, afirma: „într-adevăr mi s-a întâmplat a vedea 
într-o librărie din Timişoara, venind nişte ciobani şi 
cumpărând cărticele din acestea în mare număr. îi 
întrbai ce face cu aceste cărticele şi-mi răspunseră că 
lectura acestor cărţi este singura distracţiune a 
păstorilor de munte, că cumpără mai multe, fiindcă 
are mulţi tovarăşi care doresc să aibă această resursă 
de petrecere" " 122 9. 

Popularitatea versurilor aaroniene rivaliza cu 
Alexandria şi ajungea până în creierii munţilor... 

Mihai Zamfir are, desigur, şi alte argumente, dar nu mi 
se pare niciunul suficient de puternic pentru a-1 considera pe 
Conachi „cel dintâi veritabil poet al nostru de epocă modernă", 



1227 Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a 
literaturii române, op. cit., p. 29 ş. u. 

1228 Idem, p. 35. 

1229 Mircea Popa, De la Iluminism la Paşoptism, op. cit., p. 74. 



536 



care trece „pragul inaugural al noii poezii româneşti de factură 
decis europeană" 12 3°. 

întâietatea aceasta ni se pare foarte discutabilă. 

Conachi are merite evidente, dar, aşa cum am precizat 
mai sus (când am vorbit despre Conachi), nu văd tradiţia pe 
care a născut-o imediat Conachi şi nici Mihai Zamfir nu o vede 
(cum de asemenea am arătat anterior). 

Iar, pe de altă parte, dacă tradiţia poetică se măsoară la 
noi cu sincope de cel puţin un secol, de ce lui Dosoftei şi Costin 
li se refuză sistematic recunoaşterea rolului pe care l-au jucat 
în formarea tradiţiei poetice româneşti? 

Revenind la poemul Reporta din vis, acesta 
împărtăşeşte soarta ingrată a multor producţii de seamă 
româneşti, rămânând multă vreme în manuscris. 

însă el este un exemplu elocvent (şi, totodată, 
activitatea literară a lui Aaron şi Ioan Barac, per ansamblu), 
reprezentativ mai ales pentru Transilvania, al metamorfozelor 
care se produceau în societatea românească, în rândul 
cărturarilor, al felului în care va fi receptată atmosfera 
romantică, în perioada paşoptistă, şi tradusă în poezie 
românească. 

întorcându-ne deci la poem, tânărul numit Pilda 
bunătăţii se miră de.. .numele celuilalt: Reporta din vis. Un 
artificiu cam fad... 

Eroii îşi continuă împreună drumul intenţionat spre 
munte, bucurându-se de întâlnire. Făcând un popas (Aerul 
fiind proaspet, lin şi bun,/ Odihnim la umbră deasă de alun), 
lucrătorii la câmp, care strângeau fânul în clăi, le dau de ştire 
că s-au înmulţit lupii, care pradă turmele păstorilor. 

Desigur, se iveşte astfel prilejul aşteptat de cei doi 
vânători, pentru a se face de folos. 

Segmente întregi din această relatare reprezintă 
o. ..proză realistă în versuri. Deranjează şi numărul mare de 
regionalisme şi registrul cam popular/ vulgar al exprimării - 
probabil intenţionat -, prea puţin stilizat. 



1230 Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a 
literaturii române, op. cit., p. 29. 



537 



Sigur, putem discuta despre posibila verosimilitate pe 
care şi-ar fi putut-o propune autorul sau despre recuperarea 
palierului popular al limbii şi chiar al traiectului narativ. 

Aşa încât opţiunile sale ne apar amendabile sau nu, în 
funcţie de perspectiva din care sunt înţelese. 

De asemenea, se poate bănui, din partea autorului, 
intenţia de a împărtăşi, de a lăsa urmaşilor nu numai o poezie 
epică, ci şi informaţii bogate de altă natură: sociologică, 
geografică, cinegetică etc. 

Astfel, ceea urmează, consemnând călătoria şi 
episoadele de vântoare, conţin multe asemenea amănunte, 
care ies din sfera interesului pur literar sau care ar fi apreciate 
într-un roman realist sau zolist. 

Combinaţia aceasta insolită de practici literare pare 
greu de omologat. însă - cu mai mult talent poetic, e adevărat 
- la fel de insolită şi de greu definibilă este şi Ţiganiada. 

Câte o insulă de poezie însă tot se mai arată în această 
avalanşă epică: 

Grăind noi pe cale de toate cu dor, 
Să ivi brădetul verde ca un nor, 
Să ivi departe verde-ntunecat, 
Ca un nor spre ploaie groaznică plecat. 



Reporta îşi regăseşte alaiul cu care plecase la vânătoare, 
de care se rătăcise - ceea ce îi prilejuise întâlnirea cu bătrânul 
înţelept, pelerinajul la morminte şi celelalte aventuri -, dar 
lasă explicaţiile pentru o viitoare consemnare în scris, literară: 

După ce prin peşteri de munţi vom pătrunde, 
Prin culmile lor, prin văii, prin brădeţe, 
Şi vom răsturna coarnele sumeţe 
A iuţilor cerbi şi vom prinde câte 
Căprioare sunt prin iale vârâte 
Şi vom goni toţi urşii verşinaţi 
Şi câţi lupi să află pe ici veninaţi, 



întorcând casă toate le voi scrie, 



538 



Oricâte păţii lumea să le ştie, 
Chipul rătăcirei şi a mea umblare, 

Ca cei viitori, cetind cu mirare, 
Cât de puţintel încă să gândească 
De cele ce poate soarta omenească. 



E dezvăluită de fapt intenţia autorului (finalitatea 
morală a poemului) prin intermediul.. . naratorului-personaj 
(a personajului reflector). 

Intrăm pe un făgaş critic mai neobişnuit decât cărările 
întortocheate prin munţi ale vânătorilor în căutare de cerbi şi 
lupi. 

Ni se pare, de altfel, că vânătoarea şi vânatul nu au 
aceeaşi valenţă parabolică, ca şi povestirile anterioare, au 
valoare de pildă. 

Vânarea ursului, după ce este relatată cu exces de 
amănunte, se transformă aşadar într-o fabulă, în poveste cu 
tâlc: 

Să împlini zisa celuia ce zice 
Că de multe ori cel ce cearcă price, 

Pere, în nevoe căzut, ticălosul, 
Câştigând pe drept plata şi folosul. 

Cu care tu ai măsurat, 
Cu aceia ţie încă ţi s-au dat. 
Ursul, ucigând cumplit dobitocul, 
îşi găsi şi el plata şi norocul. 



Comentariul aforistic ne este deja cunoscut. Dacă n-ar 
fi vorba (totuşi) de poezie, am putea face o paralelă cu proza 
lui Slavici şi cu sentinţele sale morale. însă, înaintea lui Slavici, 
Costin şi Neculce erau la fel de sentenţioşi. 

Urmează alte câteva aventuri cinegetice, în acelaşi stil 
narate şi cam lungi, încât pot lăsa la un moment dat impresia 
că autorul a renunţat la proiectul său iniţial. 



539 



în mijlocul evenimentelor în derulare, însă, se întâmplă 
ceva neaşteptat: Reporta se trezeşte din nou singur cu 
bătrânul, într-un loc neştiut şi fără compania tovarăşilor de 
vânătoare: 

A doaua zi, foarte des [dis] de dimineaţă, 
Mă trezesc, ca unul din morţi înviat, 
De câte avui toate despoiat. 

Mă aflu-ntr-un câmp frumos, neştiut, 
Neumblat şi mie nemaicunoscut. 
Singurele bătrânul durmind lângă mine... 

Bătrânul îl linişteşte: 

Dumnezeu de toţi, fătul meu, grigeşte. 
Cel Atotputernic şi milos Părinte 

Ne va agiuta, de ici înainte, 
De vom isprăvi cursul pentru care 
E orânduită această umblare /.../ 

Lacu şi câmpia, de nu-ţi sunt ştiute, 
Mie amândouă îmi sunt cunoscute. /.../ 

Această câmpie se cheamă Ispită 

Şi spre-nvăţătură e orânduită. 
Lesne să înşală cel ce nu grigeşte 

Şi povăţuirea Firei părăseşte. 

Oamenii cei tineri şi necopţi la minte 
Lesne să înşală ori de ce cuvinte, 
Precum mai de-aproape mâne vei cunoaşte 
Şi minte cu pildă vie îţi vei paşte. 

Găteşte-te bine şi cearcă temeiul, 
Stăi pe lângă dânsul mai vângios ca cleiul, 
Fără fundament nimic să nu crezi, 
Ca nu fără veste în laţ să te vezi. 



540 



Câmpia care se numeşte Ispită are aceeaşi semnificaţie 
cu valea plângerii 12 ^. 

Eroul nostru pare că merge pe aceeaşi traiectorie pe 
care a urmat-o fiul de împărat din Tinereţe fără bătrâneţe şi 
viaţă fără de moarte 12 ^ 2 . 

Doar că Reporta are un însoţitor care îl ghidează 
permanent şi îi poartă de grijă şi nu îl lasă să moară de jale. 

Valea plângerii sau valea ispitirii este pământul sau 
existenţa pământească omului, a omului căzut din înălţimea 
Raiului în această vale în care trebuie să mediteze la condiţia 
sa plin de penitenţă. 

Aceasta ne atrage atenţia că ne apropiem, în poem, de 
ilustrarea unui alt topos străvechi, de largă circulaţie şi în 
literatura noastră medievală. 

Se ivesc interogaţiile filosofice: tânărul este nedumerit 
de inegalitatea care există între oameni, care este motiv pentru 
fericirea unora şi suferinţa altora. 

Urmând din nou expresivitatea psalmilor versificaţi ai 
lui Dosoftei, Aaron pune pe seama bătrânului învăţătura 
despre sfatul /.../ Şi înţălepciunea cea cu tot adâncă/ A Celui 
ce ceriul făcu şi pământul/ Şi oricâte sunt numai cu cuvântul. 

La Dosoftei: A Ta este, Doamne, lumea şi pământul,/ 
Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul (Ps. 23, 1-2). 

Sau: Ceriurile şi pământul/ Tu le-ai făcut cu cuvântul 
(Ps. 88, 43). 

Şi versurile care urmează, în poemul lui Aaron, s-ar 
putea să-i fi fost sugerate tot de Dosoftei: 

Cetăţi şi crăimi, pănă să-nvoiesc, 
Neclătite stau şi să fericesc 
Iar de încep a să-mpărechia, 



12 3! A se vedea explicaţiile şi comentariile noastre anterioare: 
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/02/14/valea-plangerii/. 
http : / / www.teologiepentruazi.ro /2007/10/21/ valea-smereniei/ . 
http://www.teologiepentruazi.ro/ 2010/12/27/ alexandru- 
macedonski-poetul-in-valea-plangerii-2/. 
12 3 2 Ase vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Tinereţe_fără_de_bătrâneţe_şi_via 
ţă_fără de_moarte. 



541 



Să cadă încet, încet a cădea, 

Şi de ne-nvoirea oarecum nu curmă, 
Crăimi şi cetăţi cad gios mai pe urmă. 

(Reporta din vis) 



Cine face zidi de pace, 

Turnuri de frăţâie, 
Duce viaţă fără graţă 

'Ntr-a sa bogăţâie. 

Că-i mai bună, depreună, 

Viaţa cea frăţască, 
Decât armă ce destramă 
Oaste vitejască. 

(Dosoftei, versuri adăugate la Ps. 132) 



Discursul bătrânului, mai departe, se concentrează spre 
apologia unităţii între oameni: Lipsa au făcut şi cetăţi şi sate,/ 
Din ea să făcură crăimile toate. /.../Lipsa, drept aceia, de la 
început/ Orice însoţire dreaptă au făcut./ De icea să naşte 
iubirea cea mare/ Carea un tovarăş cătră altul are./ Omul cel 
cu minte pe alt om iubeşte,/ Pentru că, iubindu-l, lui îşi 
foloseşte. 

în expunerea sa, bătrânul transformă toate întâmplările 
povestite mai sus în.. fabule, în evenimente cu finalitate 
morală. Ba chiar introduce, din nou, momente de predică 
morală: 

Numai omul scump, orbit de avere, 
Nu să mişcă văzând că vecinul pere, 
Ba de să şi mişcă, în loc să-i agiute, 
îl mai asupreşte, să piaie mai iute. 



542 



Au nu-i, drept aceia, ca porcul mai rău 
Şi negânditor de sfârşitul său? 



Parcă îl reauzim pe Antim Ivireanul... 

Să-i fi fost cunoscute lui Aaron predicile acestuia şi 
vehemenţa cu care el flagela viciile şi mai ales neomenia 
„creştinilor" contemporani? 

Predica bătrânului înţelept şi mustrarea lui vizează 
direct un singur auditor, pe Reporta din vis, dar intenţia 
autorului se înţelege că are în vedere o plajă de audienţă mult 
mai numeroasă. 

Regăsim în aceste ipostaze pe teologul şi moralistul 
Vasile Aaron. 

Se poate chiar susţine că el a încercat să conceapă o 
lucrare vastă menită educării în spirit ortodox a tinerelor 
generaţii şi mai cu seamă a tinerilor cu potenţe intelectuale şi 
materiale, care trebuiau să devină liderii societăţii româneşti: 

Un filosof mare, un om procopsit, 
Cu minte înaltă de sus dăruit, 
Cum şi tu pe tine te ziseşi a fi, 
Nu e cu putinţă aşa [egoist] a gândi. 

/.../ 

Socotesc că tu încă te căieşti 
Şi aşa mai mult nice nu grăieşti. 
Nice cum ai zis vei [mai] face cu fapta, 
Ci vei să ţii mai deschisă [spre compasiune] direapta, 

Precum legea firei sângură pofteşte 
Şi însuşi Stăpânul cel ceresc pofteşte. 

Au mai fost ca tine avuţi şi-nvăţaţi 
Ş-acum putrezesc în gropi astupaţi! 
Şi tu astăzi, mâne, poţi ca ei umbla, 
Şi a ta avere cui o vei lăsa? /.../ 



543 



Au mai fost puternici şi plini de avere, 
Au mai fost voinici frumoşi cu putere, 
Şi frumseţa lor o zmoli mormântul, 
Averea, tăria o sorbi pământul! 

Sângură vârtutea şi fapta cea bună 
Au călătorit cu ei dempreună! 



Este indirect evocat (din nou) Miron Costin: în lut şi în 
cenuşă te prefaci, o, oame/ în viiarme, după care te afli în 
putoare /.../ Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte,/ în 
ceriu cufericie în veci te măreşte (Viiaţa lumii). 

Reporta primeşte o învăţătură cu adevărat creştină, 
care astăzi s-a cam pierdut: 

Pe orice străin, sau îţi e ştiut,/ Sau tocma de nu-ţi iaste 
cunoscut,/ Ca pre un al tău frate credincios/ A-l zice, a-l 
crede, e cuviincios. 

Dacă nu procedează astfel, este exclus din catalogul 
celor învăţaţi/ Cu înţelepciunea bine adăpaţi. 

Vedem că înţelepciunea/ ştiinţa/ filosofia este în 
primul rând teologică şi morală şi abia după aceea empirică, 
aşa cum era considerată în toată epoca veche şi după cum o 
promovează şi Dimitrie Cantemir în Divanul său. 

Şi tot ca în Divanul lui Cantemir sau ca în culegerea 
numită Floarea darurilor, învăţătura bună este susţinută şi 
prin invocarea filosofilor, care au ascultat de legea firii (cum a 
numit-o Sfântul Pavel), de legea sădită de Dumnezeu în inima 
şi conştiinţa omului: 

Din veacuri trecute şi din vremi păgâne 
Oricâşi filosofi, oricâţi învăţaţi 
Şi în legea firei cu spor bun umblaţi 
A fi cel mai bun au şi învăţat 
Şi altora pildă prin sine au dat. 

De acestea sunt a lor scrisori [scrieri] pline, 



544 



Precum socotesc că ştii şi tu bine, 

Ca unul ce zici că eşti învăţat, 

Citit şi prin ţări străine umblat 
Precum cei avuţi să obicinuiesc 
A şcoalelor curs cât îl isprăvesc. 

Avem la final: fizionomia paşoptistului... 

Dăscălirea tânărului are loc în aer liber, aşa cum erau 
odinioară şcolile filosofice sau aşa cum propovăduiau 
Apostolii: prin livezi, prin iarbă cu mine umblând,/ Dintr-un 
loc într-altu şederea mutând. 

Cei doi adorm, apoi, gios pe iarbă verde, în pustietate,/ 
Pe câmp larg, cu tot depărtat de gloate. 

Pustietatea câmpiei va deveni o constantă a peisajului 
romantic al epocii paşoptiste. 

Aaron imaginează, în ultima parte a textului (din ce a 
apucat să scrie) şi o dispută filosofică, o confruntare a 
tânărului Reporta cu Epicur, care apără filosofia hedonistă: 

Pe bătrâni, pe tineri, toţi de vârsta toată 
îi are legaţi a iubirei roată. /.../ 
Om şi dobitoc, bolnav sau întreg, 
A iubirei rod în timp bun culeg. 

Şi ce culeg alta decât dezmerdarea 
Şi în desfătări trupeşti cufundarea? 

Aşadar, de sine urmează că toată 
Fericirea, câtă lumea o arată 
Stă în dezmierdare, în pofte trupeşti. 
Altele sunt toate aflături băbeşti! 

Acest Epicur este mai mult un simbolic apologet al 
ideologiei pleziriste. Pledoaria lui merge în acelaşi sens cu a 
personajului Lumea, din Divanul cantemiresc. 



545 



El recenzează doctrina creştină despre sufletul 
nemuritor şi răsplătirea veşnică pentru a o nega: Oricarele 
crede a fi nemurire/ Fără îndoială ş-au ieşit din fire etc. 

în încercarea de a demonstra că fiinţa umană piere 
definitiv odată cu moartea, discursul lui atinge note 
eshatologice (similare celor din Viiaţa lumii): Munţii cei înalţi 
şi ape cumplite/ Cândva deperire nu vor fi scutite. 

însă, cum observam şi altădată, Aaron e mai mult 
narativ- retoric decât poetico-retoric. 

Epicur îl conduce la palatul Dezmierdării şi la casa lui 
Plutus, pentru a-1 corupe. 

Din păcate, manuscrisul se întrerupe brusc la relatarea 
banchetului deşucheat, la care urmau probabil să fie convocate 
de Aaron multe alte personaje (au apucat să apară doar 
Cupidon şi Sardanapal). 

Ne putem da seama, desigur, care era sensul dezvoltării 
mai departe al noii intrigi. 

Concluzia este că tânărul neexperimentat poate fi cu 
uşurinţă sedus. 

După promisiunea bătrânului înţelept, acesta avea să 
reapară puţin mai departe şi să îl mustre pentru uitarea 
învăţăturilor sfinte. 

Versurile se opresc aici, dar a fost de ajuns pentru a 
observa că tradiţia literaturii mai vechi nu era părăsită. 



546 



Câteva consideraţii despre naşterea 
Romantismului. în Europa şi la noi. 



Ni se pare că influenţele romantice provenind din 
arhipelagul britanic ar avea nevoie de o cercetare mult mai 
atentă şi mai profundă decât s-a produs până în prezent. 

Cu atât mai mult cu cât romantismul însuşi s-a născut 
în insulele britanice şi Irlanda. 

Am putea spune că romantismul a debutat ca o mişcare 
de esenţă metafizică/ religioasă, ca răspuns faţă de iluminism 
şi deism. Şi s-a dezvoltat ulterior, în bună măsură, ca un 
curent de restaurare a creştinismului şi a literaturii şi artei 
Evului Mediu. 

Există clerici importanţi între preromantici: Thomas 
Parnell (irlandez, de la care a pornit meditaţia la morminte, 
prin poemul A Night-Piece on Death, publicat în I72i 12 33) şi 
Edward Young 12 34 (cel ce a transformat privegherea de noapte 
în meditaţie poetică nocturnă, în celebrele lui Night 
Thoughts 12 35). 

Am putea aminti şi alte nume de poeţi religioşi (chiar 
dacă nu clerici). Cum este Thomas Gray 12 3 6 , cunoscut mai ales 
pentru Elegy Written in a Country Churchyard/ Elegie scrisă 
în cimitirul Bisericii unui sat 12 ^ (după care a compus şi Gh. 
Asachi o imitaţie). 



12 33A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Parnell. 

Aici se menţionează că poezia sa, A Night-Piece on Death, este 
„widely considered the first "Graveyard School" poem" („considerată, în 
opinia generală, primul poem din Graveyard School / Şcoala cimitirului"). 

12 34ldem: http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Young. 

12 35 Idem: 

http://en.wikisource.org/wiki/The_Complaint:_or_Night- 
Thoughts_on_Life,_Death_%26_Immortality. 

12 3 6 Ase vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Gray. 

12 37 Idem: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Elegy_Written_in_a_Country_Chur 

chyard. 



547 



„încă din 1739, va să zică mulţi ani înainte de 
Rousseau, găsim într-o scrisoare [a lui Gray], datată din 
Turin, următoarele rânduri, cu privire la Alpi, pe care 
tocmai îi trecuse: 

în scurta noastră călătorie nu-mi aduc 
aminte să fi urcat zece paşi fără o exclamaţie ce 
nu mi-o puteam stăpâni: nicio stâncă, nici un 
torent, nicio prăpastie care să nu fie pătrunsă 
de religie şi poezie (s. n.). Anume privelişti ar 
aduce la credinţă pe un ateist fără ajutorul 
vreunui alt argument. N-ai nevoie de o prea 
fantastică închipuire, spre a vedea aici spirite în 
amiaza-mare. 



Şi, pe la sfârşitul vieţii, tot el descoperă şi descrie 
frumuseţile regiunii Lacurilor, în Anglia de mijloc, ce 
avea să fie consfinţite apoi 12 3 8 de geniul poetic al lui 
Wordsworth" 12 39. 



Oare nu are nicio relevanţă faptul că romantismul s-a 
născut în aceste ţinuturi britanice şi irlandeze, unde 
anahoretismul a prins rădăcini adânci şi unde vocaţia 
eremitică a declinat târziu, prin secolele XIV-XV 12 4°? 

Chiar icoanele ortodoxe ale Sfinţilor din insulele 
britanice şi Irlanda 1 ^ 1 vorbesc despre un creştinism profund, 
care aprins aici: 



12 3 8 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Lake_Poets. 

1239 Marcu Beza, Romantismul englez, Ed. Cartea românească, 
Bucureşti, f. a ., p. 22-23. 

12 4° A se vedea Anachoretic Traditions of Medieval Europe, edited 
by Liz Herbert McAvoy, The Boydell Press, Woodbridge, 2010, p. 131-215. 

Dar şi: Vlad Benea, Vieţile Sfinţilor ortodocşi din Apus. Sfinţii 
insulelor britanice, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006. 

12 4i Sursa: 

http : / / www.oodegr . corn/ english / istorika /britain/British_saints .ht 

m. 



548 





Paşoptiştii noştri au arătat o deosebită preţuire faţă de 
sihastri (vom vedea în capitolele viitoare), al căror mod de 
vieţuire era considerat un model. ..romantic de recluziune. 

Respectul faţă de sihastri/ eremiţi nu se diminuase de 
altfel niciodată: de la Neagoe Basarab până la Cantemir a 
rămas intact. 

Am arătat mai sus cum Cantemir elogiază viaţa 
pustnicească în Divanul. Iar prin avatarul său din Istoria 
ieroglifică, Inorogul, lasă să se înţeleagă că ar aspira la o 
astfel de viaţă aspră, dar plină de bucurii necunoscute lumii. 



549 



Romantismul s-a născut în mijlocul unor astfel de 
peisaje aspre/ sălbatice, al unei naturi virgine, necorupte, în 
care poeţii căutau o ilustrare a ingenuităţii primordiale, sătui 
de falsitatea omului civilizat. 

Reverendul Young a fost tradus devreme în română, de 
către preotul Lazăr Asachi (pe la 1819 sau chiar mai devreme), 
urmat de Simeon Marcovici 12 4 2 , Andrei Mureşanu şi Costache 
Negruzzi 12 43, şi a exercitat o influenţă semnificativă la noi - 
alături de un alt cleric, francez, abatele Delille 12 44, preferat 
pentru poezia ruinelor (alături de Volney 12 45). 

Dar Delille a tradus în franceză - în 1804, înaintea lui 
Lamartine - şi Paradisul pierdut al lui Milton, operă care i-a 
motivat adânc şi inspirat pe Budai-Deleanu şi Heliade (ultimul 
a citit Paradisul pierdut în traducerea lui Delille, iar apoi a 
cunoscut-o şi pe cea a lui Lamartine). 

„Young a fost foarte popular printre români în 
prima jumătate a secolului trecut [XIX]. Opera lui era 
socotită, de altfel, ca o carte religioasă, şi întâiul ei 
traducător [L. Asachi] o recomandă pentru „pilda 
frumoaselor obiceiuri şi a evlaviei". 

Nopţile lui Young sunt prima operă a unui poet 
englez care ajunge să fie cunoscut printre români şi 
exercită o influenţă puternică asupra unei întregi 
gneraţii, ba încă şi azi unii bătrâni îşi aduc aminte de 
cartea aceasta ca de una dintre cele mai înălţătoare cărţi 
citite în tinereţea lor. 

Poezia ei, plină de melancolie faţă de 
nestatornicia vieţii pământeşti şi de mângâietoare 
încredere în viaţa viitoare vorbea mult sufletelor acelor 
oameni evlavioşi de acum o sută de ani [...] 

[Traducerea lui Marcovici în română] seamănă 
cu limba celor mai bune traduceri ale Bibliei (s. n.), din 
care, în special din cartea înţelepciunii şi a Psalmilor, 



12 4 2 A se vedea: http://www.crispedia.ro/Simeon_Marcovici. 

12 43 Cf. Scrieri literare inedite (1820-1845), op. cit., p. 219. 
12 44A se vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/Jacques_Delille. 
1245 idem: http://en.wikipedia.org/wiki/ Comte_de_Volney. 



550 



îşi are originea şi gândirea scriitorului englez [expusă în 
Night Thoughts]" 1246 - 

De această traducere a Nopţilor lui Young, făcută de S. 
Marcu/ Marcovici, publicată în 1831 şi 1835 şi care a devenit 
„carte de şcoală" pentru colegiul Sf. Sava, au fost înrâuriţi 
Heliade, Bolliac şi chiar Alexandrescu 12 47; 

„Dulce somn! Tu, al cărui balsam mântuitor 
uşurează natura suferitoare, unde fugi!... ah! El mă lasă. 
Asemenea cu fiinţele cele desfrânate, el se depărtează de 
nenorociţi! Statornic a fi [de] faţă unde zâmbeşte 
norocul, fuge nemilostivul de lăcaşuş suspinurilor şi îşi 
alină aripile pe ochii cei fără de lacrămi... 

După câteva minuturi de odihnă tulburată de 
visuri obositoare (oh!. ..câtă vreme este de când liniştea 
nu s-a apropiat de mine!) mă deştept! Fericiţi cei ce nu s 
mai deşteaptă, dacă însă visurile spăimântătoare nu 
turbură şi ţărâna mormânturilor. 

Ce valuri înfocate de visuri sfâşietoare au năvălit 
asupra simţirilor mele, în adormirea duhului meu! Cum 
mă rătăceam din nenorocire în nenorocire! Simţeam 
toată grozăvia desnădăjduiri[i] pentru chinuri ce se 
zămislesc împreună cu noi şi pe care o creştere 
temeinică ne-ar face să nu [le] băgăm în seamă. 

Viindu-mi în simţire, ce am câştigat?... Schimbare 
de amărăciuni, căci adevărul mă chinuieşte mai mult 
decât înşelăciunea. Of! Ce aviaţă amară! Zilele sunt prea 
scurte şi nu ajung la durerile mele, şi noaptea... da, 
noaptea cea mai grozavă... în minutul în care se înfăşură 
cu cel mai adânc întuneric, este mai puţin tristă de cât 
soarta mea, şi mai puţin melancolică de cât sufletul 
meu "i2 4 8 e tc. 



1246 p Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura 
engleză, în Dacoromania, 3/1924, p. 286-288. 

1247 Cf. Idem, p. 289-290. 

12 48 Cf. Idem, p. 289. 



551 



Petre Grimm face (după cum am văzut mai sus) o 
observaţie esenţială: traducerile romantice se fac în limba 
aceea literară, care a mlădiat graiul nostru cult, limba 
Scripturilor şi - aş adăuga - a omiliilor/ a vechilor Cazanii. 

Limba literară creată în Biserică şi de Biserică este cea 
care - trecând prin experienţa paginilor lui Antim Ivireanul, a 
traducerilor din Ilie Miniat (în care sunt şi câteva peisaje 
preromantice) şi a prefeţelor lui Chesarie şi Filaret - capătă 
acum inflexiuni melancolice, proprii poeziei romantice. 

Demonstraţia se poate face oricând şi poate fi 
deopotrivă/oarfe amplă şi foarte elocventă. 

Wordsworth şi Coleridge, cu volumul lor de Balade 
lirice (Lyrical Ballads) 12 ^ din 1798, au determinat apariţia 
baladei culte, romantice. 

Culegerea de poezii vechi, medievale sau populare, 
debutase în Anglia prin Collection of the Old Ballads (3 voi., 
1723-1725) 12 5°, prin Fragments ofAncient Poetry collected in 
the Highlands of Scotland and translated form the Gaelic or 
Erse languange 12 ^ 1 , atribuite bardului Ossian 12 5 2 (1760), şi 
prin colecţia episcopului scoţian Thomas Percy, Reliques of 
Ancient English Poetry 12 ^ (1765). 

Acestea au impulsionat descoperirea poeziei vechi, 
naţionale în toată Europa şi emanciparea de sub autoritatea 
literaturii antice greco-latine, promovate la nivel academic în 
Apus, în Renaştere, Clasicism şi Iluminism. 

La noi, idealul baladesc s-a perpetuat mult timp după 
perioada paşoptistă: Coşbuc a încercat să reanime şi să 
desăvârşească proiectul lui Asachi de a realiza o epopee 
românească compusă din balade şi poezii de inspiraţie 
populară (după modelul Ossian). 



12 49A se vedea: 

http:/ /ro.wikipedia.org/wiki/William_Wordsworth#Baladele_lirice. 
12 s° Idem: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Collection_of_Old_Ballads. 
12 5! Idem: http : / / archive.org/ details / fragmentsof ancieoimacp. 
12 s 2 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/ Ossian. 
12 53 Idem: 

http:/ /en.wikipedia.org/wiki/Reliques_of_Ancient_English_Poetry. 



552 



Şi chiar Cercul literar de la Sibiu, rejectând cântecul 
haiducesc (poezia etnică), propunea însă o reîntoarcere la 
balada lui Goethe. 

După continentalizarea curentului, romantismul englez 
şi irlandez şi-a păstrat specificul... insular, dar tocmai acest 
caracter îl apropie încă o dată de trăsăturile celui est- 
european, după cum au sesizat şi mai mulţi exegeţi, între care 
Nemoianu şi Monica Spiridon. 

Motivele deschiderii cu entuziasm a scriitorilor români 
faţă de un anumit tip de romantism (care nu şi-a modificat 
radical fizionomia nici până la ultimele ecouri) nu au fost puse 
în lumină până în prezent. 

Tocmai de aceea sperăm, cândva pe viitor, să avem 
posibilitatea să cercetăm cu mult mai multă atenţie acest 
subiect. 

Până atunci, ne mulţumim cu semnalarea unor 
similitudini care ne-au surprins, care pot fi întâmplătoare sau 
nu. 

Spre exemplu, am remarcat mari asemănări cu satul 
românesc tradiţional, care se pot vedea în fotografii ale unor 
aşezări din Scoţia, de la începutul secolului al XX-lea 
(i92o) 12 54: 




1254 Publicate pe blogul: http://kilchoan.blogspot.co.uk/p/a- 
history-of-kilmory.html. 



553 




în fine, Ioan Oprişan vorbeşte despre influenţe celtice 
(arhaice) în cazul unor troiţe sau al unor cruci de piatră 
româneşti 12 55: 



1255 Influenţele au fost enunţate de Ioan Oprişan, Troiţe 
româneşti. O tipologie, Editura Vestala, Bucureşti, 2003, şi popularizate 
printr-un articol semnat de Irina Bazon şi publicat aici: 



http://www.ro.tezaur-romanesc.ro/6/post/20i3/o8/troia-romneasc- 
biseric-n-miniatur-i-emblem-a-identitii-noastre.html. 

Sursa fotografiilor, pentru crucile româneşti, este aceeaşi locaţie 
indicată. 

Sursele pentru imaginile ce conţin cruci celtice: 
http://www.123celtic-irish-jewelry.com/images/celtic-cross.jpg; 
http://en.wikipedia.org/wiki/ Celtic_cross. 



556 



Şi nu caută prinţul Charles de Wales 12 s 6 („Wales is 
regarded as one of the modern Celtic nations" 12 ^), în 
România, ultimul peisaj medieval - adică romantic - din 
Europa 12 5 8 ? 

Ultimul bastion al lumii vechi... 



12 5 6 Idem: 

http :// en.wikipedia.org/ wiki/ Charles,_Prince_of_Wales . 
12 57ldem: http://en.wikipedia.org/wiki/Wales. 
1258 idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/10/24/romania- 
arcul-carpatic-unicul-peisaj-medieval-din-lume-care-a-supravietuit/. 



557 



Poeţii preromantici: toate-s vechi şi nouă 

toate 



„în secolul al XlX-lea, lirismul s-a 
caracterizat prin căutarea, într-o lume 
abrutizată, decăzută, a unui ideal de 
acurateţa morală şi estetică". 

Ion Negoiţescu 1259 



Deşi secolul al XlX-lea este acela în care ideologiile 
apusene seculariste şi atee au pătruns, în mod masiv, în 
societatea şi în cultura românească, primii scriitori ai 
României moderne rămân esenţialmente creştini în operele 
lor. 

Atât conţinutul ideatic cât şi limbajul instrumentat de 
către ei, cu tot aspectul neologic, dovedesc o destul de mare 
intimitate cu credinţa neamului lor şi cu tradiţia spiritual- 
culturală a ţării. 

Suntem convinşi că nu ignorau nici ecourile luptei de 
rezistenţă contra catolicizării sau a calvinizării forţate a 
românilor din Moldova şi Transilvania, din secolul trecut, 
împotriva cărora Biserica lor Ortodoxă a acţionat ca un 
catalizator etnic şi naţional. 

Heliade nota: 

„politica cea mai mare ce s-a făcut vreodată în 
Ţara Română a fost în epoca de literatura Ecleziei 
române, când, de la Matei Basarab 1260 până la 



1259 ion Negoiţescu, Scriitori moderni, voi. I, Ed. Eminescu, 1996, 

P-55- 

1260 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_Basarab. 



558 



Constantin Brâncoveanu 1261 , s-au tradus în limba 
română cărţile Ecleziei, în preziua regimului fanariot. 

Acele cărţi ne-au conservat limba şi 
naţionalitatea, căci altfel rămâneam mai rău decât 
românii din Macedonia" 1262 . 

Nici promotorii cei mai de seamă ai modernizării 
societăţii şi ai occidentalizării instituţiilor, precum 
Kogălniceanu 126 3 sau Maiorescu, nu sunt adepţii 
eterogenismului cultural şi literar. 

Perioada paşoptistă a fost egal interesată de 
europenizare, ca şi de recuperarea şi promovarea identităţii 
culturale şi naţionale (de altfel, nu altceva vedeau că se 
întâmplă în Occident, unde fiecare naţiune era interesată să-şi 
cultive identitatea şi valorile): 

„Deschiderea către izvoarele culturii moderne şi 
apusene, mai ales către izvoarele romantice, ar fi putut 
degenera cu uşurinţă în simplu import cultural şi în 
improvizaţie fără fundament. 

S-a simţit atunci nevoia întăririi legăturilor cu 
întregul trecut al poporului şi cu vechea lui cultură, pe 
care noua fază trebuie s-o continue, adaptând-o la 
împrejurările sociale apărute între timp" 126 4. 

Dacă prima parte a secolului XX a înregistrat dueluri 
ideologice pe tărâm literar, preocupate de cum trebuie să se 
scrie şi mai puţin de precizarea esenţei tradiţiei sau a 
modernismului (sincronizarea e totuşi un concept vag şi pur 
teoretic, căruia de-abia scriitorii înşişi i-au dat un contur 
inteligibil), în schimb, epoca socilistă a trecut direct la 
reconfigurarea etapelor şi a mentalităţilor literare. 



1261 Idem: 

http : / / ro.wikipedia.org/ wiki/Constantin_Brâncoveanu. 

1262 Ion Heliade Rădulescu, Critica literară, op. cit., p. 191. 

126 3 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Kogălniceanu. 

1264 Tudor Vianu despre Eminescu, ediţie alcătuită şi prefaţată de 
Vasile Lungu, Ed. Minerva, 2009, p. 280. 



559 



Scriitorii, mai ales cei din literatura veche, şi apoi cei 
din secolele XVIII şi XIX, inclusiv marii clasici, nu au fost 
evaluaţi pentru ei înşişi, mesajul lor nu a fost ascultat în mod 
real, ci au fost distorsionaţi şi analizaţi cu instrumentele unei 
ideologii şi prin prisma unor curente de gândire străine lor. 

Şi astfel crezurile şi adevărurile fiinţei lor au fost 
desfigurate, după bunul plac al celor care rescriau istoria şi 
redefineau cultura română. 

Dacă poeţii moderni nu introduc în poemele lor 
concepte teologice, la modul în care o făceau cei vechi, sau nu 
lasă (întotdeauna) să transpară, cu aceeaşi claritate, un mobil 
religios-moral al versurilor, aceasta nu ne dă dreptul să 
gândim preconceput şi să ne instalăm într-un refuz categoric şi 
definitiv al oricărei reflecţii sau hermeneutici asupra acelor 
aspecte care ar putea să ne dezvăluie fapte neaşteptate, dacă 
ne raportăm la constructul cultural negativist şi izolaţionist în 
privinţa literaturii vechi. 

în acelaşi timp, ne întrebăm cu seriozitate: într-o 
atmosferă continental-europeană maladivă (ne gândim la răul 
secolului), peste care plana, odată cu revoluţia franceză, umbra 
deicidului, într-un context social şi religios care promova, din 
vest către est, separaţia între cler şi popor (laos), ce ar trebui 
să remarcăm: faptul că anumiţi stimuli au pătruns şi în 
societatea românească? 

Sau că, în ciuda acestor ample mişcări şi schimbări de 
mentalitate pe fundalul istoriei europene, românii nu dau, în 
literatura lor, semne de afectare la un nivel de profunzime? 

Mircea Anghelescu delimita, de altfel, o primă perioadă 
a acestei epoci preromantice, pe care o stabilea între anii 1810- 
1840, a cărei modernitate nu se remarcă decât prin câteva 
trăsături destul de firave: 

„Această perioadă este în mare o etapă de 
descoperire sau de redescoperire a esenţelor proprii 
literaturii, a lirismului, a individualităţii şi a 
sentimentelor individuale; s-a observat de mult că 
scriitorii noştri contemporani cu romantismul european 
al anilor 1830, cititori şi imitatori ai acestui romantism, 
nu sunt însă şi ei romantici autentici, ci adevărata 



560 



„experienţă interioară a romantismului" [Ş. 
Cioculescu 126 s] le-a rămas, în bună parte, străină. 

Sub presiunea factorilor externi şi dată fiind 
imposibilitatea saltului în literatură, această perioadă 
nu va recepta direct romantismul literaturii occidentale 
contemporane, ci se va adresa în primul rând 
preromanticilor, etapei precedente din occident: 
Young, Gray, Gessner, Delille, Millevoye, Leonard etc, 
iar când va citi romantici contemporani, ca Lamartine 
sau chiar Hugo, îi va citi în general pentru ceea ce este 
pre-romantic în ei, îi va recepta trunchiat, aşa cum va 
traduce şi adapta Iancu Văcărescu pe Lamartine... 

Este semnificativ şi faptul că una din temele 
obligatorii ale preromantismului european [...], tema 
anotimpurilor, poezia descriptivă a naturii văzute într- 
un ciclu complet [...] este [...] practic necunoscută 
preromantismului nostru" 1266 . 

Şi nu ne miră, pentru că poezia anotimpurilor este 
simbolică în medievalitatea românească (anotimpurile sunt 
interpretate alegoric) şi poeţii români nu simt ataşament faţă 
de descriptivismul exterior, neutru. 

Despre această natură, absolut esenţială pentru poezia 
romantică - şi de aceea prelungim puţin această dezbatere 
introductivă - Heliade scria, referindu-se la Mumuleanu, ceva 
fundamental pentru înţelegerea opticii poeţilor paşoptişti: 

„Am zis că pretutindeni vede cineva în scrierile 
acestea geniul poetului şi pretutindeni se văd 
strălucitoare dovezi de[spre] minunatul şi frumosul 
nostru pământ, carele bogat în producţiile sale 
materiale poate produce cu îmbielşugare şi geniuri şi 
talente de tot felul: căci acolo unde natura cea fizică e 
frumoasă, e frumoasă şi natura morală; căci aceasta îşi 
are începutul său însuşi în firea Dumnezeirei care se 



126 5 Şerban Cioculescu: 

http :// ro.wikipedia.org/ wiki/Şerban_Cioculescu. 

1266 Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, op. cit., p. 133- 

134- 



561 



slăveşte în duh şi în materie, în vecinica şi întreaga 
Treime" 126 7. 

Teza despre minunatul şi frumosul nostru pământ este 
medievală, ca şi relaţia dintre natura fizică (cosmică) şi cea 
morală. Renunţăm la a mai deschide aici o paranteză lungă, 
dar vom reveni altădată asupra subiectului. 

Mircea Anghelescu făcea observaţii atente şi subtile 
privind absenţa unor tablouri de natură tulburătoare, cu 
descrieri detaliate, în lirica paşoptistă: 

„Poetului român, peisajul îi este cunoscut şi 
familiar dintotdeauna; născut şi crescut în mijlocul 
naturii, chiar la oraş, unde largile curţi adăpostesc o 
vegetaţie abundentă şi adesea sălbatică, obişnuit cu 
plimbările, convieţuind firesc cu elementele naturii (s. 
n.) pe care învaţă de mic să le folosească, peisajul nu i se 
relevă la un moment dat ca o dimensiune necunoscută. 

El îi este statornic apropiat şi prietenos, din lipsa 
distanţei efective decurgând şi imposibilitatea emoţiei 
pe care o produce suprimarea ei, lipsa impresiilor 
adânci şi tulburătoare pe care le-a produs reîntoarcerea 
la natură a poeţilor occidentali, şi tot de aici cadrul 
oarecum domestic, familiar, neprotocolar al relaţiilor 
sale cu natura" 1268 . 

Şi mai târziu, în nuvelele lui Mircea Eliade, 
reîntoarcerea la familiaritatea cu natura este condiţia 
regăsirii identităţii eroilor (faptul este foarte evident în 
Şarpele, dar şi în alte nuvele). 

Natura este, în Apus, tabloul grandios-sălbatic care 
contextualizează suferinţa spirituală a poeţilor şi martorul mut 
al pesimismului. 

în absenţa unui adevărat dezechilibru interior şi a unei 
profunde dezorientări spirituale a poeţilor noştri paşoptişti, 
aceste dimensiuni lipsesc din lirica lor. 



126 7 Ion Heliade Rădulescu, Critica literară, op. cit., p. 317. 

1268 Mircea Anghelescu, Introducere în opera lui Gr. Alexandrescu, 
Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 27. 



562 



Şi nu numai din lirica lor, ci şi, ulterior, din cea a unui 
poet modern, ca Eminescu 126 ^, aşa-zis pesimist şi nihilist. 

Paşoptiştii reprezintă o etapă de tranziţie, dar care 
instituie formele noii literaturi, turnând în ele (şi făcând să 
încapă) fondul vizionar tradiţional 12 ? . 

Munca lor a fost de a direcţiona apele unui râu 
zgomotos, al atmosferei romantice, într-o matcă veche. 

O influenţă mai mare asupra configurării naturii în 
operele paşoptiştilor au avut-o Young, Gray, Delille, Volney şi 
Lamartine (bineînţeles, şi alţii pe lângă ei, emanând idei şi o 
atmosferă înrudite), poeţi metafizici/ religioşi (Young şi 
Delille erau şi clerici), de la care românii au împrumutat câteva 
motive esenţiale: al nopţilor, al ruinelor şi al plângerii pe 
morminte, împreună cu atmosfera de melancolie. 

Acestea au fost adaptate însă la sensibilitatea, viziunea 
şi la nevoile spirituale particulare ale locuitorilor acestui 
Orient creştin (spaţiu postbizantin). 

în epoca (pre)romantică paşoptistă, lucrul cel mai 
evident este că poeţi precum Vasile Cârlova, Gheorghe Asachi, 
Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, 
Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri au atenţia 



126 9 A se vedea Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 64-68. 

Afirmaţiile lui T. Vianu vin în prelungirea viziunii româneşti 
medievale şi ortodox-bizantine despre funcţia primordială a cosmosului 
protector şi despre frumuseţea naturii ca logos convorbitor şi prietenos cu 
omul. 

Tudor Vianu n-a specificat şi acest aspect, dar urmărind textele 
comparativ, a susţinut vehement (şi nu o dată) că modelele europene nu i- 
au fost necesare lui Eminescu şi că influenţa poeziei romantice apusene n-a 
fost substanţială sau decisivă asupra constituirii universului liric 
eminescian. 

Este esenţial de observat şi de subliniat coerenţa de viziune 
poetică, spirituală şi culturală, între generaţii de creatori întinse pe mai 
multe secole, din evul mediu până în modernism. 

12 7° Andrei Terian ne semnalează faptul că G. Călinescu a produs 
teoria fondului jură forme: Jstoria călinesciană [...] nu mai concepe 
literatura noastră ca pe o formă fără fond (Maiorescu) şi nici măcar ca pe o 
formă-care-îşi-caută-fondul (Lovinescu), ci, dimpotrivă, ca pe un fond 
fără forme, existând independent de forme şi capabil deopotrivă să 
absoarbă toate formele străine". A se vedea Andrei Terian, G. Călinescu. A 
cincea esenţă, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009, p. 290. 



563 



întoarsă spre tradiţie, spre istorie şi spre cosmosul creat de 
Dumnezeu plin de frumuseţe. 

Ei sunt scriitori-prq/eft' în tradiţia profetico-poetică a 
umanităţii şi a creştinismului. 

Mircea Anghelescu aprecia „remarcabila unitate 
tematică a poeziei acestei perioade": 

„indiferent de evoluţia ulterioară, de înclinaţiile 
temperamentale, de cultură, de posibilităţi artistice, toţi 
poeţii - cu rari excepţii - cultivă acum o poezie a 
melancoliei, a tristeţii [...], a izolării, cântă ruinele, 
mormintele, peisajul singuratic, caută să-şi sondeze 
sufletele tulburate de sentimente de o amploare şi de o 
acuitate nemaiîntâlnite până acum" 12 ? 1 . 

Tulburările lor nu au însă intensităţi cataclismice. 

Efervescenţa cu care generaţia secolului al XlX-lea, fuge 
în trecut, contemplă ruinele cetăţilor şi ale mănăstirilor şi 
plânge în cimitire şi pe mormintele străbunilor (Young, Delille 
şi Lamartine, între alţii, prin atmosfera religioasă a liricii lor, 
le oferă pretextul şi imboldul poetic), este, credem, o dovadă a 
faptului că intrarea României în epoca modernă nu i-a făcut 
să-şi uite credinţa sau să şi-o renege, de dragul unei 
superioare filosofii iluminist-voltairiene (pe care Alexandrescu 
o critică dur într-o Epistolă) sau a unor concepţii seculare ale 
vremii. 

Faptul că au păşit în epoca modernă nu i-a alienat, nu i- 
a înstrăinat de religie şi istorie, ci dimpotrivă, i-a făcut să se 
alipească, cu disperare, de tradiţia prin care simţeau că se 
păstrează nealterată, neatomizată, însăşi fiinţa lor, cea 
individuală şi cea naţională. 

Această jale esenţială după un bun pierdut a născut 
poezia poate cea mai autentică şi mai reprezentativă pentru 
această perioadă, şi anume meditaţiile poetico-filosofice. 

Astfel de meditaţii au conceput Cârlova (Rumurile 
Târgoviştei, înserarea, Păstorul întristat, Rugăciunea), 
Grigore Alexandrescu (Trecutul. La Mănăstirea Dealului, 



1271 Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, op. cit., p. 136- 

137- 



564 



Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunei. La Tismana, 
Mormintele. La Drăgăşani, Anul 1840, Candela, Prieteşugul, 
întristarea, întoarcerea), Ion Heliade Rădulescu 
(Destăinuirea, O noapte pe ruinele Târgoviştii etc), 
Bolintineanu... 

Pentru paşoptişti, care gândesc, în mare parte, în 
prelungirea concepţiei medievale, poezia nu înseamnă 
versificaţie: 

„Versificaţia dar nu este poezie, nu este esenţia 
unui ideal, ci o formă metrică, în care se cuprind 
regulile de muzică prin care se pot face versurile, ca să 
fie în adevăr versuri" 12 ? 2 . 

Acelaşi Heliade sublinia, în asentimentul tradiţiei 
ortodoxe, că: 

„versul în limba română a însemnat şi înseamnă 
mai mult cântare, şi nu fiecum, ci cântare frumoasă, 
voce dulce şi armonioasă. 

Iată şi expresiunile populare şi generale: Omul 
acesta e cu vers; are vers frumos, - vers îngeresc" 12 ^ 
[definiţii în care recunoaştem cu destul de multă 
uşurinţă filiera imnografiei şi a poeziei liturgice, 
întrucât] „cărţile bisericeşti [...], psalmii şi prorocii sunt 
o poezie din cele mai înalte (s. n.)" 12 74. 

Modelul poetic fundamental este Biblia şi Heliade se 
exprimă de parcă l-ar fi citit pe Sfântul Isidor de Sevilla 
(indicat şi de Curtius): 

,,Tot[ul] e poezie în Biblie, imne, ode, epopee, 
dramă, elegie, satiră (s. n.), şi peste tot o aspiraţie către 
perfecţiune, profeţie cu un cuvânt. 



12 ? 2 Ion Heliade Rădulescu, Critica literară, op. cit., p. 195. 
12 73 Ibidem. 
12 74ldem, p. 467. 



565 



La o asemenea poezie nu încape nici trohei, nici 
iambi, nici iambi, nici dactili [...], nu încap nişte versuri 
în regulă, şi cu atât mai puţin o proză. [...] 

Ceea ce la alţi popoli era vers, în profeţii sau 
poeţii lui Israel naturalmente a devenit verset.. ." 12 75. 

Din nou avem o dublă tradiţie europeană pusă la 
contribuţie, cea a prozodiei clasice şi cea biblică şi creştină, 
imnică şi profetică, ultima oferind substanţa lirică de 
profunzime a textelor poetice. 

Mai înainte de poezie, dar şi odată cu ea, se dezvoltă şi 
meditaţiile în proză (despre care am adus vorba şi undeva mai 
sus), continuând tradiţia prozei poetice medievale, 
remarcabile mai ales în oratoria religioasă. 

Totodată, există o proză care este în bună măsură 
resimţită ca.. .poezie în proză, în genul căreia poate fi încadrată 
Cântarea României, a lui Alecu Russo (deşi multă vreme 
autorul a fost considerat Bălcescu). 

Analizând proza lirică în cartea sa, Mihai Zamfir 
ignoră, din păcate, cu desăvârşire, literatura bizantină şi 
medievală românească, dar stabileşte câteva fapte esenţiale: 
originea prozei poetice în antichitate şi prelungirea ei în evul 
mediu, în strictă legătură cu oratoria şi oralitatea, precum şi 
antagonismul cu proza narativă: „poemul în proză" este „o 
entitate stilistică ce se opune [...] în special, prozei 
narative" 12 ? 6 . 

Pentru Mihai Zamfir, 

„ceea ce vagul termen de proză poetică acoperă 
este o succesiune neîntreruptă de eforturi, dispuse în 
larg evantai cronologic, care începe cu cadenţa oratorică 
ciceroniană, trece prin eforturile medievale de găsire a 
unei ars dictamini" 12 77 [şi se propagă până în 
romantism]. 



12 75ldem, p. 230. 

12 ?6 Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, op. cit., p.7. 
12 77 Idem, p. 13. 



566 



„în acest lanţ continuu, apariţia poemului în 
proză [romantic şi apoi simbolist] nu înseamnă decât o 
verigă [...]. Sintagma proză poetică a început să fie 
utilizată curent la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi are o 
semnificaţie strict denominativă. 

Tendinţa fundamentală fusese ilustrată în alte 
epoci şi alţi termeni" [când] „aceste forme estetice [...] 
serveau discursului oratoric sau religios..."; [pentru că] 
„formele de proză poetică au vădit întotdeauna vocaţia 
discursului retoric şi în genere a tot ceea ce este legat de 
oralitate" 12 / -8 . 

Liviu Papadima 12 79 face un inventar amplu şi concret a 
ceea ce se repercuta ca poetic în conştiinţa paşoptiştilor, 
insistând pe dificultatea de a stabili distincţia de gen dintre 
poezie şi proză 128 °. 

Dacă Ienăchiţă Văcărescu părea că pusese lucrurile în 
ordine, stabilind în Gramatica sa că „poetica iaste aceea ce 
arată a să face stihuri", foarte curând Heliade îl contrazice, 
scriind în 1832, în Curierul românesc, că 

„Nici rima, adică potrivirea sau împerecherea 
versurilor, nici numărul silabelor nu pot să facă 
Poezia" 1281 . 

între cei doi nu este însă o distanţă istorică sau estetică, 
ci una de atitudine şi de profunzime a perspectivei. Primul 
oferea o definiţie didactică, al doilea se referea la esenţa 
poeziei. 

Dacă „vers şi viers sunt semnalate din 1646 şi 1649, iar 
stih încă de la Coresi, în 1563", în schimb „proză, prozaic, 
prozator figurează... abia de la 1829 încoace" 1282 . 



12 78 Ibidem. 

12 ?9 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Papadima. 

1280 Liviu Papadima, Literatură şi comunicare. Relaţia autor- 
cititor în proza paşoptistă şi postpaşoptistă, Ed. Polirom, 1999, p. 60-77. 

1281 Cf. Idem, p. 64. 

1282 Ibidem. 



567 



Proza paşoptistă cuprinde învederate pagini de poezie, 
clasificate, în funcţie de temă, de către Liviu Papadima, astfel: 
în primul rând peisajele de natură („cerul nocturn e 
obligatoriu încărcat de poezie şi mister, stelele împrăştie o 
lumină foarte briliantă şi plină de poezie" (N. Filimon) 128 3 - 
poezia aceasta e un transcript din literatura medievală, 
actualizat lingvistic) -, apoi frumuseţea feminină, amorul, 
visul (asupra caracterului său romantic rămâne să negociem), 
tot ce ţine de Evul Mediu, Orientul. 

Ascendentul poeziei, chiar şi în proză, este explicat prin 
aceea că 

„poezia are privilegiul de a încorpora în forma 
cea mai pregnantă sensibilitatea romantică ce 
marchează prima parte a secolului al XIX-lea" 128 4. 

Credem însă că la aceasta se adaugă şi puternica şi 
ireprimabila componentă medievală/ veche a caracterului 
literaturii preromantice, la noi ca şi în alte părţi ale Europei. 
Iar în parafa medievalităţii româneşti se înscrie, la loc de 
frunte, lirismul contemplativ şi retoric. 

Meditaţiile poetice, aşa cum apar ele concepute, 
reprezintă doar versificarea sau analogul unor meditaţii în 
proză sau al unei proze poetice în sine. 

Un poet ca Alexandrescu, spre exemplu, ne oferă 
mărturia exprimării în versuri a ceea ce, în mod similar, notase 
în proză, în urma pelerinajului său la mănăstirile din Olt. 

Şi cred că procedeul trebuie considerat valabil şi pentru 
ceilalţi poeţi, autori de meditaţii poetice, indiferent dacă aceste 
notaţii preliminare/ jurnale s-au păstrat sau nu. 

Putem adăuga, la aceste fapte, şi versificarea, de către 
Bolintineanu, a operei lui Russo, Cântarea României. 

Dar şi descrierea Ardealului, realizată de Bălcescu în 
opera sa (Românii supt Mihai-Voievod Viteazul 128 ^) - 



128 3 Idem, p. 68. 
128 4ldem, p. 72. 
128 sAse vedea: 



568 



anticipată însă de Letopiseţul lui Ureche 1286 - a fost versificată 
de Teohar Alexi şi introdusă „într-o lungă naraţiune în 
versuri, intitulată Ciarda albă, tipărită în 1879" 128 ?. 

Toate acestea sunt elemente foarte elocvente pentru a 
înţelege funcţionarea genurilor literare în perioada romantică. 

Dar să urmărim textul lui Alexandrescu: 

„Impacienţi dar de a vizita teatrul [teatru e 
folosit aici cu sensul lui antic şi medieval de privelişte, 
loc demn de privit] atâtor întâmplări mari, a vedea locul 
naşterii atâtor bărbaţi demni de comemorare, ne 
pornirăm curând de la Slatina şi sosirăm la 7 ore pe 
marginea Oltului [...]. 

Aci [...] ne ocuparăm privind un măreţ apus. 
Soarele înconjurat de nori vineţi avea o faţă sângerată şi 
forma în unde o coloană de aur ce se părea că iese dintr- 
un vulcan de flăcări. 

Apoi, când fu aproape a se ascunde, norii rămaşi 
deasupră-i, subţiindu-se şi întinzându-se ca o pânze de 
păianjeni, îi formară o diademă strălucită de diferite 
culori. 

Valurile, cu o şoaptă înecată, se sfărâmau de mal, 
şi tăcerea misterioasă ce domnea împrejur 
predispunea sufletul la cugetările melancolice care ne 
coprinseră (s. n.), când după puţin umblet sosirăm la 
locul numit Drăgăşanii, loc cunoscut de iubitorii 
petrecerilor pentru dealurile lui şi calitatea vinurilor, iar 
de amicii omenirei nefericite, pentru moartea atâtor 
atleţi ai libertăţii grecilor. 

Noapta ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul 
era limpede şi stelele scânteietoare păreau a-şi aţinta 
căutătura spre câmpul de răzbel [Peisajul va fi detaliat 
poetic în poezia Mormintele. La Drăgăşani]. 



http://ro.wikisource.org/wiki/Rom%C3%A2nii_supt_Mihai- 
Voievod_Viteazul. 

1286 A se vedea Eugen Negriei, Imanenţa literaturii, Ed. Cartea 
Românească, Bucureşti, 2009, p. 157-158. 

1287 Mircea Popa, op. cit., p. 291. 



569 



Din când în când, câte unul din acele focuri care 
călătoresc în spaţiu se desfăcea din tărie, lăsând dupe 
dânsul o urmă luminoasă 1288 , şi se cobora a vizita 
batalionul sacru prefăcut în ţărână. 

A doua zi cercetarăm cu de-amănuntul locul 
acela: nicio urmă nu arăta că aici au fost începutul 
luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele 
grecilor, şi sângele lor nutreşte semănăturile; o singură 
cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arăt 
locuitorii carii au fost martori întâmplărilor de atunci. 

Simbol al păcei, ea uneşte subt umbra sa pe turci 
şi pe creştini, care se odihnesc împreună în liniştea 
morţii, marele împăciutor al patimilor şi sfârşit al 
luptelor omeneşti" 128 9. 

Asfinţitul de soare, căderea nopţii şi spectacolul stelar, 
alături de tăcerea născătoare de melancolie, par a fi 
sentimente romantice, pe care uşor ne-ar fi să le punem pe 
seama lui Young şi Lamartine şi să ne vedem de treabă mai 
departe. 

Ne încurcă însă câteva amănunte. Primii poeţi (în 
proză) ai aştrilor şi ai cerului înstelat sunt Antim şi Cantemir, 
după cum am arătat mai sus. 

Ne permitem să reamintim câteva secvenţe, deşi le-am 
citat deja, undeva anterior: la răsăritul soarelui, „făcliia cea de 
aur în sfeşnicul de diiamant şi lumina cea de obşte în casele şi 
mesele tuturor să pune" 12 9°, iar la apus „părintele planetelor şi 
ochiul lumii radzele supt ipoghei [orizont] îşi sloboade şi 
lumina supt pământ îşi ascunde". .- 12 ? 1 . 

La timpul potrivit am făcut şi cuvenitele semnalări ale 
izbitoarelor similitudini cu omiliile lui Antim - deşi Antim nu 
e singurul care poate fi invocat, căci imaginea atât de plastică a 



1288 Fenomenul stelelor căzătoare este reprodus şi de Alecsandri, în 
pastelul Noaptea, unde cerul scutură din a lui poale lungi şi răpizi meteori. 
Pare a fi relatarea unui fenomen real şi încă nu ştiu în ce măsură poate fi 
pus în legătură cu obsesia Zburătorului sau a Luceafărului, care apare la 
Vasile Fabian-Bob, Bolintineanu, Heliade şi Eminescu. 

128 9 Gr. Alexandrescu, Poezii. Proză, op. cit., p. 214-215. 
12 9°Idem, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 76. 

12 9! Ibidem. 



570 



răsăritului nu este decât o evidentă parafrază a comentariilor 
patristice uzuale în Cazaniile româneşti, la pericopa 
evanghelică a fiului rătăcitor. 

Primele poeme în proză de acest gen, laic, care poate fi 
interpretat prin urmare ca preromantice, apar în Istoria 
ieroglifică. Argumentul publicării târzii a Istoriei ieroglifice 
nu este valabil, pentru simplul motiv că Dimitrie Cantemir nu 
făcea decât să reproducă, în romanul său, laicizând fără să 
desacralizeze, sintagme şi expresii metaforice care purtau o 
evidentă amprentă religioasă. 

Iar prima punere în legătură a peisajului celest cu 
melanholia datează chiar din perioada apariţiei Divanului 
(termenul în sine, melanholia, fusese folosit şi de Nicolae 
Milescu): 

„când lumina soarelui cu nuori sau cu neguri să 
acopere, dzici că vremea iaste melanholică sau tristă şi 
cu vremea a ta voie să strică; şi încă lipsind luna 
noaptea, călătoriu, câtă a primejdii frică porţi şi câtă 
veselie şi bucurie ai avea măcar cevaşi de s-ari lumina, 
[pentru] ca, calea ta a cunoaşte să poţi?" 12 ? 2 . 

Accentele preromantice sunt evidente. Tonul este foarte 
aproape de traducerea (de mai târziu) a Nopţilor lui Young, pe 
care am văzut-o mai sus. 

Ba chiar fragmentul citat poate fi chiar foarte uşor 
poetizat, într-un mod asemănător celui în care am văzut că 
procedează Alexandrescu (diferenţa o face doar absenţa 
prozodiei clasice): 

când lumina soarelui 
cu nuori sau cu neguri 
să acopere, 
dzici că vremea iaste melanholică 
sau tristă 
şi cu vremea a ta voie să strică; 

şi încă lipsind luna noaptea, 



12 9 2 Dimitrie Cantemir, Divanul..., op. cit., p. 23. 



571 



călătoriu, 
câtă a primejdii frică 
porţi 
şi câtă veselie 
şi bucurie 
ai avea 

măcar cevaşi de s-ari lumina, 
[pentru] ca, calea ta 
a cunoaşte să poţi? 

Acestea, în literatura omiletică a vremii, erau o 
constantă - şi e de ajuns să aruncăm o privire spre tablourile 
înfăţişând panorame celeste ale lui Ilie Miniat 12 93 - ca să nu 
mai vorbim de literatura patristică veche, care putea constitui 
neîndoielnic o sursă, dificil însă de detectat pentru cititorii 
zilelor noastre. 

întorcându-ne la discuţia noastră, adnotările sub formă 
de proză poetică ale lui Alexandrescu pot să ia forma poeziei 
(ceea ce înseamnă că instinctul e liric, dar nu şi prozodic, cea 
din urmă - prozodia, adică - fiind socotită doar o tehnică 
poetică, nu şi poezie în sine). 

Dovadă este, cum anunţam deja anterior, poemul 
Mormintele. La Drăgăşani, din care reproducem, spre 
exemplificare, câteva strofe: 

Când vizitam odată locaşurile sfinte, 
Măreţe suvenire din vremi ce-au încetat, 
Eu mă oprii pe valea bogată în morminte, 
Unde aţâţi războinici ai Greciei slăvite 
Strigarea libertăţii întâi au înălţat. 

Ziua de mult trecuse; natura obosită... 
Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai uşor vânt; 
Nimic viu: eram singur în lumea adormită, 



1293 Am atras atenţia asupra faptului că ar trebui să luăm în discuţie 
influenţa lui Miniat în literatura noastră paşoptistă, într-un articol al 
nostru publicat recent: Sfântul Antim Ivireanul: imnul în proză, în rev. 
Patmos, nr. 2, anul II/i, Bucureşti-Târgovişte, 2013, p. 188-189. 



572 



Şi stelele deasupra pe lunca părăsită 
Luceau ca nişte candeli aprinse p-un mormânt. 

Din vreme-n vreme numai, de dincolo de dealuri 
Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat, 
Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri, 

Sau ca ale mulţimei întărâtate valuri, 
Când din robie scapă un neam împovărat. 

Şi ochii-mi s-aţintară pe semnul mântuinţei [crucea] 
Ce singur se înalţă în locul de suspin, 
Protector al durerei, nădejde-a suferinţei, 
Labarum [steag] vechi al luptei, simbol al biruinţei, 
Prin care-a- nvins barbarii creştinul Constantin. /.../ 

Acelaşi fenomen literar se poate depista şi în cazul 
poemului Răsăritul lunii. La Tismana, care a fost mai întâi 
consemnat în jurnal: 

„Seara începuse a da obiectelor o culoare 
fantastică, dar în faţa noastră, spre răsărit, o lumină 
roşiatică vestea apropierea lunii; peste puţin o văzurăm 
licurind ca o stea depărtată, ca o făclie, care se aprinse 
în deasa întunecime a copacilor ce acopăr muntele. 

Apoi un glob ruvinos se văzu legănându-se 
printre frunzele desfăcute de vânt şi, înălţându-se puţin, 
aruncă o rază piezişe pe rămăşiţele unei zidiri ce se vede 
pe coastă, apoi deodată arătându-se deasupra stejarilor 
celor mai înalţi, ca pe un piedestal de verdeaţă, lumină 
peştera sfântului [Nicodim de la Tismana 1 ^], turnurile 
mănăstirii, potecile tainice şi stâncele din faţă, în vreme 
ce o parte a pădurii, rămasă în umbră, făcea să se auză 
un uiet fioros, asemenea cu zbieretul depărtat al hiarilor 
sălbatice. 

Am văzut de multe ori răsăind şi apuind luna, dar 
niciodată acea privelişte nu mi-a făcut atâta impresie. 



12 94 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicodim_de_la_Tismana. 



573 



Tăcerea acestei cetăţi unde odată răsuna zgomotul 
armelor, întinderea pustiului, singurateca lună ce se 
înălţa melancolică pe câmpiile cerului mi se părea a 
înota în atmosferă ca un fanai [felinar] aruncat pe 
nemărgiirea oceanului; toate umplea inima de 
melancolie şi deştepta ideea unei vieţi petrecute în 
singurătate, în sânul naturei" 12 ^. 

Poezia urmează înde-aproape însemnările, relevând un 
proces de versificare de aceeaşi natură cu procedeul obişnuit 
de Dosoftei, Costin, Antim, Cantemir... 

Poezia e un sentiment şi nu o formă, oricât de clasică, 
de prozodie: 

Decât în frumoasa noapte când plăpânda-i lină rază 
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora, 
O privelişte c-aceea ochii-mi n-au putut să vază, 
Lun-aşa încântătoare n-am avut a admira. 

Şi întâi, ca o steluţă, ca făclie depărtată, 
Ce drumeţul o aprinde în pustiuri rătăcind, 
în a brazilor desime, în pădurea-ntunecată, 
Printre frunze clătinate, am zărit-o licurind. 

Apoi tainicele-i raze dând pieziş pe o zidire, 
Ce pe muche se ridică, locaş trist, nelocuit, 
Mângâie a ei ruină cu o palidă zâmbire, 
Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. 

Apoi glob rubinos, nopţii dând mişcare şi viaţă, 
Se-nălţă şi, dimprejuru-i dese umbre depărtând, 
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeaţă, 
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând, 

Lumină adânci prăpăstii, mănăstirea învechită, 
Feudală cetăţuie, ce de turnuri ocolită, 
Ce de lună colorată şi privită de departe 



12 95 Gr. Alexandrescu, Poezii. Proză, op. cit., p. 250. Sublinierile ne 

aparţin. 



574 



Părea unul din acele osianice palate 

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc: 
Şi pustiul fără margini, şi cărarea rătăcită, 
Stânca, peştera adâncă, în vechime locuită 
De al muntelui sfânt pustnic ce sărmanii îl iubesc 

Erau dulci acele ceasuri de extaz şi de gândire: 
Şoaptele, adânci murmure ce iau viaţa în pustii, 
A mormintelor tăcere ce domnea în mănăstire, 
Loc de zgomot altădată, de politici vijelii. 

Noaptea, totul astei scene colosală de mărire, 

Două nobile instincte cu putere deştepta; 
Unu,-a cerului credinţă, altu,-a patriei iubire, 
Ce odată-n aste locuri pe strămoşi îi insufla. 

Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate, 

Şi din vârful lor românii, torent iute, furios, 
S-aruncau; mulţimi barbare pentru pradă adunate, 
Lei sosind, era la fugă ca un cerb rănit, fricos. /.../ 

Cu trufie craiul ungur către ţară-naintează 
Sunt plini munţii de oştire, sună zalele de fier; 

Pintenii lucesc; la lună săbiile scânteiază; 
Basarab încheia pacea cum vrăjmaşii lui o cer 

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinţă 
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat: 
Ura lor e nempăcată; în a lor crudă dorinţă 
Cuprind munţii, închid drumul ungurului spăimântat. 

Astfel e atunci omorul, cât ostaşul încetează 
Obosit, şi riga singur cu puţini scapă fugind; 
Strălucitele-i veşminte le aruncă el de groază, 
Plânge şi în a sa ţară se întoarce blestemând. 

Niciodată astă lună ce înoată în tărie, 
Ca fanai purtat de valuri pe a mărilor câmpie, 



575 



Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat, 
Niciodată mândru vultur ce-n văzduh se cumpăneşte, 
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg trăieşte, 
De o pradă- aşa bogată încă nu s-a-ndestulat. ... 



Valabilă pentru toată generaţia paşoptistă, de altfel, era 
rejectarea profesionalizării poetice şi literare. 
Acelaşi Alexandrescu se confesa: 

„Ideea de a face o carte sau o broşură mă umplu 
de fiori, necunoscute oamenilor fericiţi care n-au căzut 
niciodată în ispită de a se numi autori" 12 ? 6 . 

Forma versificată, cu imbold din traducerile 
lamartiniene ale lui Heliade (1830), nu reprezintă decât un 
veşmânt prozodic pentru cugetări vechi, pe tema trecerii 
timpului şi a vanităţii lumeşti (aşa cum se întâlneau încă, spre 
sfârşitul secolului al XVIII-lea, la un Gherasim Putneanul sau 
la episcopul Chesarie, în prefaţa Mineiului, din care am citat 
undeva mai sus), în conjuncţie cu exaltarea epocii medievale şi 
a personalităţilor sale exponenţiale, sfinţii şi voievozii. 

Alexandrescu continuă tonul plângerilor costiniene şi 
dosofteiene, care n-au cunoscut niciodată sincope în poezia 
românească: 

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!/ 

Cum schimbătoarea lume fugând o rennoiesc!/ Câtă 
nemărginită pun ele depărtare/ între cei din morminte şi acei 
ce doresc!// Unde aţâţi prieteni plăcuţi de tinereţe?/ Unde- 
acele fiinţe cu care am crescut?/ Abia ajunşi în vârsta 
frumoasei dimineţe,/ Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au 
trecut! {Meditaţie). 

La Bolintineanu, despre care vom vorbi mai târziu, 
recurenţa acestor refrene este semnificativă. 

Astfel de cugetări cuprind însă şi Meditaţiile poetice 
(1830) ale lui Heliade: 



12 9 6 Idem, p. 209. 



576 



Te iubesc, scumpă, dar de ce trece/ Grabnica vreme 
iute la zbor?/ Ia, şi ne zice că-e trecător/ Tot, ş-îl împinge la 
mormânt rece!// P-ale ei aripi trecem şi noi;/ Pă nesimţite, 
ah, tinereţea/ Zice: AdioL.şz bătrâneţea/ Ne-arată drumul 
plin de nevoi. /.../ Ah, şi trec toate, n-aştept şi zbor:/ La 
vânturi frunza cea fugătoare,/ La mare unda cea 
plângătoare,/ Omul la moarte mai grăbitor (Elegie I. 
Trecutul). 

în lirica lui Bolintineanu observăm adesea cezuri 
neaşteptate, inegalitatea versurilor şi imperfecţiune metrică - 
fapte care ţin de tehnica poetică şi care i-au fost reproşate - 
dar motivaţia ne-o oferă el însuşi, şi anume confuzia dintre 
poezie şi proza poetică. 

Considerăm că acesta este un ecou medieval pe care el 
încă îl receptează cu intensitate, pentru că îl vedem pe Conrad 
(o mască pentru Bălcescu, dar şi un posibil avatar poetic al 
său, ca mai târziu avatarii literari ai prozei eminesciene) în 
ipostaza de poet... în proză (sau reflexiv poetic): 

Iubea să facă versuri deşi prea rar le scrie: 
A strânge arta-n reguli, credea că-i o sclavie 
[dezavuarea poeziei ca metrică şi prozodie]. 

Erapoef el însă în suflet şi scria 
în proză pitorească tot ceea ce simţea. 

El trece toată noaptea sub domele tăcânde, 
S-asculte armonia naturii îmbătânde. 



Istoria şi folclorul, pe care paşoptiştii le recuperează 
(Bolintineanu, Alecsandri, Negruzzi, Heliade), sunt 
componente ale tezaurului spiritual, infuzate de elementul 
religios şi inseparabile de acesta, deşi nu excludem din discuţie 
nici influenţa romantismului european, în explicarea acestor 
efuziuni. 

însă această i